Un sfert de mileniu cu Ludwig van Beethoven: ”Muzica poate schimba lumea!”

Un sfert de mileniu cu Ludwig van Beethoven: ”Muzica poate schimba lumea!”

”Niciodată nu m-am gândit să scriu pentru reputație, pentru onoare. Nu! Ceea ce am în inimă, trebuie să iasă la lumină. Acesta este unicul motiv pentru care compun”, spunea cel mai mare compozitor al tuturor timpurilor. Sunt 250 de ani de la a sa naștere. Da, acum, în decembrie...

 

 

”Prefer să scriu 10.000 de note decât o singură literă”

Johann, ăl bătrân, era un alcoolic notoriu. De aia și pierduse postul de capelmaistru, director muzical, la Orchestra din Bonn. Tatăl său, Lodewijk van Beethoven, de origine flamandă, fusese angajat la curtea principelul elector din Köln, apoi primise un post important, pe care bețivul nu-l putuse moșteni. Se legase cu Maria Magdalena Keverich, fiică de bucătar-șef, și mai dădea o lecție de pian, o lecție de vioară, pentru a avea din trăi.

Ăst mic, Ludovicus van Beethoven, fusese botezat pe 17 decembrie 1770, la biserica St. Remigius din Bonn. Copilărie grea. Johann aflase de Wolfgang Amadeus Mozart, despre care știa că dădea concerte la șapte ani. Ludwig trebuia să fie precum el, geniu cu dinți de lapte. Începu să-i bage pe gât pian, orgă ori clarinet. În creierii nopții, puștiul era trezit și, cu pleoapele lipite, era obligat să cânte în fața prietenilor tatălui. ”Trebuia să stea cu mâinile pe clape, având deseori lacrimi în ochi”, își aminteau cei care l-au cunoscut pe vremea când necesita o pernă sub șezut pentru a putea mângâia pianul... Copilăria nu i-a fost copilărie. N-a avut tovarăși de joacă. Deseori, la clasă adormea, pentru că adunase destule nopți nedormite. Micuțul se trăsese către mamă, cu o sănătate precară. La 10 ani o numea, deja, ”cea mai bună prietenă a mea”.

Pe 26 martie 1778, Beethoven are prima sa apariție publică, la Köln. Începe studiile cu Christian Gottlob Neefe, considerat, pe atunci, cel mai bun dascăl, organistul curții. Prinde repede, ”aspiră” tot. La 11 ani zămislește prima compoziție, ”Nouă variațiuni pe un marș de Ernst Christoph Dressler”. Neefe îl remarcă. Să vedem ce scrie în ”Revista de Muzică”: ”Dacă va continua așa cum a început, se va transforma, cu siguranță, într-un al doilea Wolfgang Amadeus Mozart”.

Presiunea familiei e prea mare. Ludwig vrea libertatea, nu poate trăi în colivie. La 17 ani, în martie 1787, evadează la Viena, locul de unde se dă ora exactă în muzica clasică. Vrea să-l găsească pe Amadeus, vrea să-l vadă, să schimbe impresii. Dar șederea durează doar două săptămâni. Mama-i piere. Tuberculoză. Johann se pune și mai tare pe băută, e depresiv. Autoritățile îl arestuiesc. Tânărul Beethoven trebuie să aibă grijă de frații săi. E angajat viorist, dă medidații la pian.

 

Casa în care s-a născut compozitorul, la Bonn, acum muzeu memorial

Uite-l, din nou, în 1792, la Viena, acolo unde va rămâne tot restul vieții! Contele Ferdinand von Waldstein îi miroase talentul și, de acum încolo, îi va deveni nu numai susținător financiar, ci si bun prieten. Se găsește cu Josep Haydn, un alt imens într-ale muzicii. Are 60 de ani, dar nu prea vrea să-l ia sub aripa sa pe Ludwig. ”Prin strădanie neîntreruptă, vei primi spiritul lui Mozart din mâinile lui Haydn”, îi scrie Waldstein. Însă nu este așa! Beethoven susține că unchiului nu-i păsa de el, că îi repugnau ideile sale muzicale. Dar baronii îl apreciază, îl ajută cu bani. Daniel Steibelt îl provoacă, la Palatul Lobkowitz, la un duel muzical. În timp ce mângâie pianul, geniul ”fură” o bucată din partitura preopinentului, o modifică din mers și o execută cu atâta grație, încât Steibelt, rușinat, spune că atâta vreme cât Ludwig va viețui la Viena, el nu mai are ce căuta pe acolo, retrăgându-se la Paris! Prin 1793 lumea-l cunoaște, deja, drept unul dintre cei mai virtuozi pianiști de pe malurile Dunării.  E momentul în care atacă cvartetul de coarde și simfonia. În 1795 dă primul concert în calitate de compozitor profesionist. Naște primele șase cvartete de coarde, apoi ”Patetica”, apoi ”Septet”-ul. Îi cere mâna Magdalenei Willman, dar n-o primește. După un turneu prin orașe importante de pe ”Bătrânul Continent”, 1800 îl găsește la Viena. Concert cu Simfonia nr. 1. Închiriase ”Burgtheater” și, pe 2 apilie, pusese în scenă un amplu program muzical. ”Cel mai interesant concert după o lungă perioadă de timp”, scriu cei de la ”Allgemeine musikalische Zeitung”.

Prin 1801 simte primele semne ale surzeniei. Îi povestește despre asta amicului Wegeler. Scrie ”Testamentul din Heiligenstadt”, o revoltă prin care spune că e nedrept ca un compozitor să-și piardă auzul. Se gândește la suicid, dar muzica îl readuce cu picioarele pe pământ. Dă lecții de pian fiicelor contesei maghiare Anna Brunsvik. Între el și Josephine, fata cea mare, se înfirpă o poveste de dragoste. Dar ea se căsătorește cu contele Josef Deym. O nouă dezamăgire. Se concentrează pe Concertul nr. 5 pentru pian, ”Imperialul”. ”Sonata lunii”, ”Creaturile lui Prometeu”. Însă Europa fierbe sub cizmele lui Napoleon. Beethoven compune Simfonia a 3-a”Eroica”, scrisă, la început, ”pentru un nume mare”. Compozitorul crede că Bonaparte va fi eliberatorul poporului său. Când acesta se proclamă împărat, Ludwig șterge numele lui Napoleon și prezintă ”Eroica” pe 7 aprilie 1805.

După moartea lui Mozart (1791), aristocrația austriacă se teme să nu mai piardă un alt geniu în sărăcie, așa că i se stabilește o rentă anuală. Auzul îl părăsește treptat. De fapt, e o formă severă de tinitus, un ”țiuit” înfernal în urechi, care face dificilă perceperea și aprecierea muzicii. Simfonia nr. 5, apoi capodopera ”Für Elise”, în care clapele pianului se îngemănează în cea mai mare perfecțiune. Dar situația economică grea îl fac să se gândească la o plecare din Viena. Westfalia îi face cu ochiul. Însă contesa Anna Marie Erdödy nu-l lasă. Trage sforile, vorbește cu cine trebuie, iar compozitorul primește din partea unor principi 4.000 de florini. Boala înaintează cu repeziciune. Nu numai auzul îi este afectat. Merge la Teplice, o stațiunea balneoclimaterică. Aici, în iulie 1812, Bettina von Arnim îi organizează o întâlnire cu o altă minte luminată, Johann Wolfgang von Goethe. Prin zonă trece împărăteasa Maria Luisa de Austria. Poetul se aplecă, scoate pălăria și salută. Compozitorul nu schițează niciun gest. Mai mult, își vede de drum. Apoi, se întoarce către Goethe și-l admonestează: ”Ai avut un comportament de lacheu, nu de geniu!

 

”Eroica”, cu ”Napoleon” șters de Beethoven

Se găsește cu inventatorul Johann Mäzel, pe care-l roagă să-i construiască instrumente cu care să lupte contra surzeniei: ”cornetele” auditive, precum și un sistem pentru a percepe notele pianului. În 1814 rămâne complet surd. Atunci începe să scrie în faimoasele sale ”caiete de conversație”. Prietenii își așterneau aici gândurile, el le răspundea, fie oral, fie în scris. E anul în care termină a 7-a și a 8-a Simfonie. Cinci ani de zile luptă pentru custodia nepotului spu, Karl, rămas orfan de tată după decesul fratelui lui Beethoven. Prin 1816 ori 1817 începe lucrul la Simfonia a 9-a, cerută de Societatea Filarmonicii Londoneze. Beethoven e supărat pe Viena lui cea iubită, susținând că orașul s-a apropiat prea mult de Rossini. Vrea să facă premiera la Bonn. Simfonia a 9-a e o capodoperă, scrisă cu un Beethoven complet lipsit de auz! Finalmente, în 1824, ”Oda bucuriei”, pe versurile lui Schiller, e prezentată la Teatrul ”Kärntnertor” din Viena. Scena e incredibilă. Deși surd, compozitorul stă lângă scenă, să dea tempourile! Se agită, gesticulează. Apoi, la final, așteaptă să vadă dacă audiența bate din palme, pentru a înțelege dacă a avut au ba succes. ”Unii plângeau, alții jubilau. Toți aruncau pălăriile și batistele în sus. Cinci salve de aplauze, pentru că publicul a tropăit de cinci ori. Unii spuneau cu glas tare că au primit în dar de la Dumnezeu un dar muzical”, scriu cronicile. Succesul e mare. Beethoven nu mai apăruse în public de 12 ani, dar așteptarea meritase. Starea sa de sănătate e din ce în ce mai șubredă, cu toate că familia fratelui său, Nikolaus Johann, are grijă de el la Gneixendorf.  ”La prânz nu mânca decât niște ouă fierte, apoi bea mult vin și-l apuca diareea. Avea edeme pe picioare și se plângea, mereu, de faptul că îi este continuă sete, că are dureri de stomac și că simte pofta de mâncare”. Începe să lucreze la Simfonia a X-a.

La 1 decembrie 1826 se reîntoarce la Viena. Răcește grav pe drum, după ce, din cauză că îi era continuă sete, ”bea” zăpadă sau gheață. Scrie prietenilor din Londra, să-l ajute cu bani. Primește, imediat, 100 de lire sterline. Pe 20 martie 1827 are forța să noteze: ”Sunt sigur că voi pleca repede!”. Unii afirmă că pe 23 spune: ”Prieteni, apludați, comedia e gata!” Pe 26 martie 1826, cel mai mare compozitor al Omenirii, pleacă: ”Părea înmormântat, fără cunoștință. A șezut așa de la 3 la 5. Apoi a fulgerat și camera muribundului s-a umplut de lumină. Imediat, Beethoven a deschis ochii, a ridicat mâna dreaptă, cu pumnul închis și cu o expresie amenințătoare părea că spune: <<Forțe ostile, nu-mi pasă de voi! Pleacați! Dumnezeu este cu mine!>> Apoi, când a căzut pe pat, la loc, ochii îi erau închiși. Eu îi țineam capul cu o mână, cealaltă i-o aveam pe piept. Am simșit cum nu mai respiră. Am simțit cum inima nu-i mai bate!”, scria Anselm Hüttenbrenner. Ludwig van Beethoven părăsise acest Univers la 56 de ani…

Pe 29 martie, 29.000 de suflete au venit să-l conducă pe ultimul drum. S-a auzit ”Requiem”-ul lui Mozart. Acasă, într-un sertar al biroului, s-a găsit ”Testamentul de la Heiligenstadt”, cel din 1802, în care explica fraților săi amărăciunea vieții. A, și faimoasa scrisoare ”Iubita nemuritoare”, redactată pentru ființa pentru care și-ar fi dat viața, nenumită, pe care o considera ”îngerul meu, totul meu, însumi eu.”

 

Cel mai nou articol

Sorry, there are errors on the page: