13 ani fără ghinion. Ferdinand I Întregitorul, ”regele tuturor românilor”

A deprins, repede, limba și obiceiurile noastre. A iubit țara, i-a respectat oamenii. A decis să atace propria patrie. I s-a spus ”Loialul”. A suferit mult: copilaș decedat, exil, boală, copilaș uitat. A luptat pentru o ”Românie Dodoloață”. I s-a spus ”Întregitorul”. A fost modest, calm, cumpătat. ”Regele țăranilor”. Cult, onest, adept al prieteniilor adevărate.

”Nu zidurile fac o școală, ci spiritul ce domnește într-însa”

Regele Ferdinand I (1914 – 1927)

Fratele mai mare al lui Carol I, principele Leopold de Hohenzollern, spusese ”pas”. Cel mai în vârstă nepot, asemenea. Articolul 83 din Constituțiune prevedea căutarea unor ”coborâtori pe linie bărbătească”, dar aceștia nu se prea îngrămădeau în a veni în Regatul României, spre a-i succeda celui care modernizase țara. Principele Leopold și principesa Antoaneta, infanta Portugaliei, îl aveau pe Ferdinand Viktor Albert Meinrad, un băiat la locul lui, așa că pe 18 mai 1881, când ist copil posedă o etate de 16 primăveri, se semnează un ”pact de familie”, iar tipul școlit la Düsseldorf e confirmat ca moștenitor al tronului.

Pe șestache, la 1881, Carol I îl cheamă la el pe profesorul Vasile D. Păun, fost director al Liceului ”Gheorghe Lazăr” din București. Îl lipește pe lângă junior, spre a-i preda acestuia lecții de literatura, istoria și geografia românilor. ”Era trimis la gimnasiul public, nu în trăsură, ci fie vremea cât de rea, pe jos, fără mânuși iarna, obișnuit a dispune de sume foarte neînsemnate de bani, sculat la șase dimineața, băgat într-o baie rece. Carol-Anton îi tot zicea: <<Nu-i destul că v-ați născut principi, ci trebuie să munciți ca să dovediți titlul vostru>>”, își amintea profesorul.

În 1884, Ferdinand vine, pentru câteva luni în România, într-o vizită de recunoaștere. La 1 mai 1889 se stabilește, definitiv, pe aceste meleaguri. Ia cuvântul, în Senat, exprimându-și dorința de a studia ”în toate amănuntele sale”, mecanismul politic dâmbovițean. Prinde, repede, totul. Citește mult. Artă, literatură, chimie, greacă, latină, rusă, franceză. E ”fiert” pe botanică.

E-un tânăr ”nalt, zvelt, blond, cu fruntea lată, ochii albaștri-verzui, nasul coroiat, mustață stufoasă și urechi foarte mari, în formă de pâlnie”, după cum îl descriau apropiații. Îi pică drag Elena Văcărescu, descendentă din Iancu, boieri cu biblioteci, minți luminate. Dar Carol și Elisabeta nu văd cu ochi buni idila, pentru că scriitoarea nu-i de neam domnesc. Ambii primesc interdicții. Fata se autoexilează și nu va mai reveni, nicodată cât va trăi, în România. Ferdinand se retrage la Sigmaringen, amenință cu sinuciderea. Casa Regală trebuie să găsească, grabnic, o partidă. Așa că la orizont apare principesa Maria de Edinburgh, nepoata Reginei Victoria a Marii Britanii, cea cu neamuri prin toate cotloanele Europei. Primele întâlniri, cele din 1891, sunt eșecuri totale. Carol îl chemă la ordine pe tânărul cel timid, marea ducesă Maria Alexandrovna pune presiune pe fată și, pe 10 ianuarie 1893 pleacă la drum trei nunți, ca-n basme: civilă, catolică (religia lui) și protestantă (religia ei). Carol, cazon cum îl știm, le urează doar ”O zi de miere!”, noul cuplu se stabilește la Palatul Cotroceni, iar ”Pelișorul” se saltă, la Sinaia, pentru ei.

Primii ani de relație-s tumultoși. ”Suntem naturi total diferite”, scrie Maria. Dar apar copiii, viitoarea regină se integrează în societate, Ferdinand devine mai înțelept.

”Preocuparea noastră cinstită a avut întotdeauna un singur obiect: România. Orice greșeli vom fi făcut, pe noi ne-au animat, de fiecare dată, intențiile cele mai bune.”

Ferdinand

”Ce păcat că a trebuit să irosim atâția ani ai tinereții ca să învățăm cum să conviețuim.”

Maria

”Regele admira multe din însușirile soției sale – voința, sinceritatea, vitalitatea, veselia. Este sigur că în fundul sufletului său el a avut față de dânsa adevărata stimă și adevărata încredere”.

Ion G. Duca – ”Amintiri”

În 1896, Regele Carol I decide numirea principelui în calitate de comandant onorific al regimentului 4 Roșiori. Însă, în mai 1897, acesta cade bolnav de febră tifoidă. E la un pas de moarte. Maria e trezită în miez de noapte, în timp ce muribundul primește ultima cuminecătură. Gata, s-a zis cu el! Ba, nu! Ca prin minune, scapă! Își revine, dar chipul său prinde înfățișarea unui bunicuț gârbovit, cu o paloare nefirească, până la apus de viață.

Copiii cuplului princiar (apoi regal):

• Carol al II-lea (15 octombrie 1893 – 4 aprilie 1953). Viitorul rege, trei căsnicii, tatăl lui Mihai I
• Principesa Elisabeta (”Lisabeta”) (12 octombrie 1894 – 14 noiembrie 1956). Regină a Greciei, divorțată. Din 1948 până la moarte a trăit în exil, la Cannes
• Principesa Maria (”Mignon”) (6 ianuarie 1900 – 22 iunie 1961). Regină a Iugsolaviei. Trei copii. Exilată, din 1941, în Marea Britanie
• Prințul Nicolae (”Nicky”) (3 august 1903 – 9 iunie 1978). Membru al Regenței. Căsătorit de două ori, fără urmași. A trăit in exil, în Elveția
• Principesa Ileana (5 ianuarie 1909 – 21 ianuarie 1991). Două căsătorii, șase copii. În 1967, a trecut la monahism sub numele de Maica Alexandra, în SUA
• Prințul Mircea (3 ianuarie 1913 – 2 noiembrie 1916). Bolnav de febră tifoidă, s-a stins la numai trei ani                             

 

Ferdinand, ”Regele-soldat” și Maria, ”Regina-soră medicală, mama răniților”

Ferdinand avea să aibă cu aceștia relații normale, dar nu se va implica în educațiunea lor atât cât ar fi fost necesar. ”<<Nando>> (n.r. – așa îl alinta Regina Maria) se ocupă de timbrele lui și de regulamentele militare, lăsând educația copiilor în seama primei persoane care insistă să o facă. La el, groaza de a nu face cumva ceea ce nu se cuvine îl împiedică să facă lucrurile pe care ar trebui să le facă”, scria viitoarea regină.

 

”Un necunoscut și un neținut în seamă”...

Urcă pe tronul României la 11 octombrie 1914, după decesul lui Carol I. Nicolae Iorga spunea că ”pentru mulți e un necunoscut și un neținut în seamă, pentru câțiva o taină, aproape pentru nimeni o siguranță”. Cum este al doilea Rege al României? ”Minte cumpănită, vorbă măsurată, precisă, judecată clară, întrebuințează vorba numai atunci când are ceva de spus bine gândit”, îl descriu apropiații.

E o perioadă crucială din istoria țării: Primul Război Mondial mușca, deja, din trupul Europei, unii vorbeau despre neutralitate, alții despre necesitatea intrării de partea uneia sau alteia dintre cele două alianțe. Doi ani stăm pe margine și privim. Presiunea e din ce în ce mai mare. Regele e neamț la obârșie...

Pe 14 august 1916, Ferdinand prezidează Consiliul de Coroană în cadrul căruia se ia hotărârea dramatică: intrarea României în război, împotriva țării sale natale, Germania. Cine ar fi fost de acord cu așa ceva? La aflarea veștii, familia îl reneagă, iar Castelul Hohenzollern arborează în doliu stindardul faimoasei familii. Reamintim că Papa îl excomunicase, după ce acceptase ca ai lui copii să fie botezați potrivit religiei ortodoxe. P.P. Carp, politicianul, vine la el și îi spune: ”Sire, Hohenzollerni nu pot fi învinși!”. Răspunsul e unul dintre cele mai frumoase din istoria noastră: ”Vă înșelați, domnule Carp, am învins, deja, unul!”, aluzei la gestul pe care tocmai îl făcuse.

Dar începutul nu e cel dorit. Armata Română suferă o serie de înfrângeri dure în Oltenia și Muntenia. Regele preia conducerea efectivă a Marelui Cartier General. Se refugiază, în decembrie 1916, la Iași. Cu o lună în urmă, principele Mircea, deceda, la doar trei anișori. Fusese îngropat în grabă, la București, și, din cauza ocupației, mormântul nu putea fi nici văzut, nici îngrijit.

Ca de fiecare dată, Rusia face ce vrea. Semnează un tratat de pace separat, Frontul Estic cade. Și noi iscălim Armistițiul de la Focșani, cu Puterile Centrale, spre supărarea Reginei Maria. Clasa politică e incapabilă să găsească o soluție concretă, astfel că Regele Ferdinand se vede cu ministrul Imperiului Austro-Ungar, contele Czernin, care-i cere să semneze pacea sau va fi înlocuit cu altcineva din casele regale austriacă sau germană. ”Regele a plâns”, scria Marghiloman.

În 1918, situația se schimbă. Regele și Regina revin la București, trec pe sub Arcul de Triumf de pe Calea Victoriei, armata noastră ajunge până la Budapesta.

Încoronarea de la Alba Iulia, 1922. ”În toată istoria nemului nostru, nu s-au văzut vreodată ierarhii Țării Românești și Moldovei, Ardealului și Basarabiei, liturgisind împreună” – Nicolae Iorga

Pe 15 octombrie 1922, după ce făcuse mari sacrificii în propria viață, Ferdinand este încoronat, la Alba Iulia, rege al României Mari.

”Spune-mi, Nando, îți dai seama că ai devenit un om mare? Realizezi pe deplin în imaginația ta ce reprezinți în istoria acestui popor? Tu, care o viață întreagă ai fost modest, ai fost un om care te-ai îndoit de tine, cuprinzi cu mintea ta toată semnificația de a întrupa visul secular al unui neam de 18 milioane de locuitori?”

Regina Maria, decembrie 1918

”Grele au fost timpurile, mare au fost jertfele, dar strălucită este răsplata. Și astăzi pot spune, cu fruntea senină față de Dumnezeu și față de poporul meu că am conștiința curată.”

Ferdinand I, Regele României Mari

Lucrurile par limpezite și liniștite, țara-i ”dodoloață”, dar Carol, prințul moștenitor, e atras puternic de nurii domnițelor. Se căsătorește clandestin, încălcând legea monarhică, spre supărarea lui Ferdinand. Apoi, când se ia legal, cu Elena, fiica regelui Constantin al Greciei, mariajul nu e de durată. Fuge la Paris, cu Elena Lupescu. În decembrie 1925, Regele își dezmoștenește propriul fiu și-și desemnează nepotul, pe Mihai, care are doar patru ani, urmaș la tron.

 

”Sunt atât de obosit”...

Toate lucrurile acestea – plus cele din tinerețe - îl macină. Din 1925 încolo, sănătatea sa e șubrezită. E operat de hernie. Nu se întremează bine, că o altă veste proastă pică la Casa Regală: regele are embolie la un plămân! Merge în Franța, la tratament. La mijlocul lui 1926, probleme, din nou. Medicii nu nimeresc din prima. Bâjbâie. Poate fi o ciroză, poate fi diabet, poate fi o criză de ficat. Doctorul personal, Romalo, n-o potrivește. Se ia decizia ca Mamulea, fostul medic al lui Carol I, să-l vază. Ferdinand, loial prietenului său, refuză la început. Dar Regina Maria e prea puternică. Diagnosticul: cancer de colon! Urmează o lungă suferință.

În martie are plănuită o vizită la Papă. Vrea să-și ceară iertare, știe că Suveranul Pontif e supărat. Dar în loc de bagaje, se alege cu o febră ce urcă la 40 de grade...Abia scapă.

Dacă Maria, Regina, l-a iubit? Păi asta-i vorbă? Toate nopțile și le petrecea pe o sofa din salonul regelui, cu ”ușile deschise, ca să aud orice zgomot”. Cheamă toți copiii, cu excepția celui mare, de care ”Nando” nu întrebase niciodată de când era bolnav....

Ferdinand I, Loialul și Întregitorul, ”regele tuturor românilor”, pleacă spre miezul nopții dintre 19 și 20 iulie 1927. ”Sunt atât de obosit”, mai apucase să spună. Un curtean bătrân, cu bărbia înfiptă-n piept, plânge liniștit.

E pus de catafalc, la ”Pelișor”. Regina nu vrea negru, ea sigură aranjase flori roșii în jurul trupului său. E coborât la cele sfinte la Curtea de Argeș, alături de Regele Carol I și de Regina Elisabeta, cei care puseseră semnul de interzis între el și Elena Văcărescu.

 

Țara-ntreagă a plâns un rege bun și drept

Românii plâng după un om drept, după un caracter loial. Un adept al prieteniilor sincere. Fuseseră 13 ani grei dar frumoși, făr’ de ghinion pentru patrie. ”Ferdinand a condus țara cu respectarea strictă a Constituției și a pus datoria sa ca rege al României, înaintea simțămintelor sale personale. A fost dăruit cu un devotament neobosit față de datorie, cu capacitatea de a găsi echilibrul între adversități”. (Gerhard Grimm, ”Biografii germane”)