Simbolul României. Fără mormânt. Fără liniște. De 70 de ani

Mulți spun că Smaranda Brăescu este cea mai mare dovadă de românitate zămislită de acest pământ. Prima parașutistă, aviatoare renumită, luptătoate anticomunistă, a trebuit să fugă, să se ascundă, să-și schimbe numele. Azi nu are nici măcar un loc de veci!

Dacă pietrele ar avea suflet, ar crăpa de frig în acel Gerar de 1948. La lumina unei lumânări, marele medic ieșean Ion I. Gheorghiu operează. În ilegalitate. Nimeni n-a vrut să se bage la așa ceva. Doctorul a dat câteva telefoane. A primit zeci de refuzuri și doar doi colegi au acceptat ”nebunia”. Cine-ar ”tăia” o proscrisă? Pacienta e trecută olecuță de 50 de ani. Trupu-i rezistent, dar boala l-a măcinat. Gheorghiu încheie cu un ”Doamne ajută! Dă de veste preotului Matei Dumitru, de la Congregația Surorilor Maicii Domnului. ”Părinte, rogu-te, o poți ascunde la dumneata până se întremează?” Acolo, pe masa de operație, stă una dintre cele mai frumoase caractere pe care le-a avut acest pământ: patrioată până la sânge, deținătoare de recorduri mondiale, eroină pe frontul celui de-al Doilea Război Mondial, surghinuită de bolșevicii apăruți pe aceste meleaguri după 1945: Smaranda Brăescu!

La bordul aeroplanului ”Messerschmitt”, botezat ”Taifun”, unul dintre cel mai dragi avioane ale sale

La 15 ani, ”Măndița” prinsese drag de avioane

Hânțeștiul natal, cel din Patria Vinului, la un cioc de barză de Nicorești, n-o amintește aproape deloc. Doar școala generală din localitate îi poartă numele, uitată în colbul lipsei unei șosele asfaltate. În 1978, la Tecuci, întâia localitate mai cu ștaif din apropiere, pornise la drum un aeroclub ce purta numele său. I-au stins aripile în 1998. Doar câteva rude s-au adunat și au prins a închega, într-o carte, frânturi de istorie. Atât!

Al optulea “pui” al familiei moldave. Sau al șaptelea, dacă ne gândim că a avut un frate geamăn. “Măndița” adunase 15 ani când legase drag de avioane, cu puțin ca Regatul să intre în luptele Primului Război Mondial. Libelulele astea mari îi treceau deasupra capului când ea sta întinsă într-un lan de grâu, privind cerul, pe apa Tecucelului. Nu erau multe la acea vreme, din contră, așa că ieșea pe stănoagă, în fața curții, doar-doar le-o vedea venind. Unei fete de la țară nu-i stătea, însă, bine, cu iste obiceiuri, nu putea a umbla cu capul în nouri, la propriu. Prin 1924 intrase la Academia de “Belle Arte din București”, la secția de Artă Decorativă și Ceramică.                                                                                            

Chiar dacă imaginea nu este prea clară, se poate distinge Regele Carol al II-lea în timp ce o decorează pe marea noastră parașutistă Smaranda Brăescu

 

Dar gândurile nu-i stăteau aici, s-o pici cu ceară!

Pe la 1927 începu a-și trimite depeșe cu inginerul german Otto Heinecke, cel care realizase mai multe parașute. Acesta o ajută să realizeze, la 5 iulie 1928, pe aerodromul ”Staaken”, un salt de la 600 de metri, devenind prima femeie parașutist din istoria României! Se transformă, rapid, într-un simbol.

Cere autorităților să o ajute să se lanseze de la 6.500 de metri. Acestea o ”ajută”, solicitându-i 25.000 de lei pentru benzină și pentru ulei. Se supără, se gândește tot timpul să încerce pe celălalt mal al Atlanticului, în Statele Unite. Se consideră ”Suspendată în nemărginire”: - Ești curios să știi, ce senzații stranii am, când mă aflu suspendată în nemărginire, între cer și pământ? Ar trebui o atentă și meticuloasă notație psihologică, care să înregistreze clipă cu clipă, sbuciumul și frământarea mea intimă. Cu două zile înainte, sunt prada unei stări de spirit particulare. Nu se poate descrie. Se simte. În sfârșit, am ajuns pe stadion. Mecanicii mi-aduc parașuta. Trebuie s-o aranjez. Îmi tremură tot corpul, dar mâna lucrează calmă, liniștită, cu precizie matematică, cu calcul științific. Când m-am urcat în avion și când se îndepărtează de pământ, am nervi. Sâcâitori, enervanți. Avionul face câteva viraje. Căutăm locul prielnic pentru săritură. Ei bine, se întâmplă atunci un fenomen surprinzător, a cărui taină n-am reușit încă s-o descifrez. Nervii înghiață. Nerăbdarea se risipește. Starea aceea particulară se pierde în înălțimi… Intervine calmul. Lucrez cu atâta tact și cu atâta sânge rece, încât, mai târziu, în ceasurile mele de insomnie și de meditație, mă minunez singură. Dar, iată, am ieșit din cabina avionului. Cu o mână crispată, cuprind bara rece, mă uit în jos, privesc terenul, privesc altimetrul, care indică înălțimea, fac o rugăciune mută… și-mi dau drumul. Din momentul în care mă arunc și până când se deschide parașuta, trec prin cele mai grozave chinuri. Mă întreb înfrigurată: - Se deschide ori nu se deschide? Două alternative: moartea sau viața. Secundele mi se par ceasuri. Inima îmi stă în loc. În sfârșit, simt o scuturătură puternică. Parașuta s-a deschis! Nu-ți poți închipui, câtă dragoste porți în aceste momente pânzei aeriene, care te-a salvat! Mă uit în jos, mă uit în toate părțile. Se aud : murmurul mulțimii, aplauzele, muzica. La 100 metri deasupra pământului, trec prin al doilea sbucium. Simt că vin prea repede. S-ar putea să cad sdrobită în țărână.

Nu mi-e teamă de moarte, m-ar durea o invaliditate, dar m-ar chinui mai greu insuccesul…”

 

Sacramento, 19 mai 1932.  6.929 metri. Record mondial

Începe nebunia. Două fracturi și trei coaste rupte. Imobilizată la pat aproape șase luni. Se suia în avionul marelui Sandu Papană. 1931, campioană europeană lângă Slobozia, la Gara Sărputică. 6.929 de metri, record mondial absolut, atât la feminin cât și la masculin, pe 19 mai 1932, la Sacramento, SUA. Devine ”prima sportivă a lumii”. Nu vrea să epateze, chiar simte românește, așa că la avion sosește, de fiecare dată, ”trasă” la costum popular. Traversează Mediterana, de la Roma la Tripoli, în șase ore și 10 minute. Carol al II-lea, Regele, îi acordă Ordinul ”Virtutea Aeronautică”, clasa ”Crucea de Aur” cu două barete. Face rost, cu greu, de un avion de raid, din bani adunați după ce deschide uși ce păreau de nedeschis. Aeroplanul e livrat în Anglia. Aterizează la Toul, din eroare, în loc de Nancy – Strasbourg. München, Viena, apoi Arad, Turnu-Severin și, finalmente, București. Peste tot pe unde zboară poartă tricolorul românesc. Botează aparatul ”Aurel Vlaicu”, îl vopsește în roșu, galben și albastru.

 

     

Dacă iubea cu adevărat România și portul tradițional? Priviți această imagine!

Dar a doua mare conflagrație mondială a Omenirii începe să muște din Europa. Cine mai avea gândul la spectacole aeronautice? Devine prima femeie-instructor de parașutism și pilotaj. Este membră a ”Escadrilei Albe”, unul dintre cele mai frumoase lucruri petrecute, vreodată, pe acest pământ: numai femei-pilot, menite să aducă, acasă, de pe front, răniții. Ea, Nadia Russo, Maria Drăgescu, Stela Huțan, Marina Știrbei, Victoria Pokol. Doamne, ce doamne! Salvează 1.500 de vieți! O mie cinci sute!

 

Memoriu la Comisia Aliată de Control. Scenariu negru

După 1945, indignată de ceea ce se petrece în țara sa cea mult iubită - fără ca acesta să fie un clișeu – protestează împotriva alegerilor falsificate din noiembrie 1946. Refuză să creadă într-o altfel de Românie. Semnează, alături de alte personalități, un memoriu către Comisia Aliată de Control. Diplomatul american care primește documentul, ”domn”, îl predă rușilor. E condamnată, imediat, la doi ani de închisoare cu executare.

Acum pleacă la drum unul dintre cele mai negre scenarii ale istoriei noastre. Un simbol apucă drumul pribegiei: se ascunde, își schimbă numele. Se înscrie în ”Sumanele Negre”, faimoasa organizație anticomunistă. Luptă, cu arma în mână, contra bolșevicilor. Se tupilează, o vreme, în casa fratelui său geamăn, în gospodăria preotului greco-catolic Anton Pet, din Răchiteni, județul Iași. Iarna o găsește la Butea. Se îmbolnăvește, grav. Cancer la sân. Toți medicii refuză să o opereze. Toți minus unul. Ion I. Gheorghiu. Dar trupul e slăbit. Pe 2 februarie 1948, pleacă, la puțină vreme după ce adunase 50 de ani. Ultimii trei fuseseră un adevărar calvar...

În secret, a fost coborâtă la cele veșnice, sub numele de Maria Popescu. Au dus-o la Cimitirul din Cluj, parcela II B, numărul 1550. Atât mai rămăsese din ”Măndița”: o coordonată și niște cifre...Prin 1977, taxele pentru ”prelungirea concesiunii locului” nefiind plătite, pentru că nu avea cine să o facă, locul este cedat unui bărbat de naționalitate maghiară, Gerone Szatz. Când acesta decedează, este înmormântat la numărul...1550, iar osemintele presupuse a fi ale Smarandei Brăescu, lângă acesta. Anii trec, soția lui Gerone, Maria, ajunge și ea acolo. Lespedea este inscripționată doar cu numele celor doi. Doina Cornea luptă, după evenimentele din decembrie 1989, să facă lumină, dar se lovește de tradiționala birocrație. Toți ”presupun” că acolo ar fi locul, se țes legende, dar nimeni nu poate garanta că ”Măndița” noastră odihnește acolo.

 

În 2018, la 70 de ani de la plecarea sa, o placă memorială a fost sființită în Cimitirul din Cluj. Din păcate, pe locul unde se presupune că ar fi îngropate osemintele sale

Ce se știe cert e că oamenii locului vorbesc despre o adiere ce trece pe acolo seară se seară, indiferent de anotimp ori an. Ceva abia simțit. Dimineața, locul îi este luat de o libelulă. Mare, cu aripile întinse, survolează  lanurile de grâu din apropiere, pentru a reveni iar, și iar, și iar, ca și cum ar vrea să se liniștească undeva...Dar nu are unde...Rămâne, așa, ”Suspendată în nemărginire”...