Are 105 ani. Unicul om cu două pandemii mondiale: gripă spaniolă și coronavirus.

Când gripa cea mare dete peste ei, nu era zi scăpătată de la Dumnezeu în care clopotele să nu dănțuiască. Colo-n Luarca, la vreo 90 de kilometri de Oviedo, în Spania lui 1918, nenorocirea asta pârjolea tot. Țârcovnicul parohiei patronate de Sfânta Eulália, fetița creștină de numai 13 ani pe care soldații lui Dioclețian o persecutaseră în Martiriul Barcelonei, ședea atârnat, cât era soarele pe cer, de funia de la țingălău, avea mult de muncă. Pe coasta farului, drumeagul ce ducea spre țintirimul satului devenise un fel de tranșee. Totul era un dus și un venit. Lacrimi și cortegii funerare. Din 2.000 de suflete câte avea Luarca, 500 fuseseră luate, deja, de gripa spaniolă. Da, n-avea treabă cu patria lui Cervantes, dar așa o botezaseră. Cea mai cruntă pandemie pe care Omenirea avea să o treacă. 1918 – 1919.

Jose, primul din dreapta, după ce a trecut peste gripa spaniolă. Mâna care susține poza e a sa, la un secol distanță de când el și ai lui fuseseră imortalizați, după moda vremii

A fost unul dintre puținii infectați care a reușit să supraviețuiască din sătucul pescăresc. Azi posedă 105 primăveri și, când privește în urmă, vede patru copii, șase nepoți și șapte strănepoți. Jose Ameal Peña este singurul om din lume care a avut gripă spaniolă, a scăpat, pentru a fi, acum, martorul altei pandemi: coronavirusul. Dar nu uită nimic. ”Tată, a fost urât, urât de tot”.

Boala s-a lipit de el la patru ani! Din opt frați, doar el a strâns-o-n brațe. Ca să înțelegem grozăvia, numai din Spania au plecat la ceruri 300.000 de inimi, cu 8.000.000 de contagiați. Don Ceferino, felcerul satului, venise cu rețeta proprie: îl punea să inhaleze vaporii algelor pe care le păstorea în niște butoaie imense, apoi îi dădea eucalipt opărit. În traducere liberă, paracetamol făcut în casă. În viața normală, de pe pământ, n-ar fi înghițit așa ceva niciodată. Dar acolo, pe drumul spre Câmpiile Elizee, n-avea ce să comenteze. La patru anișori putea să se opună? Mama îi turna pe gât doftoria, tata-l ținea plutind deasupra butoaielor cu alge. A scăpat. ”Am murit, da’ m-am întors!”, dă el cep poveștii.

Acum, în 2020, mușchii l-au cam părăsit. Oasele-s bătrâne, dar mai duc. Ca să te audă, tre’ să ridici, nițel, glasul. Însă e și căpățânos: nu vrea să puie căștile-n urechi. ”Știe perfect ce se petrece afară, înțelege exact care e treaba cu acest coronavirus”, spune Anunciata, fiica ce stă cu el. ”Aveți mare grijă, tată, cu așa ceva nu se glumește. Gripa aia din 1918 a luat multă lume cu ea”. Vedeți, nu spune ”a ucis, a omorât”, ci doar ”a luat multă lume cu ea!” ”Sincer, jur că nu știu cum am ajuns aici, cum am scăpat! Boala mă cuprinsese. Mă lua, mă dădea de pământ, eram precum o păpușă de cârpă. Făcea ce voia din mine. Febra nu-mi scădea niciodată. Când eram mic, ședeam cu nasul lipit de fereastră și vedeam oameni în negru, mulți, care plângeau și care duceau pe cineva către cimitir”. Apoi, se scutură, ca și cum ar lepăda un vis urât. ”De aia vă zic, faceți tot ce spun autoritățile!”

Prinse a lucra de pe la 12 anișori. Trebăluia în atelierul ”Higinio”, apăruseră autoturismele. Apoi a devenit șofer de camion, cu 10 pesetas pe zi, zidar, taximetrist și chiar omul bun la toate pentru toreadorii din Castilla.

Viața l-a purtat peste tot. A legat prietenie cu Severo Ochoa de Albornoz, laureat al Premiului Nobel pentru Medicină în 1959, consătean cu el. Îl alinta ”Severito”. Cu eleganță, cu respect, omul era mai mare ca el cu opt ani. Îl privea în ochi. Așa cum îi privea pe toți.

