Spitalul Brâncovenesc și legenda cu Ceaușescu: ”În sfântă zi de Crăciun să crape cel care...”

Ridicat între 1835 și 1838, de Băneasa Elisabeta ”Safta” Brâncoveanu, soața lui Grigore Basarab, ultimul descendent direct al marelui Domnitor Constantin Brâncoveanu, Spitalul a reprezentat, vreme de 146 de ani, o instituție medicală de top. Deși nu intra în planurile axei Uranus – Casa Poporului – Victoria Socialismului – Piața Unirii, avea să fie demolat în martie 1984, dar nici până astăzi nu se știe dacă din ordinul lui Nicolae Ceaușescu au ba. Arhitecții de atunci au făcut o mare nebunie, păstrând, pe un bloc din Centrul Civic, câteva dintre elementele... brâncovenești ale faimoasei instituții!!!

 

Spitalul Brâncovenesc a fost culcat la pământ în doar câteva zile, după o istorie de aproape un secol și jumătate

 

E 21 martie 1821, când Tudor Vladimirescu, însoțit de vreo 1.000 de oșteni, își face intrarea în București, pe Podul Calicilor. De pe Dealul Mitropoliei sunt, însă, întâmpinați cu focuri de armă de către arnăuții lui bimbașa Sava, dar acest lucru nu va împiedica avansarea lor în Orașul lui Bucur. Tudor ține în mâna ridicată o pâine mare, ca o promisiune a prosperității și a păcii. Ei, bine, deși în această acțiune nu apare numele Spitalului Brâncovenesc, neridicat încă, putem vorbi despre întâia sa ”menționare”: Tudor este găzduit în casele Zoei Brâncoveanu, unde, peste ani, se va ridica faimoasa instituție.

Pe 4 decembrie 1834, Băneasa Elisabeta ”Safta” Brâncoveanu, văduva lui Grigorie Basarab, Mare Ban al Valahiei, merge de cumpără de la comisul Costache Crețulescu locul din sptele Bisericii Domnița Bălașa. Omul ei i se stinsese în aprilie 1832, iar ea îi scria, pe 8 iunie, mitropolitului Veniamin Costache: ”Amar mie, prea sfinte părinte, că sabia ascuțită a pătruns ticălosul meu suflet”. Primise de la răposat, cu limbă de moarte, ridicarea unui spital întru ajutorarea nevoiașilor, unde orice sărman să poată fi tratat, fără a plăti! Vânduse averi multe, pogoane întregi, zice-se și bălți pline de pește, pentru a nu duce lipsă de bani.

După cumpărarea locului, dădu drumul la construcție, ce începu pe 28 august 1835, cu punerea pietrei de temelie. ”Safta” avea carte, era fiica marelui ban Tudorache Balș și ceruse, încă de la începuturi, ca acolo să răsară, pe lângă spital, și o școală medicală. Se gândise la toate, o minte ce o luase cu mult înainte vremurilor sale. Pentru întreținerea locului, lăsa, prin testament, moșiile: Dăbuleni, din județul Romanați, Comojeni, Nedeia și Nedeița, Măceșul și Măceșul Mare (Sârbesc și Rumânesc) din județul Dolj, precum și dealuriile cu viile Cernăteștilor, din Săcuieni, pentru ca după ridicarea spitalului, urmașii ei ”să-l înzestreze cu averi producătoare de venituri pentru buna funcțiionare și întreținere”. Merge mai departe, lasă unele case și unele prăvălii din București, cu chiriile acestora, ca după arenzile luate de pe moșii, să se întrețină 60 de paturi, urmând ca numărul acestora să crească...

