03.08.2021
Măriuca Zaharia, cea mai mică eroină a noastră, a pierit la doar 12 ani, în crâncena Bătălie de la Mărășești, pe 6 august 1917, după ce ajutase, dintr-un nuc, artileria română. Repauzează în Mausoleul ridicat între 1924 și 1938, alături de peste 5.000 de viteji. Lângă ea se găsește și sarcofagul unui general rus. Care nu a existat și care nu este înhumat acolo! I-am dedicat un film și un monument. Pelicula se găsește cu greu, ansamblul din Haret a fost lăsat de izbeliște, până când un grup de copilași din Mărășești a decis să-l curețe și să-l repare. După 1989, am scos-o din cărțile de istorie, trăind doar prin ”Povestirile Istorice” ale lui Dumitru Almaș...
La Mausoleul de la Mărășești data morții sale e greșită. Nu ne-am învrednicit nici măcar s-o corectăm cumva vreme de zeci de ani...
Vara lui ’917 e grea. Grea și călduroasă. Bucureștiul e ocupat de trupele germane, Familia Regală e în exil, la Iași, statul român în restrânge granițele, de facto, la teritoriul Moldovei. Puterile Centrale vor să spargă frontul, să înainteze pe Valea Adjudului, spre Siret, unde să facă joncțiunea cu trupele Armatei 1 austro-ungară, aflată în ofensivă, la Oituz, realizându-se, astfel, un cap de pod la est de râul amintit.
La final de iulie și început de august, trupele noastre, conduse de generalul Constantin Christescu și, mai apoi, de marele Eremia Grigorescu, se găsesc în zona Vrancei, pe aliniamentul Muncelu-Mărășești. Lupetele sunt crâncene.
Maria Zaharia, pe care toată lumea o alintă Măriuca, are 12 ani. De loc îi din Pădureni, Mărășești, dar acum, de când cu Războiul cel Mare, s-a tras lângă al său bunic, Ion Zaharia, în Răzoare. Acolo-i foc mult. Urgie. Nemții atacă. Din 180 de oameni din compania de mitraliori condusă de eroul-căpitan Grigore Ignat scapă un singur suflet, grav rănit: Teodor Grigoriu, din Cetate, Dolj.
Frontul e la doi pași de casă unchiașului Zaharia. Sătenii au luat care ce au putut, s-au refugiat înspre pădure. Dar moșul zisese că-i prea bătrân să mai fugă. Unde să te ascunzi de război? Înainte să plece, vreo doi nepoți îi săpaseră, în grabă, un fel de șanț în curte. Bunicu-i zicea ”tranșee” și acolo se pitula ori de câte ori auzea șuierat de bombe.
Mai în spate, așa, în livadă, unchiașul numai ce avea un nuc. Mare, stufos, dădător de umbră. Soldații români instalaseră un post de observație fix acolo. Ramuri groase, verde tot. Un ostaș se uita, de sus, prin binoclu, supraveghea mișcările inamicului. Jos, la tulpina nucului, sta un camarad, cu telefon cu manivelă. Și ‘ist sergent transmitea cu vocea ceea ce văzuse tovarășul de luptă cu ochii. ”Două companii inamice înaintează din dreapta, de la doi kilometri distanță”. Artileriștii potriveau, atunci, tunurile, iar gurile de foc slobozeau bombele.
Măriuca avea o capră și un ied. Le păștea acolo, între ”tranșeea” moșului și nucul cu pricina. În primele zile cărase niște apă, apoi le dusese soldaților și-un boț de mămăligă. Vrură să o izgonească, războiul nu-i pentru copilași, dar se zborșise la ei. Mai pe la a patra seara, o urcară, sus. Fata deprinsese, repede, care erau vorbele: ”Nu-i bine, mai la stânga, vreo sută de metri! Trage mai scurt! Așa!”. Uneori avea voie să privească prin binoclu.
”O să te punem pe tine, aici, sus, dar nu-ți prea găsim o cască!”
Să fi trecut mai bine de o săptămână până când observatorul din nuc să fie descoperit. Ostașii mai glumea cu cea mică: ”O să te punem pe tine, aici, sus, dar nu-ți prea găsim o cască!” Se trăgea din ce în ce mai tare, era clar că fuseseră reperați. Primul a căzut cel din pom. La început, Măriuca s-a speriat. Apoi a vrut să urce. Sergentul n-a lăsat-o. Dar ea auzise, de la bunicul, vorba asta: ”Măcar să fac și eu ceva pentru țară!” A cerut voie să devină ea observator. O copilă într-in război ce nu era al ei. În primele ore, sergentul a urcat și a coborât de zeci de ori. Apoi a obosit. Ce era să facă? A lăsat-o pe Măriuca. Fetița a început a striga: ”Mai la dreapta, mai înspre pădure. Așaaaa!”
La un moment dat, de jos, de undeva, s-a auzit: ”Fetiță, îs rănit!” Știa ce înseamnă asta, dar nu s-a speriat până ce nu a văzut că din gura soldatului, de se numea Gherghina, picură sânge. S-a stins repede. Fata a luat telefonul, văzuse cum se face, dar nu i-a ieșit totul bine din prima. Au coordonat-o cei de la celălalt capăt:
”Da, eu sunt Măriuca! Nu e bine să trageți acolo, că nu văd pe nimeni! Olecuță mai la stânga, acolo-s adunați mulți!” De patru ori a suit, de patru ori a coborât și a zis ce și cum. Nucul era schilodit de bombardament, dat tot găsea un locșor unde să puie piciorul. De la o vreme încoace, părea că nemții nu mai atacă în valuri, până se stinseră de tot. Prinse a auzi un ”Uraaaa!” cum nu mai fusese până atunci! Apoi, zeci, sute de ”Uraaa!”Flăcăi scăpați de vestoane, numa-n niște cămeșoaie albe, zdrobeau inamicul. ”Pe aici nu se trece!” Și nu s-a trecut...
Dar un glonț nebun, slobozit din pușca unui friț, ori poate a unui maghiar, plecase, deja, spre pieptul Măriucăi. Fata a amețit și a căzut, de acolo din copac. A auzit, din ce în ce mai stins, strigătele victoriei.
Apoi n-a mai auzit deloc.
Soldați români angajați în Bătălia de la Mărășești
Se făcuse liniște. Și la ea, și pe câmpul de bătălie. Era 6 august 1917. 480 de ofițeri plecați și 21.000 de soldați. În numai câteva zile...
Românii învinseseră la Mărășești, în cea mai mare și mai importantă luptă a acestui neam. Și, da, la victorie contribuise și Măriuca Zaharia, fetița de 12 ani din nucul moșului.
La 1923, după Unirea cea Mare, când lucrurile se liniștiseră și România era Dodoloață, văduvele au cerut un loc unde să adune oasele celor căzuți. Așa a apărut Mausoleul de la Mărășești, ridicat până la 1938, anul inaugurării. 5.073 soldați și ofițeri își dorm somul de veci, în 154 de cripte individuale și nouă comune. Aici avea să fie reînhumat generalul Eremia Grigorescu, aici era adus și trupul Măriucăi Zaharia, cea mai mică eroină din istoria noastră.
Anii trec.
Ajungem în 1947, când se adună 30 de ani de la istorica bătălie. Un editorial din ”Scânteia”, oficiosul Partidului Comunist Român, trasa noile linii directoare pentru a se ști cu exactitate cum se va vorbi, de acum încolo, despre acea luptă. Accentul nu mai cădea pe eroismul Armatei Române, ci pe faptul că ”în tranșeele din lunca Siretului soldații români au luptat împreună cu cei ruși”. Ostașii noștri erau transformați în ”masele populare”, dar slavii erau cei care obținuseră victoria, spre disperarea istoricilor, ”pătrunși de spiritul revoluționar, ce răspândea ideile luptei pentru pământ, libertate!” Fostul ilegalist Dumitru Petrescu, uns, peste noapte, colonel, devine șeful nou înfințatului Inspectorat General al Armatei pentru Educației, Cultură și Propagandă. Omul luptă să identifice un ”erou” rus legat de Bătălia de la Mărășești. În timpul Primului Război Mondial, 10 generali sovietici au fost decorați cu ordinul ”Mihai Viteazul”. Primii nouă sunt... primii nouă, adică fie au murit pe front, fie după marea conflagrație au luptat în diferite facțiuni anti-bolșevice și nu puteau fi, așadar, dați drept exemplu. Al 10-lea e ”Feodor Coloacev” și asupra lui ne vom opri.
Să fie clar! Meritele artileriei ruse în momentul culminat al Bătăliei de la Mărășești – Lupta de la Răzoare – sunt incontestabile, însă nimeni nu vorbește despre generalul Coloacev ori despre faptele sale de vitejie. Cum însă este singurul ”disponibil”, deși pare o glumă de prost-gust când vorbim despre eroii nemului, e ales să ”demonstreze” prietenia ruso-română ce dăinuia încă de la 1917.
Mormântul care nu este... mormânt și generalul care nu este... general!
Pe 6 august 1947 e sărbătoare mare. La doi pași de sarcofagul imensului Eremia Grigorescu, apare cel al generalului rus. De la Feodor Alexandrovici Kolodeev se ajunge la Coloacev, inscripția e greșită: ”comandant al artileriei” în loc de ”inspector al artileriei”, denumirea marii unități ruse este trecută cu cifre romane, în loc de cifere arabe, așa cum este corect. Da, pare incredibil, dar e cruntul adevăr. Kolodeev (1872-1920) existase, luptase la Mărășești, dar militase, mai apoi, la 1919, pentru independența Ucrainei, așa că apărea, timid, în cărțile de istorie de la Moscova. Mai mult, post-mortem, pe la 1936, avea să fie decorat cu ordinul ”Semion Petliura”, de către guvernul naționalist ucrainean, aflat în exil.
În mai 1920, generalul s-a îmbolnăvit de tifos exantematic și a decedat în toamna aceluiași an. Cum corpurile celor care mureau de această boală erau incinerate, nu există niciun mormânt cunoscut al generalului și nici osemintele sale! Lângă Eremia Grigorescu și lângă Măriuca Zaharia e foarte probabil să se găsească un sarcofag gol!!! Dar acțiunea fusese bifată și, de atunci, din 1947, cu mici excepții, nimeni nu s-a deranjat să caute adevărul și să îndrepte sacrilegiul. Aceasta în situația în care adevărații eroi de atunci – generalii Scărișoreanu, Henri Cihoski, Razu, Bunescu ori Popescu-Sanitarul – considerați ”nedemni” de regimul comunist, nu-și găsesc somul de veci printre ostașii lor, la Mausoleul de la Mărășești.
Revenim la memoria Măriucăi Zaharia. În august 1968, după Primăvara de la Praga, are loc o destindere politică. Se ițesc fonduri pentru cinematografie. Regizorii Titel Constantinescu și Constantin Neagu se gândesc la un film dedicat micuței eroine. Așa apare ”Baladă pentru Măriuca”. Vasluianca Brândușa Hudescu (Dobrița), de 12 ani, a fost aleasă să joace rolul fetiței. Se găsea în tabără, la Sinaia, când a fost selecționată. A ajuns la București, la Direcția Difuzării Filmelor. A tras cadre alături de Ion Caramitru (cercetașul) ori N.N. Matei (Bunicul). S-a filmat la Agapia, pe Valea Râmnicului, la Văratec, la Buftea. A ieșit o peliculă emoționantă, cu premieră în 1969. Brândușa n-a mai jucat în alt film, a dat la ”Actorie”, n-a luat și a devenit profesoară de Limba și Literatura Română.
Sătui să aștepte ceva ce nu avea să vină, copilașii din Mărășești au refăcut Monumentul Măriucăi
Măriuca a mai fost amintită în ”Povestirile istorice” ale lui Dumitru Almaș. Apoi, după Revoluție, a dispărut din cărțile de istorie. Monumentul său din satul Haret a fost năpădit de buruieni, spart. Așa a fost lăsat până când în octombrie 2019, un grup de elevi din Mărășești a curățat locul, a refăcut inscripțiile și a plantat un pui de nuc...
Năluca din Mausoleul de la Mărășești este, și astăzi, tot acolo.