”Am avut ouă, tată, ouă!” Altfel n-ar fi putut prinde 105 primăveri. Pe ușa casei intră cineva din familie, cu niscavai cumpărături. Bunicul întreabă: ”De afară, de afară?” ”Da!” ”Atunci stai departe de mine. Nenorocitul ăsta de coronavirus se leagă de cei bătrâni”...

Privește plasma. Străzi goale și paturi de spitale pline de oameni. Ochii i se umezesc. Retrăiește toamna lui 1918. Murmură ceva ce nimeni nu poate înțelege, ceva priceput doar de el. Apoi stânge pumnul. Cu puterea unui puști de 15 ani. Uneori cere ”mergătorul”. Careva îi aduce cadrul și așa, singur, se trage spre fereastră. Nu scoate o vorbuliță. Nimeni nu poate spune dacă tristețea e dată de panedmie sau de pierderea Mariei Luisa, soața sa, marea dragoste. S-a stins anul trecut, după ce trecuse nițeluș de cea de-a 92-a bornă din viață.

                              

Cu ceva ani în urmă, Jose se putea deplasa. Astăzi, nu. Din când în când, cere mergătorul, pentru a se putea deplasa până la fereastră

Ceea ce trăiește el, azi, a trăit, multiplicat de mii de ori, atunci, în ’918, când s-a infectat. Familia era bucuroasă, Europa scăpase de un război. Era final de urgie, alta, mult mai silențioasă, urma să vină. Nimeni nu era pregătit pentru așa ceva! Nimeni! Virusul sosea de la păsări. Un H1N1 cum îi ziceau specialiștii. Cu patru luni înainte ca cel mic să se infecteze, gripa spaniolă suferise o mutație. Una sau mai multe. Ce o transformaseră în ceva letal. În timp ce conflagrația se terminase cu 9.000.000 de morți, ea avea să ia 50.000.000. Sau 100.000.000, după afirmau unii.

Atunci, ca și acum, controlul bolii în Spania fusese un dezastru. Colegiile și universitățile se închiseseră. Nu și cinematografele, locurile de coridă, teatrele ori bisericile! Deschise, ca și cum nimic nu s-ar fi petrecut! Boala ajunsese chiar și la Regele Alfonso al XIII-lea, străbunicul actualului Felipe al VI-lea. Lumea lua totul în derâdere. Existau măști de protecție, dar unii le găuriseră, spre a putea fuma!

”Clopotele sunau. La început, mai puțin. Apoi, din ce în ce mai des! Preotul a decis, atunci, ca morții să nu mai fie conduși cu sunet. Totul se făcea în cea mai mare liniște, pentru ca cei din sat să nu afle că s-a mai dus unul dintre ei!”

Anunciata, fiica, sexagenară, cunoaște foarte bine aceste detalii. Le-a auzit de multe ori din gura lui Don Jose. ”Pentru că a trăit acele vremuri, le suprapune peste ceea ce se petrece azi. Nu vrea să le retrăiască!”. Greu, dar bunicul aude tot. Bagă o glumă. ”Coronavirusul poa’ să vină când vrea el. Sunt vaccinat. De mai bine de un secol!” Așa e! Merge la doctor în fiecare an. ”Se crede Superman! Dacă ar putea, ar ieși pe stradă, să vorbească cu toată lumea, să-și încurajeze prietenii”, mai spune Anunciata. Don Jose aude iar. Trece prin aer arătătorul, așa, a semn de dojană.

Victime celebre ale pandemiei de gripă spaniolă din 1918 – 1919: Guillaume Apollinaire, poet francez, Louis Botha, prim-ministrul Uniunii Africii de Sud, Sophie Freud, fiica psihanalistullui Sigmund Freud, Eremia Grigorescu, general român, erou pe frontul primului Război Mondial, Gustav Klimt, pictor austriac, Vera Kolonadia, prima stea a filmului mut rusesc, Max Weber, economist politic și sociolog german

Ultima oară și-a preschimbat permisul de conducere la 100 de ani. ”Fără să comit greșeli”, saltă glasul. Pe 12 noiembrie va aduna 106 ani. ”Cu un tort de ciocolată”, după cum îi este dorința.

Miercuri, nu contează ce dată, miercuri ziceam, Don Jose a văzut, colo jos, pe ”burtiera” televiziunilor iberice, 14.678 de contagiați și 741 de morți numai într-o singură zi. A strâns, din nou, pumnul. De ciudă. Cu forța unui puști de 15 ani.

Sursa: Paco Rego