Traian Vuia: ”L-au înmormântat ca pe un câine, ca și cum n-avea pe nimeni!”

La 1906, inventatorul român este primul european care zboară cu un aparat mai greu decât aerul deși nimeni nu credea în această vrăjitorie. Își perfecționează aeroplanul, descoperă lucruri folosite pe Bătrânul Continent. Participă la cele Două Războaie Mondiale. Deși pare greu de crezut, Petru Groza militează pentru ca ultimii săi ani să fie petrecuți în România. Se stinge la București, dar un primar beat din satul natal uită să anunțe familia din Timiș. Alt edil se chinuie să-l deshumeze, însă oamenii de știință se opun. Geniul care a vrut, întotdeauna, să înțeleagă zborul!

 

Traian Vuia, românul care a convins Europa că omul poate zbura!

 

Pe 3 septembrie 1950, când Traian Vuia s-a înălțat la ceruri, de istă dată în sens propriu, nu figurat, primare în comuna Bujoru era un bețivan, stahanovist, montat acolo de noua orânduire pentru că fusese semi-ilegalist. Adică el se ascunsese, da’ nu-l căutase nimeni. Și comunistul ăsta notoriu fusese informat de către un țucălar de la cabinetul lui Petru Groza de decesul marelui om de știință, dar el, în a sa nemernicie, matol pesemne, uitase să-i anunțe familia. Așa că băieții de la București au înmormântat mintea cea luminată la ”Bellu” și asta a fost tot! Precum un câine, fără familie, fără ca cineva din ne-am să-i fie alături. ”Ca și cum era singur pe lume”, aveau să se plângă, peste ani, rubedeniile. Pionierul aviației mondiale fusese uitat și părăsit de toți. Scuze, nu chiar de toți...

Traian a plecat în viață în 1872, în Surducu Mic, parte a fostei comune Bujoru, în Timișul de azi. A ajuns la Liceul Romano-Catolic din Lugoj și s-a atașat de familia lui Coriolan Brediceanu, avocat român de aleasă ținută, omul care-i va fi precum un al doilea tată, cel care-l va sfătui, mereu, și-l va încuraja.

Ăst mic e topit după mecanica aplicată și e atras de fizică. Dacă ar putea, ar înălța, non-stop, zmeie. Are 14 ani când construiește unele, le ’nalță în văzduh, apoi, cu un creion, notează ce n-a mers și lucrează la ele pentru a le perfecționa. La 16 ani nu se mai mulțumește doar să dea cât mai multă sfoară aparatului: încearcă să explice ce se petrece în jurul zmeului, forțele care acționează atât la lansarea sa, cât și la menținerea în aer, cum de stă în echilibru, cum domolim vântul, cum bat curenții de aer. ”Vreau să înțeleg zborul!”, îi spune, franc, unui profesor și acesta scapă arătătorul din mână. Mai are rost să amintim că termină ”Romano-Catolic” având calificativul ”eminent”?

La 20 de ani, e la Politehnica din Budapesta. La ”Mecanică”, la seral. Dar viața e scumpă, n-are bani, așa că se înscrie la Drept, apoi practică în birourile de avocatură din Banat ca să-și poată asigura partea materială. La 6 mai 1901, Vuia își ia doctoratul în Științe Juridice cu teza: ”Militarism și industrialism, regimul de Status și contractus”. I se prezice o carieră frumoasă în domeniu, dar e clar că tânărul se gândește la zbor iar mare parte din studenția sa e deviată de la adevăratele idealuri.

Revine, acasă, de ist dată la Lugoj. Revine și obsesia. E vara lui 1901 când notează că ar vrea să construiască un aparat botezat ”aeroplan-automobil”. Nu are bani, nimeni nu-l ajută. Decide să plece spre Paris. E iulie 1902. Gândește că aici va găsi comunitatea celor pasionați de aerostate, nu se poate să nu afle sprijin! Zbuf! Se lovește de un zid. ”Nu există o mașină zburătoare cu o densitate mai mare ca a aerului care să poată plana”, aude peste tot. Victor Tatin, băiatul care la 1879 zămislise un aeroplan experimental, spune că e de partea sa, dar că-i lipsește un motor și în aceste condițiuni... Pe 16 februarie 1903, Vuia e în aula cea mare a faimoasei Academii de Științe din ”Orașul Luminilor”. Face o prezentare de excepție. Degeba! Acesta este răspunsul sec: ”Problema zborului cu un aparat care cântărește mai mult decât aerul nu poate fi rezolvată și nu este decât un vis”.

Nu reușesc să-i taie elanul. Pe 17 august, același an, 1903, merge și obține brevet pentru ”aeroplanul-automobil”. Anul următor, face același lucru, dar în Marea Britanie. Avocatul acesta e extrem de ambițios, pare că nimic nu-i poate sta în cale! Din toamna lui 1904 trebăluiește la un motor. Partea mecanică e gătată în februarie 1905. Aparatul e gata în decembrie. E botezat ”Vuia I” și e poreclit ”Liliacul”, după forma sa. Greutate totală - 250 de kilograme. Face ”antrenamente” toată iarna.

Și vine 18 martie 1906. O tarla de lângă Montesson, pe lângă Paris. Aparatul de zbor construit de Traian Vuia se desprinde de la sol. După o accelerare de 50 de metri, ”Liliacul” s-a săltat la aproape un metru, a zburat așa cale de 12 pași sănătoși de bărbat, apoi elicea s-a oprit, poate și din cauza vântului turbat ce bătea din lateral, pesemne invidiso pe muritori. Azi, totul pare ceva de matineu. Cu 115 ani înainte, erau, vorba lui Stefan Zweig, câteva ore astrale ale Omenirii.

 

”Am demonstrat că se poate zbura cu un aparat mai greu decât aerul. Nu m-am ascuns, am experimentat în văzul tuturor. Pot continua și alții, așa se va realiza progresul aviației mondiale”.

Traian Vuia

 

Inexplicabil, comunitatea internațională nu e pregătită să accepte aparatul ”Vuia I” ca fiind primul aeroplan autopropulsat din istorie. Inventatorul ”miroase” asta: ”Eu nu am căutat niciodată gloria, fiindcă știu că gloria pierde adesea pe om. Eu nu lucrez pentru gloria mea personală ci lucrez pentru gloria geniului uman. Ce importanță are cine a făcut aceste lucruri, important este că ele există”, avea să spună. Vuia era prea mic pentru o bătălie atât de mare. La 19 august 1906 se înălța din nou, de istă dată mult mai semeț: cale de 20 de metri, la o ridicătură de peste doi metri și jumătate. Iarăși era ignorat! Și, peste tot, apărea că Santos-Dumont, un franțuz, a spart gheața, deși el reușise acest lucru la 13 septembrie.

 

Piatra de pe monumentul de la Montesson, ce amintește de ”isprava” românului

 

Așa cum se obișnuise, Vuia n-a abandonat proiectul. Din contră, a tras și mai abitir. ”Vuia 1” a devenit ”Vuia 1 bis”, apoi, pentru că a apărut un motor nou, de 24 cai-putere, s-a transformat în ”Vuia 2”. La 17 iulie 1907, la Bagatelle, a zburat cu el cale de 60 de metri, dar l-a deteriorat la aterizare. A organizat un atelier-laborator pentru cercetarea elicelor, a conceput – alături de Marcel Yvonneau – câteva modele originale de elicoptere (1918 și 1922, cu aripi rotative, cârmă de direcție și stabilizator orizontal, testate pe aerodromurile de la Juvissy ori de la Issy-les-Moulineaux). Cei de la Paris și-au dat seama de valoare ideilor sale, așa că le-au publicat în ”La Technique Aeronautique” și în ”L’Atmosphere”. A brevetat un generator cu aburi, utilizat, mai apoi, de multe state în perioada interbelică. După câțiva ani de ”probă”, francezii l-au ”adoptat”. Avea să lucreze, în timpul Primului Război Mondial pentru armata din Hexagon, în cadrul Serviciului de Invenții, contribuind la perfecționarea aviației militare aliate. A redactat mai multe manifeste destinate soldaților de naționalitate română din rândul armatei austro-ungare. A fondat, în primăvara lui 1918, Comitetul Național Român din Transilvania, militând pentru unirea Ardealului cu Patria Mumă. La Paris, și-a strâns compatrioții și, dimpreună, au organizat aniversarea a 70 de ani de la Revoluția de la 1848. După terminarea primei mari conflagrații mondiale avea să călătorească în România doar de două ori – în 1932 și 1934. Apoi se așternea liniștea. Până în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, când Vuia făcea parte din Mișcarea de Rezistență din Franța. Apoi, din nou, tăcere.

 

”Nu vreau ca Vuia să moară acolo!”

 

Acum pleacă la drum o povestioară interesantă. Comuniștii ajung la putere după 1945 în țara noastră. Petru Groza preia frâiele. Se știa cu Vuia de multă vreme, din 1905. Deși oare greu de crezut, începe să se intereseze de el. Documentul ce certifică acest lucru există la Arhivele Naționale, și poate fi accesat. Pe 28 iulie 1953, Petru Groza merge la Academia R.P.R. Aici se întâlnește, în cabinetul președintelui Traian Săvulescu, cu reprezentanții instituției. Dosarul cu stenograma e măricel, are 52 de pagini. Nu vom prezent decât aspectele cu adevărat importante. La prima vedere, rândurile următoare pot părea plictisitoare. Rogu-vă să le citiți! Veți rămâne, probabil, umiți, la modul plăcut, despre cum pomenea Groza de Traian Vuia.

„A fost în Banat un copil de ţăran, despre care se vorbea în tinereţea mea. Eu eram în vârstă numai de 11-12 ani, dar auzeam vorbindu-se în familie că există un licean care vrea să zboare și mereu construiește modele de avion. Am aflat apoi că a plecat la Universitatea din Budapesta. Fiind copil sărac, a fost ajutat de familia Brediceanu. El era prieten intim cu actualul folklorist al nostru Tiberiu Brediceanu și familia Brediceanu l-a ajutat și materialicește să plece la Budapesta pe acest român care se numea Traian Vuia, născut în Surducu Mic. La Budapesta, Traian Vuia nu a avut bani ca să se poată înscrie la Politehnică și s-a înscris la Drept, fiindcă acolo te puteai înscrie fără să fii obligat să frecventezi orele și taxa nu era așa de mare. Paralel însă, s-a înscris la cursuri serale la Politehnică, pentru că el rămânea la ideea lui, hotărât fiind să zboare. A vrut să plece la Paris. Cei din ţară (n.a. - Groza se referă la românii care trăiau în Austro-Ungaria) au adunat și ceva bani pentru el, s-a făcut și o colectă între oamenii cărora le dădea mâna să ajute. Între aceștia a fost și tatăl meu. (...) Eu l-am întâlnit în 1905. Ca student la Universitatea din Berlin și Leipzig călătoream – și m-am dus la Paris. (...) Și ne-am înţeles să ne întâlnim la Gare du Nord. Cum însă nu ne cunoșteam, trebuia ca fiecare să avem câte o garoafă în mână. Am fost în gară, și eu, și el, dar nu ne-am văzut, pentru că era multă lume. Degeaba amândoi aveam garoafă roșie în mână. Ne-am văzut la el acasă, în Faubourg Montmartre nr. 19. Îmi aduc aminte că atunci când am urcat cele câteva etaje – era o casă bătrână – am rămas surprins. Eu auzisem că Vuia este la Paris, că studiază acolo, și am rămas surprins de modestia așezării. Avea o cameră mică. (...)”

Continuarea e și mai interesantă, Groza afirmînd că el a stăruit pe lângă oficialități să-l repatrieze pe Vuia!

„La 5 septembrie va fi ziua Aviaţiei Românești. Va fi atunci, pentru că și Vlaicu, și tovarășul Vuia, au murit în septembrie. Când am fost eliberaţi, la 23 august 1944, Vuia a jubilat, fiindcă el a fost de la început un om orientat către democraţie, el a fost socialist pe vremuri, dar nu socialist de dreapta. A fost șeful rezistenţei românești din Paris contra invadatorilor, iar acum, în Al Doilea Război Mondial, a fost șeful maquis-urilor românești. A avut șapte morţi în grupa lui. A avut o aversiune adâncă contra cotropitorilor.
După 23 august 1944, când eu am intrat în Guvernul Sănătescu, mi-a scris o scrisoare caldă. Iar după 6 martie – păstrez scrisorile lui emoţionante – mi-a scris: în sfârșit, poporul acesta este liber. Eu am rugat atunci Ministerul de Externe să se intereseze de el. M-au sabotat însă în mod urât, mai ales ministrul de Externe de atunci
(n.a.- Gheorghe Tătărescu), în sensul că ori de câte ori întrebam, îmi răspundea: Ah, am uitat! Eu i-am spus: Nu vreau ca Vuia să moară acolo!

Doi ani m-au dus cu vorba. Am rugat atunci pe alţii, și pe tovarășul Constantinescu-Iași (n.a. - istoric, membru fondator al P.C.R., fost ministru al Propagandei în timpul guvernării Petru Groza), care se ducea la Paris, l-am rugat să-l caute pe Vuia. Apoi, am chemat la mine pe Stoilov (n.a. - Simion Stoilov, matematician, ambasador al României în Franţa în anii 1946-1948) și i-am spus: Te oblig să mergi să-l cauţi pe Traian Vuia. Și am aflat că, între timp, tovarășul Traian Vuia a paralizat și [că] este la un prieten al lui, Ciolan, care îl ţine la el în casă, iar soţia acestuia îl îngrijește. Atunci, i-am stabilit un ajutor lunar de 15-20.000 de franci, ajutor pe care l-am obligat pe Stoilov să i-l ducă. Pe urmă, Vuia și-a exprimat dorinţa să vină acasă. Eu așteptam clipa aceasta și l-am adus acasă, contra tuturor acţiunilor de sabotaj ale Ministerului de Externe. L-am adus pe cont propriu, plătind și drumul acelui Ciolan de la Paris. În 1950, l-am adus în București. Era puţin refăcut.
Am anunţat Academia, am anunţat guvernul, am avizat la Partid: este aici Traian Vuia, l-am adus acasă. Dar nimeni nu a mișcat. Se punea întrebarea: ce să fac cu el? L-am dus la Hotel Athénée Palace. Am alergat la el, s-a emoţionat, am stat cu el de vorbă și i-am spus: Stai aici, la hotel, deocamdată! I-am aranjat un apartament la hotel, dar mă jenam totuși să-l ţin la hotel”.

 

Mormântul lui Vuia din Cimitirul ”Bellu”

 

Traian Vuia decedează la București, pe 3 septembrie 1950. Grație stăruințelor lui Petru Groza prinsese în țară, ultimii ani. A fost înmormântat fără familie. Pentru că nu a putut crede că nu a avut pe nimeni, liderul comunist a venit în comuna natală a acestuia. ”S-a oprit lângă o fântână și a întrebat un localnic despre Traian Vuia și despre rubedeniile lui”, povestea o femeia din sat. ”S-a zis că a făcut scandal mare la București pentru că cei de acolo nu s-au îngrijit ca vestea să ajungă cum trebuie acasă la el”, a mai spus femeia.

Apoi, alt primar cu mult timp liber s-a gândit să-l dezhumeze și să-l mute în localitatea de obârșie. Radu Homescu, fost diplomat și om de știință, s-a opus vehement. ”Dacă ar fi dorit asta, cerea prin testament. Credeți că în relații atât de apropiate cu prim-ministrul de la vremea respectivă nu ar fi cerut să fie înmormântat acolo. Era bolnav, dar rațional și limpede, în depline facultăți mintale”, mai spune Homescu.

 

”A fost o mătușă din Timișoara la el. A stat șase luni și în șase luni nu a putut schimba două vorbe cu el pentru că cineva din familia aia franceză se găsea tot timpul de față. El era chinuit. Nu l-au îngrijit!”

Mărioara Manzur, strănepoata inventatorului

 

Așa cum a procedat cu toate mințile sale luminate, nația română le-a uitat. Homescu, nu! I-a făcut parastas lui Vuia, la 60 de ani de la moartea acestuia, simultan, și la Patriarhie, și la Mitropolia Banatului. Apoi, fizicianul a îmbătrânit și a ajuns mai greu la ”Bellu”, unde, din când în când, mai pâlpâie câte o lumânare la mormântul pilotului.

Cum a îmbătrânit și respectul nostru pentru înaintași.

 

Cel mai nou articol

Sorry, there are errors on the page: