Topârceanu, greierele, furnica, anii de prizonierat și iubirea Otiliei Cazimir

George Topârceanu a fost un poet bun, dar pentru că a luat Universul peste picior a făcut critca să spună că umorul nu poate genera marea operă. A debutat de fraged, a fost prieten cu Sadoveanu și s-a iubit, multă vreme, cu autoarea versurilor ”Lumini și umbre”. A stat prizonier la bulgari, după dezastrul de la Turtucaia și a suferit, din nou, pe finalul vieții.

 

Poezia lui Topârceanu era impregnată cu un umor sporadic

Când Caragiale, marele Nenea Iancu intră în aulă, se făcu liniște ca de mormânt. Îl aducea cu el pe Mateiu, întâiul fiu, un tânăra așa, pe la douăzeci și un pic de ani, care de apucase de scris la capodopera ”Craii de Curtea-Veche”. De istă dată, însă, avea pe țeavă o poezie. Ceva mai sprințar, cu rimă împerecheată. Se puse pe citit. În spatele sălii, un cavaler cam de-un leat cu dumnealui, căsca de zor. N-apucase Mateiu să termine de recitat, că al nostru tinerel și slobozise un ”Doamne, ce tâmpenie! Ce plictiseală!” Seniorul îl auzise. Zbârlise mustața și aproape că urlase: ”Dar cum îți permiți, domnule? Și, mai întâi de toate, cum îți zice dumitale, cel ce analizezi versurile?” ”George Topârceanu, cu respect, domnule I.L. Caragiale!”

Eroul nostru care se duela, deja, cu cel mai mare dramaturg de pe aceste pământuri, văzuse lumina zilei în martie 1886, într-un București oarecum cosmetizat. Tocmai ce se terminaseră lucrările de rectificare a Dâmboviței, pornite la drum în noiembrie 1880, se inaugurase frumosul Palat al Eforiei Spitalelor Civile de pe Bulevardul Elisabeta, Macedonski, Vlahuță, Delavrancea ori doctorul V.A. Urechia se plimbau, deja, cu biciclete de concurs pe ulițe.

Ai lui – cojocarul Gheorghe și soața, Paraschiva, se trăgeau de prin părțile Sibiului și se aciuaseră în orașul lui Bucur, unde comerțul cu covoare se mișca binișor. Ăst mic merge la o școală de mahala, apoi ajunge pe Valea Topologului, la Șuici, în Argeș, pentru a reveni la ”Matei Basarab” și apoi, dintr-a V-a, la ”Sf. Sava”. Termină, intră angajat cu simbrie, ca funcționar, la Casa Bisericii, și, mai departe, devine profesor suplinitor. Nu iubește prea tare munca, face pauze dese, e șomer, duce o viață boemă. Trece pe la ”Drept”, trece pe la ”Litere”, dar nu rămâne nici aici.

Dar ceea ce trebuie reținuit e că debutează literar, cu primele încercări, la 19 ani. Găsește o revistă, ”Belgia Orientului”, supliment vesel duminical al celor de la ”Adevărul”, și aici face întâii pași pe cărăile dintre cuvinte, cu ”M-am pricopsit”. Nu rămâne la o unică publicațiune, semnează, cu pseudonimul ”G. Top”, în ”Duminica”, în ”Spiruharetul”, în ”Revista noastră”, în ”Nemul românesc literar” ori în ”Sămănătorul”. În 1909, se remarcă iscălind ”Răspunsul micilor funcționari”, replică la ”Caleidoscopul” lui A. Mirea, pseudonimul lui Șt. O. Iosif și Dimitrie Anghel. Garabet Ibrăileanu îl place. Îi trimite vorbă să vie în târgul Ieșilor la 1911, ca subsecretar de redacție la ”Viața românească”.

Merge și se stabilește acolo! Gata, nu mai este în faza adolescentină a cerației sale, se maturizează. Leapădă romantismul desuet, uită de filozofarea retorică. La despărțirea de acele obiceiuri, scrie:

”O, indulgență Critică postumă,

Să nu lepnțepi cu vârful unui ac,

Că, rând pe rând, baloanele de spumă

În lacrimi grele iarăși se prefac”.

Ajuge secretar de redacție și colaborează cu scriitori de renume, precum Gala Galaction, Mihail Sadoveanu, Tudor Arghezi ori Hortensia Papadat-Bengescu. Această grupare se găsește într-o polemică de top ci sămănătorismul lui Nicoale Iorga, ori cu modenismul lui Lovinescu. Are forță să se asocieze cu M. Sevastos și, între 1912-1913 să publice revista ”Teatrul”.

„Un miracol al literaturii române este Topîrceanu, în ciuda popularităţii sale false. El este un novator nu ca Arghezi și nici ca Blaga, el aduce o înnoire nu a viziunilor cuvintelor, ci chiar a viziunilor. Spiritul poeziilor lui de deschidere, de absenţă a prejudecăţilor, de ochi de om deschis a doua oară după naștere, este unic și măreţ. El s-a născut cu puţin înainte de a se naște. De aceea s-a văzut născându-se“.

Nichita Stănescu

Se iubește, la 1912, cu învățătoarea Victoria Iuga, cu care va avea un fiu unic, Gheorghe. Căsnicia e șubredă din startul începutului, așa că se va destrăma. Ulterior, prinde să croșeteze la o poveste de iubire discretă cu poeta Otilia Cazimir. Este mobilizat, pentru prima oară, și ajunge, în 1913, pe frontul celui de-Al Doilea Război Balcanic.

1916 – debut și plecarea la război

1916 este debutul său editorial cu două volume: ”Balade vesele și triste” și ”Parodii originale”. Dar Primul Război Mondial, început deja, cuprinde și Regatul. În august suntem în lupte. Este din nou mobilizat, participă la campania din Bulgaria, apoi pe frontul întâii conflagrații majore. Este luat prizonier în urma Bătăliei de la Turtucaia, 1-6 septembrie 1916, una dintre cela mai rușinoase înfrângeri din istoria armatei noastre. 28.000 de soldați cad în mâinile inamicului, plus 480 de ofițeri. Topârceanu petrece peste Dunăre aproape un an și jumătate, până în iara lui 1917-1918. Constantin Stere, Președintele Sfatului Țării, este rugat de mai mulți scriitori să intervină și o face, iar George este eliberat. Chiar dacă încearcă să povestească acele amintiri în nota sa proprie, e clar că zilele de prizonierat l-au marcat. Memoriile sale de război sunt reunite într-un singur volum ce include două texte publicate în 1918, respectiv 1936: ”Amintiri din luptele de la Turtucaia” și ”Pirin Planina”. Tablourile sunt umane și dramatice, nu lipsesc observațiile fine.

”Mitralierele duşmane bat faţa Dunării, din mal până-n mal. Sub ropotul lor intermitent, şiruri de bulbuci mărunţi apar pe luciu plesnind în aer, ca şi cum gloanţele ar veni de jos, din fundul apei. Rând pe rând, în jurul fiecărui înotător grindina proiectilelor descrie cercuri vertiginoase, care se tot strâng, se tot strâmtează, până ce capul omului prins la mijloc dispare brusc din vedere, ca un balonaş împuns cu acul...
Ce s-o fi petrecând acum în capetele acele, care se văd încă de aici, plutind pe valuri în jos, ca nişte amănunte fără însemnătate? Dacă mai întârziam un sfert de ceas în Dunăre, aş fi ştiut. Moartea hidoasă m-ar fi încleştat şi pe mine la fel, între văzduh şi apă, fără nădejde de scăpare.“

Povestirile sale sunt la prima mână, fără înflorituri.

„S-a publicat în vremea din urmă atâta literatură de război! Toată lumea, de pe toată faţa globului pământesc, e convinsă acum până-n vârful unghiilor, ca şi înainte de 1914, că războiul e o calamitate, o ruşine pentru civilizaţia noastră etc. Totuşi omenirea nu-l desfiinţează. Este ca şi cum războiul n-ar fi făcut de noi, oamenii – parcă l-ar face nişte fiinţe de pe altă planetă, împotriva voinţei noastre unanime.
Atunci la ce bun să mai scriu, să mai arăt şi eu omenirii cum e războiul?
S-ar părea că cei mari, cari pun la cale războaiele, trebuie să fie nişte oameni răi, împietriţi la suflet...
Nu cred.
Am văzut la Sofia pe kaiserul Germaniei, socotit drept principal autor al răz-boiului mondial. Nu părea deloc om rău. L-am văzut de la o fereastră de spital, când trecea cu automobilul de la gară spre palat. Râdea. Avea la stânga lui şi pe regele de atunci al Bulgariei, dar pe acesta nu l-am văzut aşa de bine, fiindcă tocmai în acel moment M. Sa a scos din buzunar o batistă cu care S-a şters la Nas..."

Lovinescu îl acuză că e filo-german. Îi răspunde, fin: ”Câte vreme tu făceai pe bolnavul, pentru a scăpa de front, eu eram rănit acolo!”

Se reîntoarce la Iași. Este numit subdirector al Teatrului Național de aici. În 1920 îi apare volumul ”Strofe alese. Balade vesele și triste”, unde se ascunde și faimoasa ”Baladă a unui greier mic”. Se apucă de tradus din Shakespeare, ”Visul unei nopți de vară”. E prieten la cataramă cu Mihail Sadoveanu, ceea ce nu e puțin lucru. În 1926 primește Premiul Național de Poezie.

Nu e atras numai de versuri. ”Se pricepea la șurubării, avea pasiunea mecanismelor de tot felul... Peste tot pe unde a stat avea ateliere pentru invenții”, își amintea Otilia Cazimir. Iubitor de optică și de stereoscopie. Mergea și la vânătoare, alături de Sadoveanu ori de Demostene Botez, și descria aceste acțiuni drept ”fapte rămase de pomină”.
Dar cel mai mult iubea fotografia. În patrimoniul Muzeului Literaturii Române Iași se găsesc mai multe negative pe sticlă ale poetului. ”Cea mai mare bucurie era să stea în odaia în care-și adunase cărțile, puștile, pistoalele, floretele, mașina de scris, aparatele fotografie și coliviile cu păsări de tot felul”, mai spunea Otilia Cazimir.

 

Una dintre fotografiile realizate de George Topârceanu

Începe, în 1934, în ”Revista fundațiilor regale”, publicarea romanului satiric ”Minunile Sfântului Sisoe”, ce va rămîne neterminat și publicat, postum, în 1938. E ales Membru corespondent al Academiei.

Către sfârșitul verii lui 1936, simte crampe puternice. Merge la câțiva doctori, nu află ceva precis. ”Nu mi-am închipuit că există asemenea duereri”, îi scrie unei prietene. Trece pe opiu și suferința de mai îmbunează. În ianuarie 1937, după ce a văzut trei doctori, tot nu știe ce și cum. Când Sadoveanu vine să-l vază, nu-l recunoaște, așa e de schimbat.

E grav, pleacă spre Viena. Acolo-l găsește primăvara, într-un sanatoriu. Obținuse, în februarie 1937, cu mari eforturi, de la Ministerul Artelor, suma necesară tratării de cancer hepatic. Vreo 20.000 de lei. Nu e alcoolic, așa că se întreabă, mereu, de unde ciroza? Se gândește că sursa ar putea fi clorul din apa Iașilor. Trimite către ”Adevărul literar” un pamflet de solidarizare cu Sadoveanu, greu atacat în presa vremii.

Din păcate, nu se mai poate face nimic. Se întoarce acasă, pe 29 martie, la fel cum a plecat. Nu dorea să vadă pe nimeni. Surorile – Ralița și Titi – vin să-l vegheze. În nopțile de nesomn, scrie pe un caiet:

”De ce se tem toți oamenii de maorte

Chiar cei ce se prefac a crede

Că morți fiind, vor învia în altă parte

Da cine-i crede?”

Demostene Botez are grijă de el până pe 7 mai 1937, când, nițeluș peste ceasurile prânzului, pleacă la cele veșnice.

Se poate vorbi mult despre discrepanța dintre entuziasmul unanim cu care a fost primită, în epocă, opera lui George Topârceanu și poziția ”rece”, denigrantă chiar, a criticilor vremii.

 

Otilia Cazimir vine des să se reculeagă la mormîntul său din Cimitirul ”Eternitatea” din Iași. Îi este prea dor de el ca să creadă că nu-l mai zărește pe nicăieri...

”Dacă la vreo șezătoare literară apărea pe scenă Topârceanu, sala izbucnea, spontan, în aplauze. Dar nu în aplauze reci, care manifestă o admirație cerebrală, ci un joc zglobiu al mâinilor, mărturie de mulțumire și plăcere”, spunea Demostene Botez, care-l ”vedea” chiar un adversar pentru Tudor Arghezi. În schimb, Lovinescu considera că umorul nu poate genera ”marea poezie”.

Otilia Cazimir nu-și revine, multă vreme. ”Mormântul lui, înțelegi mata cuvintele acestea absurde? Mormântul lui! Dar... nu l-am simțit pe el acolo, dedesubt. El e în altă parte. O să-l caut și-o să-l găsesc. Prea mi-e dor de el ca să nu mai fie nicăieri”...