Ștefan Mihăilescu-Brăila. ”Bachus” a avut trei infarcte!!!

La 14 ani se ascunde pe un vapor, cu gândul de-a fugi în America. De acolo știe el că vin actorii cei uriași, pe care-i urmărise pe marile ecrane. Mama nu l-a iubit. În schimb, el a adorat scena. N-a vulgarizat, mergea pe simplitate. Era conștient că-i mic și că are nasul mare, compensa prin umor. A iubit femeile, deși a fost căsătorit numai cu una. ”Secretul lui Bachus” a fost scris special pentru el. A intrat atât de bine în pielea personajului că atunci când mergea să cumpere o sticlă cu vin, așa-l strigau gestionarii. Când s-a tras la pensie, n-a putut supraviețui din banii de ”Artist Emerit”. Trei infarcte l-au lovit! Trei! A învățat, din nou, să citească, să meargă. Alzheimer-ul l-a doborât definitiv, în 1996. La ultima slujbă au venit cam 10 persoane...

”Secretul lui Bachus”, gestionarul Bumbescu, rolul pentru care a rămas celebru

 

L-au găbjit direct pe vapor, printre containere. Ședea pitulat când câinii îi luaseră urma și-l lătraseră. Pleca din Brăila direct în America, Mă rog, asta voia. Văzuse multe filme la cinema, la ”Trianon”, o cotea direct peste Atlantic, ”țeavă” până-n Cetatea Filmului. Avea 14 ani. Ca să pară olecuță mai în etate, își lăsase un fel de mustăcioară, înnegrită cu un creion dermatograf, cerșit de pe la o mătușă. Noroc că tovarășul de călătorie lăsase un bilet de adio, părinții alertaseră copoii și așa-i aflaseră pe un vas de Franța. ”Măi, eu eram mai bun decât Edward G. Robinson, Lino Ventura și Louis de Funes la un loc”, avea să spună, peste ani.

Ștefan Mihăilescu se născuse pe 3 februarie 1925. Mama, infirmieră, se iubise, preț de-o noapte, cu un medic ce locuia în cartierul ”Lacul Dulce”. Băiețelul din flori veni pe lume în casa bunicilor materni, ”un loc sărac”, după cum singur declara. Copilărie nefericită, nu s-a putut lipi deloc de cea care îi dăduse viață. 16 primăveri îl prinseră-n port, salahor, apoi mic funcționar. Iubea marele ecran. S-a apucat, singur, să studieze actoria. Prin 47, a terminat Conservatorul de muzică și artă, apoi s-a angajat la teatru, la ”Maria Filotti”. Pentru că mai exista un artist fix cu același nume, a adăugat numele orașului Chirei Chiralina (n.a. – pe a sa bunică o chema la fel) și, de atunci, lumea așa a început să-l cunoască: Ștefan Mihăilescu-Brăila.

Nas imens – glumea: ”îmi apare întâi ocarina și, la 10 minute după, viu și eu”, chelie de tânăr, înalt de-un stânjen intrat la apă, cu un cap pe care-l rotea non-stop, precum un pendul, s-a găsit, rapid, cu roluri de excepție, din Ion Damian, din Caragiale, din Moliere, din Goldoni, din Mihail Sebastian. Prin 56 e la Baia Mare. Joacă natural. ”Sunt pentru o simplitate colorată și strălucitoare. Și ăsta e un proces chinuitor. Adică actorul să caute, să scormonească, să-și verifice posibilitățile mereu”, obișnuia să zică. Anul următor e la București, intră, prin concurs, la Teatrul Muncitoresc, viitorul ”Giulești”.

În 1958 e aruncat pe... micile ecrane, în ”Alo?... Ați greșit numărul!”, în regia lui Andrei Călărașu, o comedie muzicală cu acțiune plasată în mediul studenților la Arte, prin anii 50. Nu debutează singur, ci alături de Stela Popescu, de Rodica ori de Ștefan Tapalagă! Se căsătorește cu Georgeta Rahtopol, actriță la teatrul de păpuși. Dăm cuvântul miresei: ”Aveam opt cereri în căsătorie și l-am ales pe el. Când m-a cerut mi-a zis să nu cumva să vin cu zestre. Asta mi-a stârnit interesul. Au urmat 46 de ani de căsnicie. Avea respect pentru familie. El, fiind băiat din flori, voia 11 copii. I-au plăcut și femeile ușoare. Nu s-a arătat în fața mea. Avea în Piața Amzei o casă unde se ducea și dormea pe acolo... I-a plăcut să am tot, să nu-mi lipească nimic. Nu făcea niciun rol fără să stăm de vorbă, fără să lucrăm împreună”. Muncea mult, imens. ”De ce nu te iubești?”, l-a întrebat tovarășa de viață. ”Pentru că nu am fost învățat!”, răspundea. N-a uitat niciodată ”răceala” mamei. Niciodată!

 

La petreceri cânta din Nat King Cole!

Pe scenă e incredibil. În ”Escu”, de Tudor Mușatescu, la final, ținea un discurs cocoțat pe un scaun. Apoi adormea și pica. Partenerii de scenă trebuiau să-l prindă. Dar el nu o făcea, niciodată, în același moment și în același fel. Avea zeci de variațiuni. Cădea în față sau în spate, de fiecare dată altfel! Prin asta, deși o jucase de zeci de ori, prezenta scena mult mai proaspătă. Vocea lui din spectacolele jucate la Radio – peste 230 - a rămas în ”Fonoteca de Aur”. E la fel și în viața de zi cu zi. Cumnata, Chira Dragomir, își aducea aminte că la petrecerile de familie se apuca de romanțe, de melodii din tinerețe. Îl imită pe Nat King Cole ori Dean Martin. Deliciu total! Rupe pe table, uneori, pe bani. Alexandru Tocilescu câștigă și, când să-și primească dreptul, Ștefan Mihăilescu-Brăila îl privește în ochi și îi spune: ”Ai avut noroc, de aceea ai câștigat, nu pentru că știi să joci. Ar fi necinistit să-ți dau banii!”. Nu era avar, dar, pentru că monetarul îi lipsise în copilărie, acum chivernisea totul: circula numai cu clasa a II-a la tramvai și, după ce cumpăra ”Sportul popular” și-l citea, găsea un mușteriu și-l revindea!

 

Uneori nu trebuia să spună nimic! Doar îl priveai și râdeai!

 

Joacă-n ”Titanic vals”, e plutonierul Gociman în capodopera ”Atunci i-am condamnat pe toți la moarte!” Uite-l apărând din fumul tancului lui Sergiu Nicolaescu și urlând: ”S-au duuus, vin ai noștri! Dom’ părinte, coană preoteasă! Au fugit nemții din sat!” Se uită la filmele cu Chaplin, modelul său. Uneori, chiar și opt ore pe zi! Îi plac dramele, mai ales cele cu profunzime psihologică. La început, improvizează fără limite. ”Mă dedam la clovnerii”, cum spunea. Apoi, brusc, la un moment dat, are o revelație: cea a jocului curat. ”Eu intru în Teatru cu emoție, ca la examen. Urc pe scenă cu sufletul la gură, ca acum 20 de ani, când eram amator. Îmi place să fac publicul să râdă, dar când el râde, vreau să fie limpede de ce râde. Eu fac oamenii să iubească și să urască. Asta e profesia mea!”

E boss-ul nr. 2 în Nea Mărin Miliardar(1979). Regizorii spun că avea un haz al lui, un haz special.

Când Geo Saizescu se inspiră din dosarul ”Vinul”, cel al lui Gheorghe Ștefănescu, omul care avea acasă 19 kilograme de aur și pietre prețioase, precum și 1.000.000 de lei, Ștefan Mihăilescu-Brăila este ales, din prima, pentru rolul lui Nea Bachus. ”A fost extraordinar! A studiat rolul, apoi a intrat în pielea personajului. A căpătat o privire de gheață, care parcă tăia precum un laser”, declara Saizescu. Filmările pleacă la drum pe 16 mai 1983. Gheorghe Dinică și Emil Hossu fac și ei roluri de vis. Iată-l în fața liftului defect! Bască, cravată mică, celebrul ilic, cămașă cadrilată, bretele. N-are replică, doar se uită pe casa scării și face ”Offf!”. E fenomenal. Mormăie: ”10 etaje. Până sus mă ia dracu’!” Atât, și telespectatorul râde! Filmul place, prinde. E pe locul 21 în topul celor mai vizionate pelicule românești, cu peste 5.600.000 de spectatori. Actorul e identificat cu personajul. De acum încolo, de fiecare dată când va merge să cumpere o sticlă de vin, va fi gratulat cu apelativul, ”Trăiți, nea Bachus!”. Câștigă premiul Asociației Cineaștilor în 1984. ”Vreau să ajut la cultivarea publicului și nu la degradarea lui”, erau vorbele sale.

”Era așa de grozav, că uneori mă transformam din actriță în spectator. Era la aceeași înălțime cu Toma Caragiu ori George Constantin. Pe scenă, domnea peste spațiu, precum un rege”, își amintea Dorina Lazăr. O singură dată în toată cariera a... uitat că are spectacol. L-au sunat de la teatru de au înnebunit. Noroc că rolul era mic.

 

În capodopera ”Nea Mărin”, încadrat de Ștefan Bănică și de Jean Constantin

 

A, ”Grăbește-te încet!”, 1981. Dem Rădulescu, ”Bibanu”, îl ține de după gât și îi zice: ”Vrei să te bat? Dacă ești canalie, te bat de te desfigurez!” Cele 24 de secunde sunt puse pe ”repeat” de mai bine de 20 de ani...

S-a pensionat în 1985. Imediat după Revoluție, au început problemele. 1991, primul atac cerebral. Și-a revenit greu. Și-a pierdut memoria. A luat viața de la zero. A reînvățat alfabetul, a reînvățat mersul, a reînvățat cititul. El, care toată viața purtase carnețele în buzunar, cu roluri, cu numerele de telefon al domnițelor, cu cheltuielile curente, cu banii, el nu mai știa ce făcuse cu o zi în urmă! L-a chemat pe actorul Constantin Cojocaru și i-a spus: ”Țâcă, m-a pedepsit Dumnezeu că am părăsit teatrul. M-a pedepsit că am fost lacom și că am ieșit la pensie. M-a pedepsit și mi-a luat cuvântul”. ”Țâcă” îl știa de-o eternitate. ”Avea candoare, era un om cu vocația prieteniei. Foarte conștiincios, nu era bețiv, suferea de stomac dar, când se pleca în turnee, avea mereu o sticlă mică plină de votcă. Un fel de medicament, pe care-l ținea la buzunarul de la piept”.

Îi este din ce în ce mai greu. Prin 1994 e angajat consilier de imagine la... o firmă de difuzare a presei, ”Slarm”. Pensia de ”Artist Emerit” nu-i poate asigura un trai decent. Din nou probleme mari de sănătate. Toți banii îi cheltuiește pe medicamente. ”Când l-am văzut ultima dată, avea o sacoșă plină cu vitamine”, rememorează Florin Zamfirescu. În 1995, televiziunea națională l-a chemat în fața camerelor de luat vederi. Când s-a apucat să recite o poezie pentru Moș Crăciun, pe care o spusese, prima oară, cu vreo 60 de ani înainte, ochii i s-au umplut de lacrimi. A fost întrebat dacă regretă ceva în viață. ”Am fost nevoit să aleg între teatru și profesiune. Contabilul-șef al întrerprinderii unde lucram mi-a zis ori biroul, ori scena. Se câștiga de vreo trei ori mai bine la fabrică. Dar nu-mi pare rău, pentru că teatrul mi-a adus mari satisfacții”. ”Ce satisfacții?” A tăcut puțin, apoi a prins a zice: ”Dezertorul”, ”Rădăcini adânci”, ”Năpasta”, ”Mielul turbat”, ”O scrisoare pierdută”, ”Baia”...

A plecat la 19 septembrie 1996. Alzheimer. Și-a dorit să fie incinerat. Atunci, pe ultimul drum, a fost condus de vreo 10 persoane...

Surse: Ziarul ”Metropolis”, Arhiva revistei ”Cinema”, ”Adevărul

 

Cel mai nou articol

Sorry, there are errors on the page: