Un Birlic mic, dar uriaș. Își sculpta rolurile de comedie cu ochii lui cei triști

Motto: ”Le printemps c’est le commencement de la vie; l’automme c’est plus que ça; c’est le commencement du Théâtre”

 

Motto: ”Le printemps c’est le commencement de la vie; l’automme c’est plus que ça; c’est le commencement du Théâtre”

(”Primăvara e începutul vieții; toamna e mult mai mult decât atât; e începutul Teatrului”)

Alexandre-Pierre Georges ”Sacha” Guitry (1885 – 1957), actor francez

 

Peste 35 de ani de teatru, 25 de filme, într-o perioadă în care acestea nu apăreau precum ciupercile după ploie, zeci de roluri magice. La început, doar Grigore Vasiliu. Apoi și Birlic!

 

La răsărit de drum, Birlic a fost doar Grigore Vasiliu. Cel care strica, de fiecare dată, disciplina în clasă. Nu făcea absolut nimic, doar o simplă grimasă și totul era compromis: hohote, râuri de surâsuri, lecția întreagă dată complet peste cap. Colo, la liceul ”Nicu Gane” din Fălticeniul natal, ajungea, aproape săptămânal, în biroul directorului George Satino, care nu-l scotea din ”secătură”. Grigore nu pricepea ce-a comis, dar era clar că domnii profesori îl pârau că le face vraiște clasa. Patriarhul locului voia să-l altoiască nițeluș cu o jordie, dar ăst mic și peltic se pitea sub masă. Când începea să ceară îndurare, Satino nu se mai putea abține și izbucnea, și el, în râs. Corecțiunea se amâna, obligatoriu, pentru o dată ce urma a fi comunicată ulterior...Era vremea în care Vasiliu cel tânăr dorea a se face clovn...

Tatăl, negustor cinstit, nu voia a auzi de așa ceva, astfel că Grigore trebui a se înscrie la Facultatea de Drept din Cernăuți, în România ”Dodoloață”. Dar cum avea nevoie de niscavai monetar prin buzunare, se băgase cu simbrie și la Teatrul Național din localitate. Figurant. Directorul Dragoș Protopoescu îl ochise și lăsase vorbă la regizorul Aurel Maican să-l prinză și pe el în vreo piesă. L-a aruncat direct în ”Musca spaniolă”, scrisă de vienezii Ernst Bach și Franz Arnold, pe la 1913. Fiind peltic, a ”fost mai gâgă decât o cerea textul”, așa că a reputat, din startul începutului, un succes răsunător. A devenit angajat. Doamne, ce rol a făcut aici cu Dandanache, din ”O scrisoare pierdută”! Marele Victor Ion Popa îl distribuie în ”Amanetul”, de Holberg.

Dă la Conservatorul de Artă Dramatică. Pică prima oară. A doua. A treia. Și a patra! A cincea! A șasea! A șaptea oară!!! Pentru că are acel defect din naștere - ”scuipam când vorbeam” - intră greu de tot. Prin 1933, domnul Grigore Vasiliu, student în Bucovina, este transferat la București. Marele Sică Alexandrescu fondase, dimpreună cu alt imens, Tudor Mușatescu, ”Teatrul Vesel”, de-și avea sala în pasagiul Bulevardului Elisabeta. Acolo avea să joace.

Mușatescu găsise o piesă scrisă de aceeași vienezi - Arnold și Bach - și o adaptase special pentru el. Tânărul actor intrase în pielea lui Costache Perjoiu, un funcționar din Fălticeni, alintat BIRLIC, după numele turcesc al ”asului” de la cărți. L-a jucat atât de bine, s-a identificat perfect cu personajul, încât Grigore Vasiliu a devenit BIRLIC. Și așa i-a rămas i-a rămas...supranumele.

1934 îl prinde debutând în cinematografie, în ”Bing-Bang”, cu faimosul cuplu ”Stroe și Vasilache”, o peliculă extrem de importantă în istoria noastră, pentru că este primul film cu sonor, păstrat și astăzi! La teatru, Sică Alexandrescu montează piesă după piesă cu Birlic în rolul principal, toate având succes. Pe celuloid apare-n ”Doamna de la etajul II” (1937), alături de Maud Mary, cu care avea să joace și la Teatrul ”Colorado” ori Mișu Fotino.

 

”Avea un fizic împotriva tuturor canoanelor profesionale. Era un om mărunțel, insignifiant, cu o figură caricaturală. Iar în mijlocul acestei fețe ilare se aflau doi ochi de o infinită tristețe, doi ochi de câine bătut. Acest contrast crea un soi de tensiune care era însăși esența arte lui. El juca precum un echilibrist care merge pe-o sârmă, atent să țină această cumpănă fragilă între tragic și comic. (...) Lawrence Olivier spunea că actorul sculptează în zăpadă. Așa s-a întâmplat și cu Birlic: și-a sculptat în zăpadă marile roluri. El a fost în primul rând actor de teatru”.

Radu Beligan

  

La București, unde femeile nu-l prea băgau în seamă, o oltencă - Angela Mateescu, mai înaltă cu un cap, se ”îndură și-l luă de bărbat”, după cum descria Gaby Michailescu, cel care avea să-i devină prieten și impresar. ”Ca să-i fie sergent-major la toate capriciile și viciile ce-l năvăleau samavolnic: jocurile de noroc cu toatele, cursele de cai în întregime, trap, galop”...Plus celelalte domnițe, Birlic fiind afemeiat ”din născare”. Însă Angela se îmbolnăvește. Actorul vinde apartamentul de pe Calea Victoriei cu o sută de mii de lei, cu banii obținuți pleacă la Paris, s-o trateze. Dar e prea târziu. Se stinge în 1962. Luni de zile după a sa plecare, fusese văzut cum mergea la cimitir, cu un ziar în mână. Se așeza aproape de mormântul Angelei, spre a-i citi veștile din periodic, așa cum făcuse în timpul căsniciei...

 

Angela Mateescu (stânga), olteanca din Oboga, alături de o Doamnă a teatrului nostru, Silvia Dumitrescu-Timică, prima soție a marelui Birlic

E strălucitor! Face 13 personaje din opera lui Caragiale. De la Crăcănel cel plângăcios (imens!), în ”D-ale carnavalului”, la Lefter Popescu, în ”Două loturi”, călare pe lustră, urlând: ”Daaa, așa să știți, că noi suntem proști, să ne revoltăm!”. De la Brânzovenescu ori Dandanache, în ”Scrisoarea”..., la...Coana Efimița, din ”Conu Leonida”, pentru că joacă și roluri feminine! Uite-l în ”Telegrame”, Costăchel Gudurău sau în ”O noapte furtunoasă”, fie Spiridon, fie Rică Venturiano! ”Aceste personaje au constituit pentru mine, în cei peste 35 de ani de teatru, o adevărată școală a măiestriei actoricești”, spune. La ”Savoy”, lumea se calcă efectiv în picioare pentru a-l vedea în ”Acceleratul 402”, alături de Nora Piacentini, de Virginica Popescu ori de Mircea Șeptilici. La ”Colorado” cântă ”Ochii tăi vor fi ai mei”...La sala din Sărindar, cea a Mariei Filotti, joacă în ”Nepotul domnului prefect”, o comedie de Mircea Ștefănescu. Jurnaliștii îl întreabă pe Sică Alexandrescu dacă speră ca piesa să fie una de succes. Răspunsul? ”Cu Birlic în rolul principal? Ce-ți închipui?” Cornicarii continuă: ”Stimate domnule Grigore Vasiliu, e adevărat că în tinerețe doreați să-l jucați pe Hamlet?” ”Fii serios, dom’le, sunt actor de comedie, îmi cunosc lungul nasului!”

Sunt chemați la ”Festivalul Goldoni”, de la Veneția. E 1956 când Sică Alexandrescu pleacă în Italia cu Birlic, cu Alexandru Giugaru, cu George Calboreanu – tălică, ce actori! – cu ”Bădăranii”. Începe ploaia. Una torențială. E actul III și spectatorii dau să se adăpostească, pentru că se joacă în aer liber. Atunci Birlic începe să facă minuni! E atât de bun că sufletele ude uită că trebuie să se pituleze sub streșinile de la ”Palazzo Grassi”. Rămân acolo, în bătaia picăturilor, pentru a-l vedea pe Jupânul Conciano. Nu-i înțeleg limba, dar mimica și gesturile sale sunt atât de ”cool”, că nimeni nu pleacă!

                                                      

Doamne, ce magicieni! George Calboreanu, Birlic și Alexandru Giugaru (de la stânga la dreapta), trei imenși într-o minunăție: ”Bădăranii”

Cu Sică s-a portivit perfect. Sau aproape perfect. Uneori, se ”încingeau”. Alexandrescu era ferm, apăsat: ”Domnule Birlic, aici te rog să joci așa cum ți-am spus eu!” Actorul scotea flăcări pe nas, precum o locomotivă cu aburi. ”Ba am să fac ce cred eu că e bine!” Se congestiona, se schimonosea mai ceva ca în fața camerelor de luat vederi, trântea ușile, ieșea pe hol, fornăia, hămăia, galopa. După vreo jumătate de oră de chibzuială, revenea pe scenă. Dregea glasul. ”Cum ziceați că trebuie să facem, domnul Sică?”

”Grigore Vasiliu Birlic era o fire extrem de emotivă. În afara scenei, nu lega două vorbe! Țin minte că, înainte de a ieși în fața oamenilor și a le spune câteva cuvinte, înainte de premiea filmului <<Titanic Vals>>, stătea în culise și se întreba, panicat: <<Ce mă fac, ce mă fac?>>, în timp ce-și freca, nervos, mâinile. Din când în când, se ducea și se uita, din spatele cortinei, la publicul din sală, apoi revenea speriat în culise și începea, din nou, să se văicărească!”

                                                                                            Ion Dichiseanu

Comuniștii îl apreciază, după 1945. Devine Artist Emerit al Republicii Populare Române, apoi Artist al Poporului. Primește Ordinul Meritul Cultural clasa I.

E ”fiert” pe cursele cu cai. Aproape că doarme la hipodromul ce se ridica, pe atunci, pe locul pe care e, azi, ”Casa Presei”. Cumpără un bidiviu, pe ”Fantezist”. Îl prinde pe Gaby Michailescu. ”Ai bani pe tine? Dacă nu, fă rost, împrumută, am un pont senzațional pentru mâine!” Ajung la ”Capșa”. Colea înfulescă pateuri astrul cântăreților de Operă, marele Goangă. ”Ai monetar la dumneata? Dacă nu, găsește! Am un pont imens!” Puiu Iancovescu le iese în cale: ”Am un cal câștigător, mâine să răsari cu bani, te anunț acolo, la hipodrom, la fața locului!” A doua zi, găsește alți mușterii: George Vraca, artistul-nepereche, Niculescu-Buzău, regizorul Ion Sahighian. Vine cursa cu numărul V. Birlic se apropie de toți și le spune doar atât! ”Biciușca!” E numele magic, numele patrupedului ce-i va îmbogăți, le va umple buzunarele! Animalul zburdă, pleacă din glonț slobozit de pușcă. Primii 40 de metri, rupe. Birlic plutește deja. Apoi, trage pe dreapta, apucă niște fruze dintr-un copac. Birlic își dă câțiva pumni în cap, mic așa cum era el, tuflește pălăria și dă să fugă. E prins din urmă de cei care trebuiau să fie mult mai bogați. Toți pleacă spre case cu clasa a II-a a tramvaiului.

Joacă mult, enorm! Se bagă la loterie, caută chinta royală, doarme printre grajduri. Suie-n tren și fuge la Cazinoul de la Sinaia. Pierde tot, dă veste unei surori să-l ajute cu ceva ”mălai”. Nu câștigă, niciodată, nimic! Când e pe hipodrom, e pe ”Progresul”, unde iubește echipa e fotbal. E întrebat, uneori, ce va face, a doua zi, trupa. ”Dar se mai discută, dragă? Bate Progresul! Pentru mine, calculele hârtiei sunt valbile până la Progresul. În cazul ăsta, nu cunosc altă favorită decât echipa mea de suflet”.

 

Imagine ”trasă” în 1966, la o vizită a actorilor de la TNB în ”Parcul cu Platani”. Petre Mândru, Viorel Popescu și Vasile Petreanu, jucătorii de la ”Progresul”, dialogând cu Birlic (dreapta), Florin Piersic, Tatiana Iekel (soția sa) și Chiril Economu

 

Muncea intens. Avea respect pentru colegi. Nu întârzia la nicio repetiție și, când un actor aflat la început de drum dispunea de un monolog, se întorcea cu spatele spre public, doar pentru ca acesta să se poată concentra pe spusele tânărului confrate.

Ajung la Craiova. Trupă grea. Să vedem, olecuță, despre cine e vorba: Costache Antoniu, Niki Atanasiu, Marcel Anghelescu, Sandu Giugaru, Ion Talianu, logic, Birlic, și, logic, Sică Alexandrescu. Dai să iasă de la hotel, de la ”Minerva”, s-o apuce, de-a-npicioarelea, spre Teatrul Național, unde au ”O scrisoare pierdută”. În spatele lor, lume-puhoi. Sică vine cu ideea. ”Grigore, tu la prima răspântie o apuci la stânga! Singur!” Gașca e părăsită, fluviul de oameni se duce după matcă, după Birlic...

Vine ”Titanic Vals”, capodopera lui Mușatescu din 1964, regizată de Paul Călinescu. Vă aduceți aminte de Spirache Necșulescu? Cum șterge el cu batista fruntea-i nădușită, înainte de ada cep discursului de la balcon, în fața oamenilor? ”Iubiți alegători! Eu nu sunt orator! Și nu vreau să siluiesc cu vorbe meșteșugite voința dumneavoastră!” Magistral! Ion LucianCoca Andronescu tânără, Dichiseanu, la fel, Tamara Buciuceanu, așijderea. La filmări, pe undeva pe la Câmpulung, face bâză, într-o pauză de tur de manivelă. Adună țăranii prevăzuți pentru figurație, le vorbește cu atâta însuflețire că s-a sfârșit comunismul și că el le va retroceda pământurile, că bieții oameni merg acasă și dau de veste...Doar primarul îi poate liniști pe sărmani...

Aici, în ”Titanic”, e și Valeria Nanci, o jună de doar 24 de primăveri. Pentru Birlic, care are 60 de ani, sunt 24 de karate. E răpus de ”dorul chiparoasei”, după cum descria Gaby Michailescu. Suie în avion, zboară la Timișoara, de unde e de loc fata rădăcini germane. Finalmente, se căsătoresc. ”Mi-ar plăcea ca pe afișul de teatru să mă găsesc cu Nanci Birlic”, zice domnița și clipește din ochii de smarald și de păcat. ”De acord, Princesito!”, trage cortina artistul și pecetluiește actele. Constanța Crăciun, o comunistă notorie (n.r. – cea care decisese că oprele lui Brâncuși sunt ale unui țăran oarecare), Președintele Comitetului de Stat pentru Cultură și Artă, află de mariaj. Nu se cade ca un Artist Emerit, un Artist al Poporului, un tovarăș ce mișcă masele, să facă un astfel de gest. Nu-l poate chema să-l urecheze pe maestru, o aduce la birou pe Valeria. ”Uite cum stă treaba! Tinerețea ta are nevoie de un bărbat tânăr. Birlic, pe care ai pus tu ochii, dă în bătrânețe și eu, ca ministru, socotindu-ni-l un bun național al românilor, sunt datoare să-l apăr!””N-aveți decât!...Doamna Crăciun, Grigore, despre care mi-ați zis că dă în bătrânețe, e mai tânăr ca orice june berbant și vă jur, uite, fac și cruce, că e mult mai potent ca unul de 20 de ani!”

Căsnicia se realizează la Ofițerul Stării Civile din Piața Amzei.

”Nu pot afirma că nu s-a uitat în ochii altei femei, fiind afemeiat din născare. A plăcut femeile datorită căldurei sale sufletești și felului cum înțelegea să le înveselească, mult mai mult ca actorii prim-amorezi”

                                        Gaby Michailescu, prieten și impresar

E perfecționist, deși are mai bine de trei decenii de carieră. ”Spre deosebire de arta scriitorului, a pictorului și a muzicantului, arta actorului este, din păcate, perisabilă. Din creația lui nu rămâne nimic!”, obișnuia să zică. ”Eu, Birlic cel din sală, îl urmăresc pe Birlic de pe ecran, dându-mi seama că el va supraviețui, că această imagine a artei mele va continua să trăiască în ochii unui spectator care nu s-a născut încă”.

Ar vrea să mai facă multe, pentru că descoperă doi tineri regizori, Gheorghe Naghi și Aurel Miheleș, dar boala-i dă târcoale. O simte, e conștient. Se pune pe scris câteva pagini, așa, ca un fel de testament. ”Acum, mi-e inima plină și gândul luminos ca mersul unei vestale. De câțiva ani încoace, am obiceiul să schimb ultimul cuvânt dintr-un vers elegiac pe care-l cunoaștem cu toții, vers care, pe vremea când eram ”foarte” (n.r. – tânăr), mă emoționa până la lacrimi. Cu toate tâmplele mele aproape cărunte și foile din calendar smulse de mâna necruțătoare a vieții, eu, alături de voi, îl spun astăzi în felul următor:

 

                               ”Sosesc cocoarele, sosesc

                               De după deal de țintirim

                               Și anii trec, copiii cresc

                               Și noi....ÎNTINERIM”

 

Lasă stiloul să se odihnească, pune mâna pe telefon. Își sună impresarul: ”Gaby, vreau să reluam <<Birlic>>!”. Omul nu comentează, știe că va fi cântecul de lebădă. Dă sfară-n țară. Silvia Dumitrescu-Timică, Alexandru Giugaru, Petre Ștefănescu-Goangă, N. Grădescu, Vasilica Tastaman, Antonescu-Cărăbuș, toți aceștia răspund ”Prezent!” Actorul – care e și regizor - joacă magistral. E ultimul său mare triumf.

Cel născut de Mica Unire pleacă într-un 14 februarie 1970, la doar 65 de ani. Repauzează în Cimitirul ”Bellu”, alături de prima sa soție, Angela. În fața sa, odihnește Maria Tănase. Nițeluș lateral, nea Gigi Dinică...

 

”Birlic – Am îndrăgit porecla din prima clipă! Dacă nu mi-ar fi plăcut, crede-mă, n-aș fi jucat-o (n.r. – piesa) cu atâta plăcere, nu mai puțin de 100 de ori, seară de seară. E unul dintre puținele roluri care m-au pasionat. Și asta pentru că sub masca comică a lui Costache Perjoiu se ascunde o umanitate tristă, un ins pe care pot spune că l-am cunoscut, l-am înțeles. Și l-am adâncit (...) Am căutat ca în marginea poantelor ilariante ale acestui bătrân și naiv conțopist să presar câteva note nostalgice. E, dacă vrei, în linia acestui rol, câte ceva din existența noastră, a tuturor”

                                                                                  Grigore Vasiliu – Birlic

Surse: ”Birlic”, Gaby Michailescu, ”Historia”

 

Cel mai nou articol

Sorry, there are errors on the page: