Viața nu i-a fost un basm: Petre Ispirescu, cel cu care am crescut toți

Fire ursuză, a lucrat, de când s-a știut și până a plecat, în tipografii. A cules folclor, dar n-a crezut, niciodată, că basmele sale vor prinde. Chiar și când a primit laude de la scriitori importanți, chiar și când a fost sfătuit de către aceștia să continue. Timid, a semnat ”P.I.”. A avut, din păcate, doar câțiva ani ”sănătoși”, în rest a tânjit după sănătate și după bani. ”Colecția lui Ispirescu”, avea să scrie B.P. Hașdeu, ”este o preșioasă comoară pentru scurtătorul mitologiei naționale și chiar pentru istorie”

Deși mulți ar crede că Petre Ispirescu a adunat folclor de pe tot cuprinsul țării, în realitate el nu a ieșit din mahalalele... bucureștene!!!

Când era prichindel, Petrică cel mic avea două pohte: să se scalde în apa Bucureștioarei, râuleț afluent, pe la 1836, al Dâmboviței și să asculte, în frizeria tatălui său niște povestioare cărora clienții le ziceau ”basme”. Venise pe lume la București, în familia frizerului Gheorghe Ispirescu, de ținea un salon de sulimenit în mahalaua Pescăriei Vechi. A sa mumă, Elena, de origine transilvăneană, povestea ca nimeni alta cale de 20 de străzi, așa că băiețelul era ”bombardat” cu tot felul de creații populare.

Oamenii n-o ducea nici bine, nici rău, dar Petrică n-a mers la școală. Peste ani avea să-i recunoască, franc, prietenului J.U.Crainic, că ”n-am trecut nici patru clase primare”. La 1840, clasele pentru cei din mahalale abia apăreau, ici-colo, așa că ai lui l-au dat după dascăli, iar cu aceste cărți sfinte a început a ceti tot ce-i pica prin mână. Pe la 1735, clucerul Urdicari săltase o biserică și, lângă ea, ’nălțase un azil de bătrâni, o școală românească și alta de caligrafie. Micuțul Ispirescu prinse a citi aici cu dascălul Nicolai, apoi trecuse la cantorul Lupescu, de la Biserica Olteni, cu care-și continuase studiile. La 12 ani, după ce învățase psaltichia cu profesorul de muzică George Voiculescu, de la Domnița Bălașa, intrase cântăreț de strană la biserică, pe 10 lei pe lună.

Se obișnuise să muncească încă de mic, nu-i era rușine, pe la 14 ani era deja ucenic la o tipografie cu mașinării vechi și greoaie, unde trebăluia și 14 ore pe zi. Patron îi era Zaharia Carcalechi, de origine macedoromână, director al ziarului” Vestitorul Românesc” de la 1843. Petre Ispirescu nu scotea un cuvințel despre treburile zilnice grele, pentru că avea ocazia să citească tot ce ”ieșea de supt tipar”, iar lucrul acesta însemna totul pentru el. Prindea repede, așa că la majorat, în preajma Revoluțiunii de la 1848, era deja tipograf calificat.

După ce tatăl său se stinse, s-a apucat, singur, să învețe chitara, pentru a-i ține de urât mamei. A început, timid, să scrie și versuri, după moda vremii, dar ritmul și rima nu s-au prea lipit de el. Conu Zaharia, pen’ că-l văzuse cuminte și muncitor, zice să-l însoare cu careva din familie. Dar Petrică fugi de la Carcalechi, mai mult de teama căsătoriei, ”stabilindu-se” la tipografia ”Copainie”, unde se tipăreau, traduse, lucrările lui Swift, Rousseau, Dumas Seniorul, Victor Hugo ori Miguel de Cervantes. Încearcă să citească ”Fabulele” lui Florian în original.

În 1858, când toată lumea începuse să vorbească despre posibila Unire a Principatelor Române, tipografia la care lucra acceptă să imprime, fără să prezinte textul cenzurii, corespondența secretă a principelui Vogoride cu Înalta Poartă, cu multe texte utile pentru unioniști, pentru că Nicolae vorbea despre amestecul turcilor în alegerile de reprezentarea în Divanul Ad-hoc. Corespondențele au fost traduse în limba română, sub titulatura ”Estract de scrisori secrete trimise caimacamului Moldovei de deosebite fețe politice”, așa că agia a intrat, imediat, pe fir, a aflat totul, iar Ispirescu, nevinovat, a ajuns trei săptămâni la închisoare, pierzându-și locul de muncă pentru trei luni. Abia prin luna decembrie, Vasile Boerescu, viitorul ministru de extrene, i-a oferit șefia unei tipografii ceva mai moderne, cu prima presă mecanică din București, unde se ”trăgea” revista ”Naționalul”. De fapt, era un fel de asociat, pentru că Boerescu deținea capitalul, iar Ispirescu coordona activitatea.

1862, ”Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte”

Pe 30 iunie 1859, se inaugurează Pasajul Român, unde Ispirescu avea să-și ridice tipografia Lucrătorilor Asociați, unde deținea majoritatea acțiunilor. Îi merge bine, mama, văduvă, e bucuroasă. Se însoară, pe la 31 de ani, cu Sevastița, cumpără o casă mărișoară, în buricul Bucureștilor. Duce o viață liniștită. Îi este rușine să publice basmele adunate prin mahalalale bucureștene, dar, până la urmă, cedează. E început de 1862, când, în ”Țăranul Român” apare, capodopera ”Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte”. Totuși, nu are încredere prea mare că astfel de texte vor prinde și, timid, semnează doar ”P.I”. Nicolae Filimon îl îndeamnă să continue. Așa se ivesc ”Prâslea cel voinic și merele de aur”, ”Balaurul cel cu șapte capete”, ”Fata de împărat și pescarul” ori ”Fiul vânătorului”. C.A. Rosetti îi propune să vină la imprimeria ce tipărea ”Românul”, ziarul Partidului Liberal, de opoziție. În 1864, ziarul este suprimat, iar Ispirescu, alături de asociații săi, Walter Scarlat și Frederic Göbl, fondează Tipografia Lucătorilor Asociați. Un an mai târziu, pe 1 august, apare ”Tipograful Român”, prima revistă muncitorească de la noi, cu scopul declarat de a ajuta la instruirea tinerilor angajați.

”Prâslea cel voinic și merele de aur”, unul dintre cele mai cunoscute basme românești

Dar vremurile-s tulburi. Primul domnitor al Principatelor Unite, Alexandru Ioan Cuza, abdică, afacerile merg prost, nu prea se mai tipărește nimic. E supărat. E albit, din cauza problemelor, de pe la 35 de ani. Refuză să mai culeagă, refuză să mai scrie, vreme de un deceniu nu mai publică nimic. La 40 de ani, notează în ”Jurnal”: ”Până când are să meargă și unde ai să se sfârșească nenorocirile ce se grămădesc pe capul bietei țări?” Pe la 45, e gârbov, la 50 se descrie ca un ”moșneag blând, cu fața de ceară, cu barba și sprâncenele albe, stufoase”. Dar Ion Ghica, ministrul de interne, nu-l uită, așa că-l cheamă să conducă Imprimeria de Stat, iar el acceptă. Fondează o ”Nouă tipografie a laboratorilor români”.

”Speranța are bunul de a consola, chiar când realitatea arată omului, într-un chip ironic, lucrurile cum sunt”

Petre Ispirescu

Bogdan Petriceicu Hașdeu stăruie pe lângă el, așa că la 1872, Petre Ispirescu se apucă din nou să pubice. Îi scrie prefața la ”Legende sau basmele românilor. Ghicitori și proverburi”. Un an mai târziu apar ”Snoave sau povești populare”, iar în 1876 ”Ispravele și viața lui Mihai Viteazul”. Rămânea asociat unic la locul de muncă, redenumit ”Tipografia Academiei Române”, unde tipărește, în 1879, ”terorizat” de Alexandru Odobescu, o colecție de basme culte, în fapt prelucrări în limbajul românesc ale unor mituri ale folclorului universal dar și câteva pasaje din mitologia greacă, ”Din mitologia unchiului sfătos, basme păgânești”.

În 1882, intră pe fir Vasile Alecsandri, care-i spune că basmele sale sunt ”împăștiate peste tot și în cursul anilor”, așa că le reunește într-o culegere completă, ”Legendele sau basmele românilor”. Poetul de la Mircești are numai cuvinte de laudă la adresa sa, într-o scrisoare ce, ulterior, devine prefața volumului publicat: ”Recunoștința noastră își este dar câștigată pentru totdeauna. Prețiosul dumitale volum trebuie să se afle în fiecare casă”. Specialiștii în folclor apreciază că aceasta este ”piatra de temelie” în domeniu, pentru că în urma sa apar tot mai multe astfel de colecții. Traduce din franceză, vrea să publice la Viena. Se cunoaște cu Mihai Eminescu și cu Ioan Slavici. Deși pare greu de crezut, la 50 de ani iese pentru prima oară din București! Merge la Roșiorii de Vede, unde fiica sa urma să fie ”unsă” institutoare.

Sunt mulți scriitori importanți, precum Delavrancea ori Vlahuță, care recunosc că sunt inspirați de basmele și poveștile sale și folosesc ceea ce el a cules pentru a da „culoare” propriilor cărți, dar, cu toate acestea, Academia Română nu consideră că basmele sunt îndeajuns de elevate, așa că Ispirescu e exclus de la premiul literar pentru care candida.

La 53 de ani, în 1883, pe 21 iunie, scriitorul suferă un atac cerebral, din care-și va reveni ceva mai greu. Cu toate acestea, se ambiționează și nu abandonează munca, lucrând la prima culegere de folclor pentru copii din istoria literaturii noastre, adunând jocuri, zicători și ghicitori ce apare la Sibiu.

E 21 noiembrie 1887 (după unele surse, 27) când Petre Ispirescu este lovit de a doua congestie cerebrală, în timp ce se afla la masa de lucru, peste care organismul său nu poate trece. Ședința literară a grupului de la ”Revista Nouă”, cu Ionescu-Gion, Delavrancea, Hașdeu ori Vlahuță este suspendată la anunțarea decesului său. E înmormântat la ”Bellu”, pe 30 noiembrie. În testament, rugase prietenii să aibă grijă de ai săi copilași minori…

Și-am încălecat pe-o șa și v-am spus povestea așa.