Statul român modern se datorează și lor: inginerii străini de pe Sulina

Cu 165 de ani în urmă începeau lucrările de modernizare ale brațului Sulina, operațiuni incredibile pentru acele vremuri. Specialiștii din țările europene se stabileau aici, unde aveau să muncească decenii întregi, punând umărul la formarea statului român modern. Cărțile de istorie nu-i pomenesc, n-au statui, nu dau nici măcar numele unor străzi

 

Brațul Sulina arată astăzi așa și pentru că Sir Hartley a fost un vizionar. ”Părintele Dunării” avea să aibă grijă de apele de aici vreme de 50 de ani

 

Charles Augustus Hartley a venit pe lume în Anglia lui 1825. Ca mai toți tinerii din acele vremuri, a fost atras de primii pași pe care căile ferate le făceau în lume, mai ales că la Darlington, acolo unde a copilărit, apăruse o locomotivă cu aburi, așa că a terminat o facultate de profil. După ce și-a făcut ucenicia ca antrepenor de lucrări miniere, a cotit-o spre sistemele hidraulice și a început să modernizeze estuare și porturi. I s-a cerut sfatul pentru Canalul Suez, apoi pentru amenajarea unui loc de senzație, danele din Odesa. După ce a luptat în Războiul Crimeii, Charles a ajuns la Constantinopol și, din câte se pare, e posibil ca atunci să fi trecut prima oară prin Sulina. Avea nițeluș peste 30 de ani...

”Mai târziu, Regina Elisabeta a României, relata cu Hartley îi povestea deseori cum rămăsese blocat într-o navă eșuată la bara Sulina, cum a urcat în susul Dunării cu o căruță fără coviltir și cu roțile în opt colțuri, jurându-șiu, atunci, să nu mai calce în viața lui în această țară barbară”, nota, peste ani, un nepot de frate în biografia inginerului.

După fondarea Comisiiei Europene a Dunării, maiorul John Stokes e numit membru din partea Angliei. Cere trei băieți destoinci, iar unul dintre aceștia este și Hartley. Până la urmă, Charles este singurul angajat și-și primește postul de la Galați în ianuarie 1857. În acel moment, situația Dunării la vărsare nu era tocmai roză, rușii făcând tot posibilul ca să nu se înceapă o operațiune de decolmatare, pentru ca transportul comercial pe brațul Sulina că continue să fie haotic. Nu exista o administrare concretă, nu exista un statut al navigației. Monopolul turcesc asupra exportului de grâne din Principatele Române încetase, astfel că acestea crescuseră de la 50.000 de tone în 1837, la 210.000 în 1845. Navele englezești ar fi vrut să intre pe braț, dar se loveau de probleme majore. ”În decembrie 1855, în timoul unei furtuni la gura Sulinei, 24 de nave și 60 de șlepuri s-au scufundat sau au eșuat și peste 300 de oameni au murit” , se arăta într-un raport. Pentru că a ajuns iarna și Dunărea era înghețată, Charles a avut timp vreme de o lună să analizeze situația, să facă cercetări. Imediat a adus două dragi, una la Sulina, alta la grindul Argagni, pentru a ușura navigația. Pe 5 aprilie 1857 a fost chemat în fața comisiei și rugat să ”desemneze” un braț care să fie supus modernizării. Spune că ”Sulina” trebuie să fie acesta și cere adâncirea sa cu 60 de centimetri. Presiunile din partea marilor puteril sunt uriașe, dar el luptă. E chemat în Egipt, în iarna lui 1860-1861, pentru că aici începuseră lucrările la Canalul Suez. Când revine, în primăvara, bara Sulina era adâncită cu 1,8 metri, dublu față de cât ceruse comisia, ajungându-se la 5,2 m.

La cererea lui Hartley s-a construit în şantierele ”Barrow-in-Furness” o nouă dragă modernă, de 180 CP. Săparea a fost foarte groaie din cauza straturilor de argilă dură şi turbă, amestecate cu multe rădăcini de stuf. O parte din acesta a fost transportat cu barje ”Hopper” pe maluri, iar nămolul a fost cărat prin conducte cu ajutorul pompelor ”Burt”. Acestea, folosite în premieră la regularizarea Dunării, dovedindu-se extrem de benefice, deoarece au redus costurile lucrării la 30%.

Turcii vor să-l omagieze, dar el refuză. Regina Victoria îi conferă titlul de ”Sir”, pentru faptul că navigația devenise mai sigură la gura Sulinei, iar cheltuielile de navigație erau de cinci ori mai mici. Nu s-a oprit aici. A supravegheat 10 regularizări și adânciri ale brațului, a devenit faimos în întreaga lume, ajungând până în Statele Unite ale Americii, chemat personal de către președintele Ulisses Grant, pentru soluționarea navigației la gurile fluviului Mississippi.

Pentru că a călătorit mult, a declarat, mereu, că i-a fost foarte greu sa-și întemeieze o familie. Nu a avut copii, ci doar nepoți, cărora le-a lăsat întreaga avere. Membru al Academiei Române din 1907, s-a stins din viață la 20 februarie 1915, la Londra. Repauzează în cimitorul Bisericii Highgate, iar pe piatra sa funerară stă scris: ”Sir Charles A. Hartley (1825-1915), Inginerul Șef care a muncit să facă ultima porțiune a Dunării Navigabilă”. La peste un secol de la a sa plecare, România nu-l pomenește nicăieri, nu are statuie și nici măcar nu dă numele vreunei străzi.

 

"La Dunăre, ceea ce au făcut inginerii sub coordonarea lui Hartley a fost nu doar o operă tehnică extrem de importantă ci și una științifică. Delta Dunării este una dintre cele mai binecunoscute regiuni din lume în această formă de deltă din punctul de vedere al înțelegerii felului în care funcționează natura. Nu au fost doar ingineri care au făcut niște diguri la Sulina, ci au fost niște savanți care au înțeles întâi cum funcționează o deltă: care este cantitatea de aluviuni pe care o transportă, cum se distribuie această cantitate între cele trei brațe principale ale Dunării, ce trebuia făcut pentru ca Dunărea să devină o arteră navigabilă pentru nave de mare tonaj. A fost o operă de înțelege a unui fluviu și apoi, cum spunea Hartley, de a-l îmbânzi și de a-l transforma în folosul comunităților umane."

Istoricul Constantin Ardeleanu, Universitatea ”Dunărea de Jos”, Galați

 

Timp de 15 ani, bunul său prieten, maiorul John Stokes, a luptat, în Comisia Europeană a Dunării pentru tot ceea ce înseamnă modernizare. După războiul contra celor din tribul Zulu, a fost rechemat în Anglia, unde a primit titlul de inginer regal. În 1856, a fost numit delegat din partea Albionului în C.E.D. Nu stătea prea mult la discuții, iar cei care i-au fost alături spuneau că fiind un profesionist desăvârșit, toată lumea îi accepta condițiile fără să se opună.

 

Între anii 1862 – 1902, au fost executate 10 tăieturi pe brațul Sulina, care au permis scurtarea drumului dintre Tulcea și Marea Neagră cu 249 km, suprimând 29 de cotituri și mărind adâncimea minimă de la 3,66 la 5,48 m.

 

Călit în lupte, Stokes nu a fost impresionat, nici măcar o secundă, de viața grea a locuitorilor de pe brațul Sulina, care, așa cum avea să scrie, duceau o viață de semipiraterie. S-a apucat să facă cercetări și a constatat că în dreptul milei turcești 40, un mic curs de apă botezat ”Păpădia”, dimpreună cu lățimea anormală a brațului, au ajutat la depunerea unor cantități imense de aluviuni, ce ar fi format grindul Argagni, locul pe care răsăreau satele Partizani și Ilganii de Sus. ”Unele locuri sunt foarte înguste și de aceea multe corăbii au eșuat în zonă”, nota Stokes. Când a fost înlocuit și a trebuit să părăsească postul, a notat ”că momentul a fost extrem de dureros, pentru că a trebuit să-mi iau la revedere de la Dunăre”.

 

Lucrările inginerilor străini au transformat Sulina dintr-o localitate cu 1.000 de suflete în cel mai cosmopolit oraș

 

După ce prima parte a lucrărilor de la Gurile Dunării – adică adâncirea barei Sulina – s-au terminat, a urmat cea de-a doua etapă, la fel de importantă, regularizarea brațului. După plecarea lui Charles Hartley, la comandă a trecut Karl Henrich Leopold Kühl, pe care-l vom găsi ortografiat Charles Henry Leopold Kühl, pe de-o parte pentru căsătoria sa cu sora unui angajat englez al C.E.D., pe de alta, pentru că toată documentația era scrisă pe limba lui Shakespeare. Va fi omul care va realiza cele 10 tăieturi majore al brațului, conform planurilor lui Hartley. Interesant este faptul că acesta din urmă nu mai lucra aici, dar își petrecea, două luni, primăvara, pentru a vedea dacă schițele sale sunt respectate întocmai.

Kühl rămânea la Sulina 37 de ani. Multe nu se știu despre sfârșitul său. Unii spun că ar fi înmormântat la Galați, alții că a fost coborât la cele veșnice la Sulina, apoi reînhumat în altă parte.

Sursa: Historia

 

Cel mai nou articol

Sorry, there are errors on the page: