”Vecinic tânăr și ferice – veselul Alecsandri”. Drama poetului căruia i-a murit în brața iubita, gravidă!

”Bardul de la Mircești” a copilărit până pe la 25 de ani. S-a amorezat în dreapta și-n stânga, a ”suferit”, a născut versuri romantice, după moda vremii. Apoi a cunoscut-o pe Elena, sora lui Costache Negri, tovarășul său. ”Iubesc și sunt iubit!”, avea să scrie. Trei ani, ”Bazil” și ”Ninița”, așa cum se alintau, au urcat pe Everestul amorului. Până în ziua-n care, ea, bolnavă de tuberculoză, i se stinse-n brațe, pe puntea unui vas ce-o aducea spre casă. Dac’ a uitat-o degrab? Dacă i-a rămas în suflet până-n punctul terminus? Cine are ist răspuns?

Așa, ca denumire, suna frumos: ”Medelnicer”. Adicătelea un dregător din Evul Mediu, boieriul care turna apă pentru ca domnitorul să se spele pe mâini, ”specialistul”ce picura sarea în bucate, omul cu servitul mesei. În realitate, termenul venea de la ”medelniță”, un lighean cu apă unde se curățau monarhii dinainte să se puie la ospăț. Vasile Alecsandri cel bătrân asta era – medelnicer. Se luase, pe la 1816 ori 1817, cu Elena Cozoni, fiica pitarului Dumitrache, de loc din Târgu Ocna.

Ăsta micu’, tot Vasile, veni pe lume pe când a sa familie se pitula de furia trupelor lui Alexandru Ipsilanti. De aceea, toată viața sa îi va plăcea să se joace cu anul nașterii: ba 1818, ba 1818, ba, spre a fi mai tânăr, cum ziceau cârcotașii, 1821...

Copilărie frumoasă, pe la Iași, pe la Mircești, unde seniorul dispunea de una bucată moșie frumoasă, cu luncă spre Siret, unde se găseau ”barba-caprei”, ”ciucușoara-de-munte”, ”brânca ursului” ori ”papucul doamnei”. Primi pași în învățătură cu un dascăl grec, apoi cu unul maramureșan, Gherman Vida. Când Victor Cuenim descuiase al seu pension în capitala Moldovei, Vasile Alecsandri senior, devenit spătar, îl dete pe junior acolo. Ici legă prietenie cu Mihail Kogălniceanu și cu Matei Millo, actorul pentru care avea să scrie, peste ani, ”Chirițele” și o mare parte din ”Cântecele comice”. Pe la 1834, dimpreună cu viitorul domn Alexandru Ioan Cuza ori cu pictorul Ion Negulici, fu trimis la Paris. După ce-a rezolvat bacalaureatul, indecis ce vrea să se facă atunci când o să fie mare, încearcă mai multe discipline. Se apucă de medicină, trece, olecuță, pe la Drept, zăbovește, nițel, la ”Drumuri și Poduri”. 1837 îl găsește la ”Facultatea de Inginerie”, pare că aici va fi rostul lui, dar abandonează. Preferă literatura și ”matmazelele” pariziene. Azi se amoreza, mâine cădea în butoiul cu melancolie, poimâine lansa câteva versuri, în timp ce lăcrima. Suntem înainte de 1848, așa e moda vremii: tinerii se gândesc să răstoarne rânduielile Regulamentului Organic, născut de ruși, se trag spre Paris, spre Sorbona, scriu rimă împerecheată ori îmbrățișată, devin masoni, se leagă de politică, au gând de unire, de libertate...

Anii-s turburi, tre’ să se întoarcă în Moldova. La 1839 e prin Italia, ajunge la Viena, cu bilete pentru... Iași... O găsește pe Giuseppina, ”buchetieră”, se înțeleg greu, nu cunoaște limba lui Dante... Alăturea îi șade Costache Negri. Fiu de boier înstărit, uns, deja, mason, cel mai mare dintre cei cinci copilași ai unei familii boierești de tradiție. Și cum ziceam, avea patru surori: Catinca, Zulnia, Evghenia și Elena. Zburdaseră pe moșia de la Mânjina, în plasa Covurluiului.

 

Dragoste la prima vedere. Cine-ar fi crezut?

La 1840, când sunt, din nou, pe plaiuri moldave, după ce se ”rodaseră” la Paris, Alecsandri, Kogălniceanu și Costache Negri preiau direcțiunea Teatrului Național.

Și, tot cum vă spuneam, al seu prieten avea mai multe surori. Una dintre ele, Catinca, se luase cu Vasile Roset-Pribeagul, ce se trăgea din familie de mare logofăt. Acesta are o moșie la Pribești.

Aici se găsesc, pentru întăia dată, Elena Negri și Vasile Alecsandri. E dragoste la prima vedere, după cum certifică apropiații. Gata, Cupidon a lansat săgeata, poetul merg acasă și scrie câteva rânduri în ”Jurnal”: ”Un drăcușor plin de duh, încântător, ironică, figură malițioasă și plină de grație; fire bogată, generoasă, sensibilă; inimă de înger, închipuire arzătoare și nobilă”. Nicolae Pătrașcu, un memorialist, nota că ”Atunci când intra la serate, însoțită de sora sa, Catinca, gătite amândouă și împodobite cu rochii de bal, se năștea în jurul lor un murmur de admirare. Una brună, delicată, cu surâsul pe buze, alta blondă, cu figura deschisă, burboniană și plină de mândrie. Prin firea și noblețea ei era suflet din sufletul lui Alecsandri”.

 

Portretul realizat de C.D.Rosenthal (cel care o va importaliza și pe Elena, în chip de ”România revoluționară”), la 1845, la rugămintea lui Vasile Alecsandri

 

Dar există o mică ”problemă”. Elena e luată cu un anume Alexandru Vârnav Liteanu. Nu se mai iubeau, viețuiau doar de complezență, dar tatăl poetului nu dorea să audă de o relație cu o femeie mai în vârstă, fie ea și divorțată.

Începutul ”adevărat” al relației lor s-a petrecut în 1844. Elena, eliberată, îi scrie lui Vasile, să vie la a ei moșie, la Blânzi, lângă Tecuci. Ajunge într-o fâlfâire de aripi. Se iubesc, devin logodnici. George Călinescu nu e de acord. ”Elena era tuberculoasă și liberă, condiții satisfăcând romantismul și spiritul de independență al poetului”. Apoi devine sec: ”Dacă a iubit-o? Ne îndoim!” În mijlocul acestei idile amoroase, Alecsandri vorbește cu pictorul C.D. Rosenthal, să-i facă un portret jumătății sale. De atunci, de la 1845, acesta se păstrează...

Elena e veselă, animă seratele lumii bune. De la Galați, de la Iași, de la Bârlad. Știe să se facă plăcută. Dar, da, Călinescu are doar pe jumătate dreptate. E tuberculoasă, boala de plămâni care-i pleacă la drum în 1846. Pe atunci, făcea ravagii. Nu existau remedii, cel mai bun suna așa: ”Du-te-n Sud, la căldură!” Alinarea se căuta pe țărmul Mării Mediterane, unde se zicea că soarele bate mai puternic. Dar oamenii cu carte știau că boala nu poate fi oprită. Că cel descoperit era condamnat...

Cum iubirea lor trebuia să rămână secretă, ”Bazil” și ”Ninița”, așa cum se alintau, încep o călătorie ca-n filmele Agathei Christie. Elena ia cap-compas Constantinopolul. Zice că merge pe Bosfor pen’ că acolo sunt cei mai pricepuți medici de pe continent. Ajunge aici, se suie pe un vas și o cotește spre Trieste, prin Marea Ionică. Alecsandri e deja acolo. Pleacă spre Veneția, tot pe mare.

La 15 septembrie 1846, se cazează la ”Palazzo Benzon”, pe Canal Grande. ”Domnul și doamna Alecsandri, din Valahia”, se trec pe foaia de la recepție. Planuri de căsnicie? Cine poate ști. Iar se iubesc cu patos, trăiesc cele mai frumoase clipe ale relației lor. Acolo, la Veneția. Locul nu-i prea primitor. Plouă, dar gondolele urcă pe Canal Grande. E frig, e urât. După două luni, prin noiembrie, își dau seama că asta nu e ceea ce-i trebuie Niniței. Pleacă din mijlocul apelor. Iarăși Trieste, Salzburg, Paris. Aici șed două săptămâni. Acum, spre Sud. Lyon, Marsilia, cu vaporul, spre Genova și, finalmente, Napoli. E ianuarie 1847. Aici se găsesc cu alt bolnav incurabil faimos – Nicolae Bălcescu.

Stabilesc să meargă la Sicilia, în Palermo. Vasile Alecsandri a închiriat vila ”Delphina”. Alături, Bălcescu scrie la ”Românii supt Mihai Voievod-Viteazul”. Citește, compilează...

Într-o seară, Elena se gudură la pieptul poetului. Îl anunță că e gravidă. Au timp să se bucur doar puțin. Câteva luni. Până în aprilie. Boala explodează. Poetul știe că nu se mai poate face nimic, dar nu vrea să arate asta. Îi spune că ar fi mai bine să meargă la turci, să consulte medicii, să lase prostiile cu soarele și cu căldura. Ea vrea spre Moldova, mai aproape de casă, de locul de îngropăciune. Noapte, Bazil iese pe punte și plânge. Singur. Neștiut.

”Am venit aici (n.a. – în Sicilia) pentru a căuta soarele și am găsit o ploaie neîncetată. Plecăm la Neapole, la 23 martie. Ajunși la 24 martie. Nu mai are de trăit decât câteva zile. Plecăm la 25 aprilie cu vaporul Mentor, căpit. De Tournarde, în tovărășia lui Negri, Bălăceanu și Kogălniceanu spre Constantinopole. La 4 mai, la ora trei dimineața. N. (n.a. – Ninița) moare pe vapor, la intrarea în Cornul de Aur”. E ultima filă din jurnal. Sfârșit, tragic, de poveste.

E coborâtă la cele veșnice în cimitirul bisericii grecești din cartierul Pera, din Constantinopol. Nu în Moldova, așa cum și-ar fi dorit. Moartea Elenei îl va urmări toată viața, așa lipsit de sentimente cum îl vedea Călinescu. Are undeva pe la 27-28 de ani. Scrie ”Steluța”:

”Tu, care ești pierdută în neagră veșnicie,

Stea dulce și iubită a sufletului meu!

Și care-odinioară luceai atât de vie

Pe când eram în lume tu singură și eu!”

Pe moment, pare că-și revine. Pornește la drum o poveste de dragoste cu ”Dridri”, o tânără actriță, pre numele seu adevărat Marie-Angélique Chataignez. Fata se va stinge, pe 25 iunie 1851. Peste ani, prin 1871, Alecsandri va publica, în foileton, în ”Revista contimporană”, un roman intitulat chiar ”Dridri”, cu un tânăr pe nume Vali. Mulți spun că e o autobiografie...

”Era grațioasă,

Tânără, frumoasă,

Vie Parisiană cu mii de-ncântări.

Mica ei guriță,

Ca o garofiță,

Purta o comoară de dulci sărutări”...

Zilele trec. Se pare că a uitat-o pe Elena? Eminescu-l vede ”vecnic tânăr și ferice – veselul Alecsandri”. Oare așa este? De la drama de pe Bosfor s-au scurs 12 ani. Poetul apucă pana și scrie, în Malta:

”Eram atunci pe mare...

În dulcea-i legănare

Muri ursita mea!

 

Așa avui eu parte

A sta în veci departe

Ș-a plânge după ea!”

Nu, n-a uitat-o!  

Simte că vremea-i trece. Caută a se căsători. Aude că prin Valea Glodului, sus, în ținutul Sucevei, Anastasia Greceanu are două fete de măritat: Calipsița și Aristița. Așa cum scrie Eugen Șendrea în ”Iubiri vestite”, ”își pune cilindrul peste chelie și se aruncă în rădvan”. Încearcă un dialog cu fetele, vrea să spargă gheața. Nimic! Nimeni nu zâmbește, toți și toate se uită ciudat. E revoltat dar și dezamăgit. Se evaporează repede. Nici nu leapădă bine hainele de călătorie, că și scrie, imediat, ”Două fete și-o neneacă”...

 

Mausoleul de la Mircești, unde odihnește Vasile Alecsandri. Elena a rămas la Istanbul...

 

Obosit de atâtea căutări, se va căsători, finalmente, la 1870, cu Paulina Lucașievici, 35 de primăveri, hangiță la Târgul Frumos. ”Tare îmi vine s-o fur când m-oi întoaarce și s-o duc la Mircești”, se zice că a spus poetul când a zărit-o. S-au luat, i-a făcut și o fată. Gura lumii, slobodă, spunea că fosta servitoare care spăla podelele ajunsese să-l însoțească pe Alecsandri atunci când acesta se găsea cu Regele Carol I...

Cât despre Ninița, aceleași întrebări, la mai bine de 170 de ani de la poveste. A iubit-o? A uitat-o repede? Să rămânem cu ceea ce a așternut în ”Ursita mea”:

”Și, lumii dând uitare

Cu-o lungă sărutare

Trecut-am lin prin rai,

 

Dar într-o noapte lină

O palidă lumină

Se stinse în eter,

 

Și îngeru-mi cu jale,

Zburând pe-a stelei cale,

Se-ntoarse iar în cer”.