Unirea de la 1859. ”Hai sictir, farsorule!”

Negruzzi vine și-l anunță pe Alexandru Ioan Cuza, care joacă biliard, că va fi ”uns” domn al Moldovei. Acesta nu-l crede și îi răspunde astfel. Pe 24 ianuarie e ales și la București, la Hotelul ”Concordia”, din Centrul Istoric, astăzi o ruină. Pornește reformele, ia de la preoți și dă la țărani. Are păcate lumești, dar Elena, a lui Doamnă, trece cu vederea tot. E pus să abdice în budigăi, cu un revolver la tâmplă, în timp ce amanta se acoperă cu mantaua unui ofițer. Moare în exil, departe de țară, fără a avea voie să se mai întoarcă vreodată pe iste meleaguri, unde continuase să fie un simbol printre cei sărmani

 

Capitolul I. Înainte de Unire. Napoleon, un băiat-beton. Alegerea lui Vodă - Cuza domn peste două țărișoare

La 1 ianuarie 1848 intrase deja în vigoare o convenție între Țara Românească și Molodva, prin care se desființa vama. Actul fusese precedat de unificarea măsurilor și greutăților, petrecută pe la 1842. Mai mult, cununia domnitorului Gheorghe Bibescu, din Țara Românească, fusese oficiată într-o biserică din Focșani, naș băgându-se Mihail Sturza, domnul Moldovei.

Extern, Napoleon al III-lea, stăpânul Franței, avea nevoie de un ”tampon” în regiune. Se gândise, în primul rând, la un proiect antirusesc, pentru a împiedica extinderea guberniilor. Apoi începuse să susțină ”principiul națiunii”, pentru a submina decziile luate la Congresul de la Viena, din 1815, ca armă politică a Austriei. Au apărut ”unioniștii” (Bolliac, Alecsandri, Kogălniceanu), ”antiunioniștii” (Asachi, Negruzzi) – cei care susțineau că Iașul își va pierde din splendoare, s-au ivit divanurile ad-hoc, au început să se falsifice alegerile.

Alexandru Ioan Cuza, varianta originală, imortalizat de marele fotograf Carol Popp de Szatmari

 

E 5 ianuarie 1859, când Alexandru Ioan Cuza, reprezentantul ”Partidei Naționale”, e ales, în unanimitate, Domn al Moldovei. E atât de interesat de ”afacere”, că nici măcar nu participă la întrunire. Cu două seri înainte, în timp ce Cuza juca biliard, Negruzzi venise să-i spună, în gura mare, că va fi ”uns” domnitor. ”Hai sictir, farsorule!”, i-a replicat acesta, necrezând nicio secundă. Moldovenii stătuseră în cumpănă dacă să meargă pe mâna ofițerului din Bârlad sau să-l susțină pe Grigore M. Sturdza, agentul Rusiei. Se pusese chiar un premiu pentru uciderea liderilor ”unioniști”. Buuun! Deci problema în Moldova era rezolvată.

Ne mutăm în Țara Românească, la București. E 23 ianuarie 1859, seara când, în apartamentul cu numărul 5 de la primul cat al Hotelului ”Concordia” de pe Ulița Nemțească, ridicat pe la 1852, deputatul Vasile Boierescu saltă o întrebare: ”Domnilor, scrie undeva că trebuie să fie doi domni diferiți? Ori poate fi unul și același?” Pe malurile Dâmboviței, Cuza era susținut doar de liberali, în timp ce conservatorii dețineau 46 din cele 72 de mandate. Așa că s-a trecut la treabă. 30.000 de oameni au ieșit pe străzi, fiind gata ”să năvălească în Cameră și să o silească a proclama ales pe alesul Moldovei”, nota I.G. Valentineanu. Finalmente, Alexandru Ioan Cuza este desemnat domn și în Țara Românească. Urmează recunoașterea internațională a Unirii. Franța, apoi Rusia, Italia și Prusia erau de acord. Poarta și Austro-Ungaria, nu! Grație fermității domnitorului, a reacției energice a Camerelor și a guvernelor, poziției intransigente a lui C. Negri, lucrurile intră în matcă, iar Unirea este recunoscută total.

 

Capitolul al II-lea. Cine e Cuza? Cine e Elena - Doamna? Cine e Maria Obrenovici?

Născut la Bârlad, în 1820, Alexandru Ioan era fiu de ispravnic, proprietar de pământ. Educțiune aleasă, europeană. Devine ofițer în armata moldovenească. La 1844 se ia cu Elena Rosetti. Fata vine din neamul Sturdzeștilor, al Balșilor și al Cantacuzinilor. Pe la 38 de ani, e o femeie mică și subțire, timidă, cu ochi negri și o figură ce poate fi catalogată drept severă. Citește mult, e iubitoare de artă, de frumos. Cuza n-a iubit-o niciodată. A respectat-o, însă, și apreciat-o mereu. Cartofor înrăit, afemeiat notoriu, viitorul domnitor va zbura din floare în floare. Partizană până la sânge a instituției căsătoriei, Elena – Doamna îi va purta o incredibilă grijă Domnului. La 1860, va fi ”trimisă” la Paris, pentru a se trata. În realitate, Cuza se găsise cu Elena-Maria Catargi, cea care îi va deveni amantă și mama fiilor lui.

Din cauza unor probleme de sănătate, Elena nu-i va putea dărui copii. Cunoscută în istorie ca Maria Obrenovici, primul ei soț fusese un general sârb. Apoi se luase cu Miloș Obrenovici, prinț al Serbiei.

Cuza e ”fiert” pe viața de noapte a Bucureștilor. Ca și un alt viitor locatar de la Cotroceni, Sandu sărea, deseori, pârleazul, pentru a merge să se distreze. Deși e greu de crezut, Sancho Panza îi era Mihail Kogălniceanu, una dintre cele mai sclipitoare minți ale vremii. Acesta îl ducea numai la prostituate de lux. Într-un carnețel descoperit în Arhivele Statului, care i-a aparținut băiatului cu statuia de lângă Izvor, acesta notase numele a numai puțin de 700 de femei cu care Cuza se cunoscuse în sens biblic pe durata vieții. La etatea de 40 de primăveri, Alexandru Ioan este cucerit de Maria, de 25. Fata e ”senzuală, cochetă, inteligentă și avea o figură încântătoare, cu ochi fascinanți, făcea furori prin saloanele vremii”, conform spuselor lui G. Marcu.

 

Alegerea lui Cuza. Pictură de Theodor Aman

 

Cei doi vor deveni un cuplu pentru o lungă perioadă. Spre a putea fi împreună cât mai mult, Cuza îi va cumpăra o casă, pe 12 martie 1862, de la Manolache Zefecari. În 1861 li se născuse primul fiu, Alexandru. Al doilea, Dumitru, va veni pe lume în 1864. Alexandru va deceda la nici 30 de ani, miocardită serevră. Poreclit ”Pipilică”, Dumitru se va sinucide, cu un glonț de revolver, pentru că nu fusese lăsat să se îndrăgostească de o prostituată...Elena i-a stat alături domnitorului până la finalul vieții. A făcut opere de caritate, a deschis orfelinate, școli. Aflând că este bolnavă de cancer, Maria se va sinucide pe 4 iulie 1876, la Dresda.

 

Capitolul al III-lea. Pământul luat de la preacucernicii părinți. Universitățile. Calea ferată. Spitalele. Reforma fiscală

Toată domnia sa, Cuza a vrut să ajungă din urmă Occidentul, dar efortul său și al celor care l-au sprijinit s-a lovit de inerția colectivă. Țara a dorit un principe străin, domnia lui Alexandru Ioan a părut mereu una pasageră, cu veșnică etichetă de “provizorat”. Kogălniceau a devenit ministru, apoi prim-ministru. S-a dat drumul la reforme. S-a pornit cu secularizarea averilor mănăstirești. Expresia e pompoasă. Tradusă, ar suna așa: Cuza a luat de la biserici cam 25 la sută din trenul arabil și din zestrea forestieră a Țării Românești și a Moldovei! Mitropolitul Sofronie Miclescu al Moldovei a protestat, dar a rămas cu protestele. Și fără scaunul patriarhal.

S-a trecut la reforma fiscală. A apărut impozitul personal și contribuția pentru drumuri. A urmat cea agrară. 400.000 de familii de țărani au fost împroprietărite. Codul Penal. Legea instrucțiunii publice. Apar Universitățile din Iași și de la București. În septembrie 1865, Cuza acordă companiei englezești ”Barkley – Stanisforth” construrirea liniei ferate București – Filaret – Giurgiu. Scoate 2.000 de galbeni pentru construirea Spitalului ”Noul Pantelimon”. Dar e tot mai nestatornic. Desființează Adunarea Legiuitoare (2 mai 1864) și pierde sprijinul tuturor partidelor politice. Pentru a putea guverna, se înconjoară de o camarilă. Kogălniceanu spune ”pas” și pleacă. Deși e încă tânăr, nopțile nedormite își spun cuvântul. În scrisori notează că ar vrea să abdice. Norodu-l iubește, dar nu mai este Domnul cel de cu 6-7 ani în urmă.

 

Capitolul al IV-lea. Detronarea. Dezbrăcarea. Deportarea

Să tot fie orele 16, pe 10 februarie 1866, când câțiva militari – colonelul Haralambie, colonelul Kretzulescu, maiorul Lecca și căpitanul Candiano – Popescu - se adună spre a stabili ultimele detalii. Pe la 19.00, Alexandru Ioan Cuza și a sa doamnă, Elena, întorși de la un concert al violonistului rus Wieniawski, cinează în Palatul Domnesc de pe Podul Mogoșoaiei, cam prin locul pe care e azi Biserica Krețulescu. Un băiat de la ziarul lui Cezar Bolliac, ”Trompeta Carpaților”, pre numele seu Gheorghe I. Dogărescu, reușește să se strecoare până la domnitor și să-i spună că e groasă. Îl anunță că lovitura de stat va fi marcată prin tragerea clopotelor. Cuza vorbște cu Prefectul Poliției, Sandu Beldiman, care, român și balcanic, poruncește a se tăia toate...sforile!

Palatul Domnesc, fosta reședința a lui Dinicu Golescu, locul de unde Cuza a fost săltat în februarie 1866

 

Cuza și Maria Obrenovici se apucă de jocul de cărți, de whist.

11 februarie 1866, orele 2.00. Trupele militare ies din Cazarma ”Malmaison” și înconjoară Palatul Domnesc. Maria lasă ușa deschisă. Cum dormea el, așa, buștean, Cuza numai ce simte la tâmple țeava unui revolver. Pe ale sale le are pe noptieră, dar nu mai apucă să le utilizeze! Căpitanii Costiescu și Pillat poartă dialogul.

• Ce doriți? - întreabă Cuza.
• Am adus abdicarea Măriei Voastre – zise, îndrăzneț, Costiescu – și vă rog să o iscăliți.
• Nu am condei și cerneală la îndemână.
• Am adus noi ce trebuia!
• Nu am masă!
• Mă voi face eu aceasta – răspunse, repede, căpitanul Pillat, aplecându-și umerii.

În jurul orelor 4.00, treaba e gata, actul semnat.

”Noi, Alexandru Ioan I, conform dorinței națiunii întregi și angajamentului ce am luat la suirea mea pe Tron, depun azi 11 (23) Fevruarie 1866, cârma guvernului în mâna unei Locotenențe Domnești și a Ministerului ales de popor. Alexandru Ioan”.

Un căpitan, Lipoianu, scoate mantaua spre a o proteja pe Obrenovici, care e mai mult despuiată decât îmbrăcată. Cuza e rugat să se echipeze și el, în civil. Trece printre două rânduri de soldați, ”care-i înturnau spatele”, cum scrie Bolintineanu, spre a nu fi recunoscut. Maria e dusă, pe jos, până acasă, în Biserica Amzei. Doamna Elena și cei doi copii, la Carol Davila. Cuza, supravegheat de Costache Ciocârlan, la o ”conspirativă” din Cotroceni.

”Monstruoasa coaliție” a reușit. Alexandru Ioan Cuza e obligat să ia calea exilului. Brașov, Deva, apoi drumul Vienei. Domnise din 24 ianuarie 1859 până în cea de-a 11-a zi de februarie 1866.

 

Capitolul al V-lea. Decesul. Ultimul drum. Îngropăciunea. Îngropăciunile

Cuza se îmbolnăvește grav. ”Trecând printr-un tunel (n.a. – ”Mont – Cenis”), el răci”, scrie Doamna Elena. Pentru că e asmatic, lucrurile se complică. Decedează pe 15 mai 1873, la ora 1.30. noaptea. Are 53 de ani. Sfârșitul prematur al vieții sale se găsește în excesul de tutun, de cafea neagră, în nopțile petrecute la cărți. La această vârstă, una dintre aorte a cedat, provocând hemoragie. Mihail Sturza, fostul domnitor, îi asigură, pentru slujba religioasă, un preot din Baden – Baden.

Alexandru Ioan Cuza pleacă pe ultimul său drum, spre țară. Pe 27 mai ajunge la Cernăuți, după ce a trecut prin Cracovia ori Lemberg. Un corp austriac prezintă onorul. Pe calea spre Ruginoasa, țăranii ies la uluci. La Ițcani, la Verești, la Dolhasca, la Liteni, la Pașcani...

La 29 mai 1873, Alexandru Ioan Cuza, cel care fusese Domnul Principatelor Unite, e înmormântat la Biserica din Ruginoasa. Cezar Bolliac, Vasile Alecsandri, prietenii săi, vin acolo. Kogălniceanu uită și el că au fost certați. ”Nu greșelile, ci faptele lui Cuza i-au adus detronarea”, spune acesta. Se trag 21 de salve de tun.

 

Placă ce amintește de ultimele zile ale domnitorului Unirii de la 1859

În 1907, Elena Cuza reînhumează oasele domnitorului, într-o cutie de argint, pe care o pune într-un sicriu de stejar. La 1944, un brav soldat ia rămășițele pământești de la Ruginoasa și la duce la Curtea de Argeș, pentru că frontul se apropia amenințător. La terminarea celei de-a doua mari conflagrații a omenirii, în 1946, osemintele sale vor fi mutate la Biserica Trei Ierarhi din Iași.

”Vor trece veacuri și nu va exista român căruia să nu-i crape obrazul de rușine de câte ori va răsfoi istoria neamului său la pagina lui 11 fevruarie și stigmatizarea acelei negre felonii va răsări pururea în memoria generațiilor, precum în orice an răsare iarba lângă mormântul vândutului Domn.”

(Mihai Eminescu, cel care-l vizitase, în exil, pe Alexandru Ioan Cuza)