Pe 14 octombrie 1838, se face inaugurare mare, în prezența lui Alexandru Dimitrie Ghica Voievod, primul domnitor regulamentar al Țării Românești. Arhitectul Joseph Hartl născuse o minunăție, primul director era Francesco Nisato, un renumit chirurg italian al acelor ani. ”Safta” întocmise și un regulament de organizare interioară, în care prevăzuse unele dintre ”Datoriile dohtorului”. ”Dohtorul va căuta bolnavii cu toată silința și va vizita neapărat de două ori pă zi, dimineața și pă subt seară, le va rândui în toate zilele dohtoriile și dieta trebuincioasă, scriind-se de hirurg după a sa dictație în condeca rețetelor și adeverindu-se cu a sa iscălitură... Dohtorul când i se va întâmpla neapărata trebuință de a lipsi pentru câteva zile mprginite de la Spital, însuși va însărcin alt Dohtor în care va putea ași avea toată încredințarea să-i împlinească toate datoriile sale. La întâmplarea de vreo epidemie, doctorul nu va părăsi Spitalul (...). Va lua cu băgare de seamă de se păzește curățenia trebuincioasă, și buna orânduială, și de se caută bolnavi cu silința de către poslușitorii(n.a. – persoană care slujea pe cineva) lor. La sfârșitul fiecărui an, Dohtorul va înfățișa Direcsii lista de numărul bolnavilor ce s’au căutat în Spital împărțită după felul boalelor”.

Pacienții erau primiți ”fără deosebire de orce nație, stare și religie și vor fi, parte bărbătească și femeiască”, potrivit cu numărul paturilor. Finalmente, băneasa pune să se scrie, chiar la intrare, în capul scărilor:

”La ocârmuirea acestui spital, niciodată supt nici un fel de cuvânt, sau propunere să nu se amestece stăpânirea, nici să supue supt nici un chip îngrijire streină, sau supt eforia și epitropia celorlalfre spitaluri, ci totdeauna și în toată vremea își va avea eforia și epitropia deosebită, după cum s-a întocmit în acest testament… Iar la împotrivă și cel ce va înstrăina și cel ce va orimi să adauge la avutul său vre nuna dintre acestea să fie depărtat de la fața lui Hristos și socotit în veci de hrapitor celor sfinte, întrucât acest spital și averile lui sunt întocmite spre folosul obștei”.

 

”Și de moarte năprasnică, în zi de Crăciun să crape cel care se va atinge de aceste locuri”…

 

Deși nu există, nicăieri, un text ce să confirme acest lucru, acum este momentul în care pleacă la drum o ”afurisenie” de-a bănesei, cea care adaugă (n.a. – cel puțin verbal, pentru că în scris nu s-a păstrat nimic): ”Și de moarte năprasnică, în zi de Crăciun să crape cel care se va atinge de aceste locuri”…

Multă vreme, nou-apărutul Spital Brâncovenesc va fi cea mai moderă unitate spitalicească din București, cu tot cu Așezămintele sale. Trebuie menționat că la momentul ridicării sale, pe malurile Dâmboviței mai existau trei instituții de acest tip, ”Colțea”, ”Pantelimon” și ”Filantropia”, toate afiliate la ”Eforia Spitalelor”.

La început, ”Brâncovenescul” n-a avut secții specializate. În 1842 a mai primit un corp de clădire, apoi altele, între 1855 și 1857. În 1859, au fost organizate secțiile de medicină internă, oftalmologie și chirurgie, iar în 1887 apare prima clinică de medicină internă universitară, sub păstorirea marelui Nicolae Kalinderu. Tot aici se fac primele cercetări de balneologie din România, sub îndrumarea lui Anibal Teohari, șef al Clinicii Terapeutice. În secolul al XX-lea, Spitalul Brâncovenesc devine o instituție medicală-pilot. E afectat de câteva incendii. În 1904, planșeele din lemn sunt schimbate cu cele din beton armat, o premieră în România. În 1921, la reforma agrară, când sunt expropriate moșiile familiei Brâncoveanu, locul intră în grave probleme financiare. Regele Carol al II-lea acordă importante venituri așezământului. Pe 8 iunie 1938 spitalul ia, din nou foc. Cei 350 de bolnavi sunt, însă, în siguranță.
Pe perioada celui de-Al Doilea Război Mondial, devine spital militar, cu 500 de patruri. Regele Mihai I încearcă, imediat după terminarea conflagrației, să-I restabilească autonomia, dar Guvernul Petru Groza îl trece în proprietatea statului. Prin 1949 apare, aici, prima ”Clinică de Ortopedie și Traumatologie” din țară.

După cutremurul din 4 martie 1977, Nicolae Ceaușescu decide reorganizarea Bucureștilor, după un nou plan urbanistic. Imediat apare ideea Centrului Civic dar, cel puțin în primă instanță, Spitalul Brâncovenesc nu pare a intra în sfera… demolărilor, deoarece nu e pe axa Uranus – Casa Poporului – Victoria Socialismului – Piața Unirii, ci la un cioc de barză lângă.

 

Poziționarea blocului (strada Sfinții Apostoli) pe care se păstrează, și azi, ”urmele” Spitalului Brâncovenesc

 

După ce dictatorul dă drumul, oficial, la lucrările de modernizare din zonă, Spitalul Brâncovenesc primește condamnarea la moarte, pe 26 martie 1984. Trei zile mai târziu, începe demolarea sa. Personalul medical e distribuit la alte instituții. Arhitectul Cristian Dicu-Sava, care, începând cu 1980, a fost diredcfor la ”Proiect București”, își amintea că ”într-o vineri, Ceaușescu a hotărât să demoleze, iar luni a început lucrarea. Era un spital proaspăt renovat, monument istoric. Sălile de operație erau acoperite cu marmură, dar n-a contat!”

După ce locul este ”curățat”, pare că povestea e gata: după 146 de ani de viețuire, în care fusese în slujba bolnavilor, Spitalul Brâncovenesc piere! Dar este momentul în care apar două ”piste”: una la nivel de idee, cealaltă, palpabilă!

Se spune că Ceaușescu nu autorizase demolarea. Că nu ar fi știut despre ea, atâta vreme cât clădirile nu-i influențau construcția Victoriei Socialismului. Că la aflare veștii că a avut loc demolarea (n.a. – făcută din exces de zel), ar fi demis niște directori, ajungându-se până la cei din Primăria Capitalei. Lucru nedovedit.

Ceea ce a rămas, însă, e următoarea ”nebunie”.

”Centrul Civic” prinde a se ridica. Totul e gândit în așa fel încât blocurile să închidă, ca într-un gigant sarcofag, Biserica Domnița Bălașa, monument istoric amenințat, și el, de demolare. Dacă nu e vizibil din Piața Unirii, lăcașul de cult scapă, dar noile construcții trebuie să-l ”pituleze”. Atunci arhitecții decid să aducă un ultim omagiu Spitalului, într-o vreme în care orice gest, orice șoaptă putea însemna un drum doar dus către beciurile Securității. La opt metri de gardul bisericii apare un bloc nou, cel de pe Splai. Cu fața la Dâmbovița, cu spatele la statuia Domniței Bălașa, fiica marelui Constantin Brâncoveanu. Într-un ”lateral” al acestuia, arhitecții reconstruiesc o mică… bucată (în fapt, un perete) din faimoasa clădire. Parterul și mezaninul blocului preiau motivul brâurilor din cărămidă roșie ce brăzdau fațada fostei unități medicale, faimoasă în toată România. Nimeni nu-și dă seama. Mai mult! Pentru ca totul să semene cu vechiul ”Brâncovenesc”, este adăugată și o fereastră cu arcadă deasupra, ce aduce izbitor cu cele ale edificiului demolat! O ultimă reverență făcută Spitalului, ce dăinuie și astăzi!

 

”Vechile ziduri păstrează pe ele istoria acelor locuri”. Victor Hugo

 

”Safta” Brâncoveanu avea să se se stingă în 1857. De pe la 1840 o vizita pe a sa mumă, schimonahia Elisabeta Balș, la Mănăstirea Văratic, unde aceasta se retrăsese. Safta avea să-și găsească, curând, și ea, liniștea, acolo. Ultimele dorințe au fost să fie îngropată ”afară, în curtea bisericii”, iar la ceremonie să spuie două vorbe mitropolitul Neofit Scriban, ceea ce se și petrecu: ”împlinea în ascunsul cămării sale faptele milosteniei și ale îndurării, neștiind stânga ce face dreapta, ca o mamă blândă, făcătoare de bine, iubitoare de oameni”.

Nicolae Ceaușescu a pierit de-un Crăciun. Cu sau fără pisania Spitalului Brâncovenesc…

 

Cel mai nou articol

Sorry, there are errors on the page: