Un celebru film românesc pierdut a fost găsit într-o cutie de pantofi după 62 de ani!!!

 

În 1942, la Roma și în Italia se turnează ”Cătușe roșii” (cunoscut și ca ”Odesa în flăcări”), un film de război, cu celebra soprană Maria Cebotari și cu Gheorghe Timică în rolurile principale. Scenele exterioare sunt grandioase, cu mii de figuranți, interioarele, de asemenea. Pelicula obține medalia de aur la Festivalul Filmului de la Veneția, dar rulează doar câteva luni în România, fiind interzisă după 23 august 1944. Mai mult, toate copiile sunt arse, imaginile sunt considerate pierdute nu numai în țara noastră, ci și în Italia. În 2004, se petrece, însă, o minune!

 

Scenă din film, cu Maria Cebotari în prim-plan

 

E 2004, când la faimoasele studiouri ”Cinecittà” din Roma, locul în care au văzut lumina... ecranului capodopere ale cinematografiei universale, se face puțintică ordine în arhiva de dinaintea celui de-al Doilea Război Mondial. E deschisă o... cutie de pantofi, ce conține o rolă de film. Pe ea scrie ”Odessa in fiamme” (n.a. – ”Odesa în flăcări”), precum și un an, 1942. Pelicula e destul de bine păstrată și, ceea ce cotează, pare a fi un film integral. Eroul nostru tocmai descoperise una dintre cele mai interesante realizări, o coproducție româno-italiană din perioada celei de-a doua mari conflagrații a Omenirii, considerată a fi pierdută mai bine de 60 de ani, care circulase în România, vreme de doar câteva luni ani, cu un titlu mult mai dur, ”Cătușe roșii”.

Dăm timpul înapoi.

La 1 aprilie 1941, medicul Ion Filotti Cantacuzino (n.a. – arestat după 1944, viitor specialist la Spitalul Brâncovenesc) este numit la conducerea Oficiului Național al Cinematografiei, for ce se afla în subordinea Ministerului Propagandei Naționale. Vremurile-s tulburi, dar ambițiosul halat alb, fiul prințului Ioan Cantacuzino și al marii actrițe Maria Filotti, vrea să lase în urmă și altceva, nu doar simple ”comenzi”.

În luna mai începe să susțină proiectul lui Jean Georgescu, ”O noapte furtunoasă”, pe care-l înscrie în planul de lucru al O.N.C. Însă Bucureștiul se află sub camuflaj, spațiile de filmare sunt mici, lumina nu se prea poate aprinde. Atunci se gândește la o... coproducție, posibil cu Italia, țară cu care, în momentul respectiv, suntem aliați, deci un demers credibil.

Filotti Cantacuzino îl cheamă la el pe cineastul Constantin Ivanovici, îl trimite la Roma în toamna lui 1941. Aici se discută despre posibilitatea realizării unui film despre Nicolae Bălcescu, stins în Italia, iar o firmă de lângă Colosseum, ”Grandi Film Storici”, spune că este de acord să sponsorizeze și ceva de actualitate, cu o acțiunea creionată pe marginea războiului. La Roma urmează să se tragă interioarele, în România, exterioarele, dar nu la București, pentru că acest lucru este imposibil.

 

Carmine Gallone e regizorul, omul cu ”Scipio Africanul”

Din partea noastră, ca scenarist, este delegat Nicolae Kirițescu. Pe pământ italian lucrează cu Gherado Gherardini. Regizor este desemnat Carmine Gallone, cu o experiență uriașă, dacă ne gândim că lucrase la primele sale filme în 1914! De sub cravașa sa ieșiseră ”Ultimele zile din Pompei” (1926), dar și ”Scipio Africanul” (1937), o realizare de excepție, umbrită, însă, de propaganda fascistă penrru cucerirea nordului Africii. Se lucrează la scenariu, iar forma sa definitivă este stabilită în martie 1942. Se pun la punct detaliile contractului. În rezumat, acțiunea se declanșa în momentul ocupării Basarabei de către trupele sovietice, moment în care Maria, cântăreața de operă, era părăsită de soțul ei, Mihai Teodorescu, mare moșier din Chișinău, pentru o altă femeie. Copilul celor doi va fi răpit de către bolșevci, spre a fi crescut după dogmele lor, iar Maria pleacă în căutarea copilului. Ajunge la Odesa, unde devine cântăreață de cabaret. Aventura se termină în momentul în care trupele române, în care fusese încorporat și Mihai, intră în oraș. Cei doi soți de împacă, apoi urmează regăsirea copilului.

Distribuția din partea românească este cea care ne interesează. Maria Cebotari joacă rolul principal feminin. Cântăreață de operă faimoasă, una dintre cele mai soprane din întreaga lume, Cebotari cocheta și cu filmul. Gheorghe Timică, legendar actor de teatru, se afla în fața celei de-a patra sale pelicule. Silvia Dumitrescu-Timică, cea care-i devenise soție în viața de zi cu zi, e la primul ei pe marile ecrane. ”Intrarea sa în distribuție s-a hotărât în ultimul moment, rolul ei fiind destinat unei actrițe italiene, care a devenit indisponibilă. Cum Silvia își însoțise soțul la Roma, i-a devenit soție și în film”, își amintea Ion Filotti Cantacuzino.

Se pleacă la Roma, unde se dă primul tur de manivelă, pe 25 iunie 1942. Producătorii se gândesc să înceapă pe 10 iunie scenele de interior, ce urmează să fie turnate la ” ”Cinecittà”, pentru că doresc să prindă faimosul Festival de la Veneția. Apar câteva amânări, se lucrează pe final de lună și la început de iulie. Italienii gândesc că atunci când se va pleca spre România, pentru cadrele exterioare, să se monteze scenele de interior. La Roma, într-un studio imens, este ”reconstruită” jumătate din circumferința sălii și toată scena Operei din Odesa, toate acestea numai după fotografii. Maria Cebotari urma să cânte celebra arie ”Visi d’arte” din ”Tosca”, lucrarea lui Puccini scrisă pentru Hariclea Darclée. Scenariul prevedea o alarmă antiaeriană la sfârșitul ariei, ce producea panică printre spectatori, dându-I prilejul lui Gallone să realizeze una dintre scenele tari, puternice, ale filmului.

Exterioarele se filmeză, conform calendarului, în țara noastră, la București, Otopeni, Țigănești și Periș. Se merge, apoi, la Chișinău și la Odesa. Se apelează la Gerard Perrin, operatorul care lucra și la ”O noapte furtunoasă”. Sunt scene grandioase. Momentul exodului, cel al cedării Basarebiei, e cel mai greu. Sunt sute de persoane, căruțe, familii pregătite de lungul drum, copilași. ”Mărturisesc că nu eram foarte liniștit, gândindu-mă că experiența din ziua următoare reprezenta primul nostru examen de capacitate organizatorică, față de niște realizatori cu vechi state de servicu, care trecuseră prin toate studiourile Europei. Când am sosit cu Gallone la locul hotărât și am coborât din mașină, regizorul a făcut câțiva pași și a privit uimit cele două drumuri pe care în ajun le văzuse pustii. Acum, de la marginea satului până în depărtare se vedeau două coloane, ce păreau fără sfârșit, de oameni în haine necăjite, cărându-și carabalâcul sărăcăcios, fiecare cu copii, cu cățel și cu purcel în jurul căruței. Și cum stăteau acolo de câteva ceasuri bune și erau destul de obosiți, iar din cauza căruțelor numeroase se ridicase la orizont un nor de praf, pe care soarele pieziș îl iriza ușor, spectacolul avea toată atmosfera pe care și-o putea dori. Gallone s-a uitat lung la cele două șiruri apoi a murmurat printre dinți: <<Magnifico! Mai visto!>> Pentru noi asta însemna că am trecut cu brio examenul. Nu știu cât a costat până la urmă figurația, nu știu câte pahare cu vin au ciocnit oamenii noștri în cursul acelei nopți, ca să convingă trei sate să iasă la șosea, dar experiena reușise”, nota directorul O.N.C.

 

Afișul original al filmului, versiunea în limba italiană

 

Filmul este realizat în două versiuni, italiană și română. Pe 13 septembrie 1942 are loc premiera la Festivalul Internațional de la Veneția, unde obține medalia de aur, apoi, peste un an, pe 25 septembrie 1943, se lansează și la București. O capodoperă din mai multe puncte de vedere, chiar dacă stilul propagandistic nu poate fi trecut cu vederea: cadrele filmate în România sunt senzaționale, cu mulți figuranți, jocul sopranei este minunat, copilașii n-au niciun fel de trac în fața camerelor de luat vederi.

Din păcate, după actul de la 23 august 1944, pelicula este interzisă total. Toate copiile sunt arse, iar ”Cătușe roșii”, un titlu extrem de dur pentru acei ani, dispare definitiv, nu numai în România, ci și în Italia.

Maria Cebotari se stinge, grav bolnavă, la doar 39 de ani, la Viena. Gheorghe Timică este interzis, o perioadă scurtă, dar apoi comuniștii revin la sentimente mai bune și-l ”ung” Artist al Poporului. Silvia Dumitrescu – Timică continuă să joace și se stinge la 96 de ani!

Vreme de mai bine de 60 de ani, nu se mai știe nimic. Apoi, un angajat al faimoaselor studiouri din Roma descoperă o copie a ”Odessa in fiamme”, într-o cutie de pantofi. Pelicula este refăcută, tradusă în limba română și poate fi găsită pe rețelele de socializare.

Sursa: ”Filmat în România”

Cel mai nou articol

Sorry, there are errors on the page: