Tudor Arghezi – călugărul pușcăriaș nominalizat la Premiul ”Nobel”

La 11 ani dădea meditații. La 16, debuta cu poezii. Îmbrăca haina monahală, o lepăda și pleca prin lume: Paris, Fribourg, Geneva, Londra, Italia. Se apuca de pamflete. Devenea spion. Ajungea la închisoare, la Văcărești. Cu întâiul volum de versuri făcea primii pași la... 47 de ani. Era considerat de către critică ”Noul Eminescu”. Penița acidă îl ducea în lagărul d la Tg. Jiu, la un pas de unul de exterminare, din Germania nazistă. Comuniștii îi ardeau operele, el ardea ulucile din gardul ”Mărțișorului” pentru a se încălzi alături de familie. Trecea în barca noii orânduiri, era reabilitat. Primea ”Herderul”, era propus pentru ”Nobel”. Ceaușescu îi transmita, ”live”, funeraliile naționale. Apoi voia să-i dărâme vila cu 18 camere. ”Viața noastră oscilează între două contradicții: datoria de a spune adevărul și necesitatea de a-l ascunde”...

Celebra imagine cu basca pe cap a lui Arghezi, un bunicuț simpatic

Născut la mijloc de mai, 1880, în Bucuresci, unde Dâmbovița era amenajată, i se adâncea albia și i se toaleta lunca, ca fiu al lui Nae Theodorescu și al Mariei, Ion se bagă la școala primară ”Petrache Poenaru”, băiatul care inventase ”penița cea fără de sfârșit”, stiloul. La 11 ani, pentru că are o situație familială grea, dar îi funcționează mansarda, se apucă să ofere meditații la limba română. Are doar 16 primăveri când debutează pe cărările dintre cuvinte. E iunie, 30, 1896, când semnează în ”Liga Ortodoxă” a lui Sandu Macedonski, poezia ”Tatăl meu”. Se iscălește I.N. Theodorescu. Să spicuim, olecuță, din ceea ce spună autorul ”Rondelului rozelor ce mor” despre copil: ”Acest tânăr, la o vârstă la care eu gângăveam versul, rupe cu o cutezanță fără margini, dar până azi coronată de cel mai strălucit succes, cu toată tehnica versificării, cu toate banalitățile de imagini și idei, ce multă vrme au fost socotite, la noi și în străinătate, ca o culme a poeticii și a artei”. La 17 ani, e angajat custode la o expoziție de pictură. Penița nu-l mușcă de mână. Din contră, are talent. La 18, pân’ să de ”bac”-ul, se lasă de școală. Îl zărim laborant la o fabrică de zahăr din buricul Chitilei!

Iubește și e iubit. Dar jumătatea inimii sale decedează. Merge la Mănăstirea Cernica, se călugărește, ia numele de Iosif. Stă patru ani acolo, dar nu se simte topit după haina monahală. Chiar el zice că este un eretic și nu un spirit mistic – ”Singuri, acum în marea ta povste, / Rămân cu tine să mă mai măsor, / Fără să vreau să ies biruitor. Vreau să te pipăi și să urlu: Este!”. Multe voci spun că a încălcat toate canoanele. Altele, că a ales calea bisericească din comoditate: avea o rubedenie sus-pusă și, de aceea, a devenit diacon și a mers, ca secretar, la Mitropolie. De acolo, dintre patrafire, poartă o spumoasă corespondență cu Aretia Panaitescu, o duduie de care se îndrăgostise

Se împreunează cu doamna profesoară Constanța Zissu, iar din povestea lor apare, la 30 ianuarie 1905, Eliazar Lotar Teodorescu. Eroul nostru leapădă tunica de călugăr și-o tulește la Paris, unde venise pe lume cel mic. Prinde a semna cu ”Tudor Arghezi”. Unii afirm[ că de la vechiul nume al râului – ”Argesis” -, alții că a unit doi mari eretici, Arie și Geza. În fine, cârcotașii mai amintesc și de Ergezi Rozalia, numele bonei sale, care, de fapt, i-ar fi fost mumă... De la Parigi o cotește spre Fribourg. Dă pe la universitatea de aici, dar e prea catolică pentru gusturile sale și abandonează. Se trage la Geneva. Compune câteva poezii. Trebăluieșt ca bijutier, pentru că-i trebuie monetar de trai. Țipă, de acolo, la cei care au înăbușit rebeliunea țăranilor de la 1907, așa că e luat la ochi de autorități. 1909 îl găsește în Italia, după un periplu... londonez.

 

„Dragostea neîmpărtășită e ca o tăiere de fierăstrău în buștean uscat și se încheie cu ură și răzbunare”

La 1910 e întors în țară. Îi apare ”Rugă de seară”. Leagă prietenie cu Gala Galaction. Devine un valoros critic de artă. Uite-l la Kübler Cafe, unde au venit sau mai vin Minulescu, Rebreanu, Lovinescu, Iser, Steriadi ori Zambaccian. Scrie veninos. ”Pamfletul săvârșește pentru artă și compensațiile vieții social o operă de înviorare. El poate fi ori bine, ori idiot scris. O linie medie nu există. Pamfletul bun este mai rad ca o bună poezie. De aceea a fost profesat numai de oameni inteligenți”, e de părere Arghezi.

Primul Război Mondial bate la ușă. Arghezi are teamă de Rusia. Nu vrea țara noastră în conflagrație, dar, după ce intrăm, pentru că nu-i halește pe oamenii lui Lenin, scrie în publicațiile filogermane. E acuzat de colaboraționism, el, Slavici, Dem. Thodorescu, așa că-și face bagajele pentru Penitenciarul Văcărești, alături de 11 scriitori. E condamnat la ”cinci ani de recluziune”, dar parchează doar un an prin aceste locuri. Aici scrie, printre altele, faimoasa poezie ”Testament”: ”Nu-ți voi lăsa drept bunuri, după moarte / Decât un nume adunat pe-o carte”... Arghezi ochește un teren, de vreo două hectare, vis-a-vis de închisoare. Se gândește ca acolo, la ”Mărțișor”, să salte o căsuță, pentru ca soața, Paraschiva, Paraschiva Burda, cu care se luase într-un noiembrie 1915, să poată veni mai repede cu mâncarea în spatele zăbrelelor... Scrie ”Poarta Neagră”, o carte ce prezintă isprăvile dinăuntrul zidurilor: despre directorul pușcăriei, despre contabil, despre grefier, despre telefonistul de noapte, despre ”Șchiopul”, mare crai, despre ”Mitică – lăutarul”, cel care fura rufele puse la uscat, ori despre Măria Nichifor, prima femeie ce avea să nască acolo...

Faimoasa Mănăstire – Penitenciar Văcărești, locul în care Arghezi avea să fie ”cazat” de mai multe ori

Când iese, apare prima sa carte de poezii, ”Cuvinte potrivite”. Stop nițeluș! E debutant la 47 de ani, la peste trei decenii de la primele sale scrieri tipărite. Volumul e atât de bun, încât criticii vorbesc despre ”cel mai mare poet român de la Eminescu încoace”...

Se mută în vila cea cu 18 camere, ce amintește de arhitectura unei mănăstiri, pe teren frumos, de 17.250 m.p. Apar Mitzura și Baruțu, cei doi copilași. Le zice ca nu cumva seara să se culce supărați. ”Poetul făcea acest lucru, dacă simțea că nu are sufletul destul de curat obișnuia să se roage întreaga noapte. Își cerea iertare de la prieteni, de la cei ce nu-i erau prieteni, de la cei apropiați sufletului său, dar și de la steaua de deasupra casei”, detaliază Marieta Mihăiță, muzeograf la ”Mărțișor”.

În toamna lui 1930, Arghezi scârâțâie la buzunare. Dă vorbă la generalul Nicolae Condiescu, președintele Radiodifuziunii Române, dacă poate să intervină pe lângă Carol al II-lea... Primește niște fonduri. Fundația Regelui îi scoate volumul ”Versuri”. Iorga consideră că e ”scabros”, plin de ”cel mai ordinar limbaj”. În ”Cimitirul Buna Vestire” (1936), uită de tinerețe și parodiază lumea monahală. În 1939, se îmbolnăvește subit. E ciudat, dar, da, se vorbește despre moarte! Apoi, se vindecă miraculos, grație unui medic ciudățel, Grigoriu-Argeș. Se face vorbire despre un cacer. În realitate, sciatica. Fără niciun fel de tratament. Repaus și efectul palcebo. Atât!

 

”Speranța este un vis cu ochii deschiși”

 

Pornește al Doilea Război Mondial. De această dată nu-i halește pe germani. Publică pamflete usturătoare, e cercetat, lunar. ”A înjura este o artă literară tot atât de spinoasă ca și lauda”, zice. Pe 30 septembrie 1943 aruncă ”Baroane”, în care îl atacă pe ambsadorul german Manfred von Killinger. Iarăși spicuiri: ”Ți-aduci aminte ce sfrijit erai pe când erai sărac și cum ne pălmuia căutătura ta ațâțată după ce te-ai pricopsit? ... Mi-ai împuțit saltaua pe care te-am culcat, mi-ai murdărit apa din care ai băut și cu care te-ai spălat.... Flămândule, roșcovanule, boboșatule, umflatule”... Logic, ”Bilete de papagal” e suspendat imediat, scriitorul e trimis, din nou, la Văcărești, apoi în universul concentraționar de la Tg. Jiu. Se spune că era sortit chiar unui lagăr de exterminare din Germania. Va fi eliberat, un an mai târziu. La finalul conflagrației, Arghezi e în dilemă: e antifascist, dar nu poate spune că iubește comuniștii.

Îi e greu. Foarte greu. Viziunea sa despre arta românească în general nu se pupă cu realismul socialist impus de către sovietici. În 1948, în ziarul ”Scânteia”, în patru episoade consecutive, apare materialul semnat de Sorin Toma, fiu de comunist notoriu, intitular ”Poezia putrefacției sau putrefacția poeziei”. Puiul prolecultistului îl acuză că e ”pestilențial”, cu un ”urât mirositor vocabular”. Se ajunge până la amenințarea cu moartea. Arghezi e condamnat. E interzis, operele i se adună de pe piață. Tipografia îi este devastată, Se retrage, și el, la ”Mărțișor”. Trăiește doar din vânzara cireșelor din curte. ”Am ars ulucile din gardul grădinii. Ne era frig, nu aveam lemne, mai puneam unul din gard pe foc. Când am terminat de ars gardul grădinii, am trecut la crengile pomilor din grădină. Câteodată, pe cărămizi turnam gaz, îi dădeam foc și le lăsam în sobele de teracotă ca să se încălzească”, rememora acei ani duri Baruțu Arghezi. A continuat să scrie. ”La un moment dat, tata nu mai avea nici măcar hârtie. A fost silit să scrie cu creionul pe hârtie de WC, care atunci se mai găsea sub formă de pachete dreptunghiulare, găurite într-un colț de un fir de sârmă”, mai povestea Baruțu. Acolo, la ”Mărțișor”, s-au țesut multe legende. Una dintre ele spune că, pentru a nu fi confiscate, multe manuscrise au fost îngropate la rădăcina unui tei, fiind, mai apoi, dezgropate și ascunse în podul casei... Uneele s-au pierdut. Altele au fost scoase la lumină de familie...

După 10 ani de marginalizare, la sugestia lui Gheorghe Gheorghiu Dej, se începe ”reabilitarea” treptată. Logic, nu gratis, pentru că totul are un preț: ”colaborarea” cu regimul aflat la putere. Încep să îi apară, din nou, volume: ”Cântare omului”, ”Stihuri pestrițe”, ”Poeme noi”, ”Cu bastonul prin București”. Apropos de baston. Zice-se că secretarea de la Uniunea Scriitorilor i-ar fi telefonat în regim de urgență. Poetul lucra cu o ”primadonă” la niște versuri. ”Tre’ să sosiți degrab’, se face o listă cu o delegație pentru RDG. Puteți veni?”, a sunat întrebarea. ”Dacă pot, nu viu, dacă nu pot, viu!”, a venit răspunsul.

”Aici odihnește Zdreanță”. Cel cu ochii de faianță. Cățelușul copilăriei noastre

Din 1955 devine membru al Academiei. Peste 10 ani, primește premiul ”Johann Gottfried von Herde”. Tot atunci, este nominalizat la Premiul ”Nobel” pentru literatură, propunere venită din partea filologului italian Angelo Monteverdi. La 75, 80 și 85 de ani e sărbătorit ca ”poet național”.

Când se stinge, în 1967, are parte de funeralii naționale. Așa, ca o curiozitate, pe vremea comuniștilor, televiziunea națională a transmis doar trei... înmormântări: cea a Mariei Tănase, ”Pasărea măiastră”, a lui Andruța Ceaușescu, tatăl dictatorului, și a lui... Tudor Arghezi. Pe imagini se poate vedea cum Nicolae Ceaușescu, Chivu Stoica, Alexandru Bârlădeanu ori Emil Bodnăraș vin la catafalc...

Arghezi pleacă la cele veșnice alături de soață, la ”Mărțișor”. Din 2015 li se alătură și Mitzura. Tustrei, la câțiva pași de mormântul lui ”Zdreanță, cel cu ochii de faianță”... Dar n-au liniște. Prin 1977, comuniștii vor să transforme imobilul într-o grădiniță. Peste un deceniu, Ceaușescu se gândește să demoleze tot prin zonă. Așa și face, dar, până în decembrie 1989, buldozere nu ajung chiar până acolo.

”Orice viață de om începe de mai multe ori”, obișnuia să spună Arghezi. Poate de aceea destinul său a fost atât de meandrat. Dar și de fabulos, în același timp.  

 

Cel mai nou articol

Sorry, there are errors on the page: