”Schimbi pe cine vrei! Dar la Educațiune mi-l lași pe Spiru Haret! Acolo e viitorul țării!”

Iubite cetitoriule,

Pentru că de ceva vreme ne tot știm și ne citim – și țin să-ți mulțumesc pentru asta – te avertizez că rândurile ce curg în aval nu prezintă date senzaționale. Adicătelea nu vorbesc despre un om care-a unit doi munți c-o sfoară și a dănțuit pe ea în aplauzele grele a canaliei de uliți. Nici n-a marcat sute de goluri, nici n-a strâns mii de fani în săli. Din contră, a rămas modest în toți anii vieții. Spiru Haret îl cheamă. Armean la sânge, român la inimă. Ai auzit despre el. Are un liceu, o statuie la Universitate, mai multe prin țară, chiar și un crater de impact pe Lună. Patriot. Minte luminată. Primul mioritic cu diplomă la Sorbona. Fondatorul învățământului românesc modern. Reformator fix când aveam cea mai mare nevoie de schimbare. Ctitor de grădinițe, sprijin real pentru revistele dascălilor. ”Un om al școlii”, cum a fost numit în epocă. Fără de el am fi fost mult mai mici. Carol I l-a stimat. Iorga l-a iubit. Brâncuși l-a preșuit. Dacă-i cinstim memoria? Mergeți pe strada Gheorghe Manu, la numărul 7, în București. Vedeți ce-a mai rămas din casa în care a locuit, apoi ne mai auzim, da?

Spiru Haret, matematicianul care a renunțat la o carieră de succes în Occident pentru a scoate țara noastră din analfabetism

Toma Săvescu i-a fost dascăl la școala din Sărărie, în Iași. L-a învățat a scrie, a ceti, l-a văzut urcând toate treptele scării sociale, a simțit durerea să-l însoțească la locul de veci, apoi s-a stins imediat după aceea. Aici a început Spiru Haret începuturile învățăturii. Liceul l-a făcut la Colegiul ”Sf. Sava” din București. Profesori geniali. S-a lipit mult de cel de matematici, Al. Borănescu. S-a dus la Universitate, tot la științe exacte. Maiorescu, aplecat mai mult spre slove, l-a simțit. S-a zbătut mult și, prin septembrie 1874, i-a făcut rost de o bursă, spre a merge la Paris, la studiu. ”Dorința asta mă frământa de ceva vreme”, avea să spuie tânărul Haret. Licență luată, la matematici, în 1875, acolo, pe mal de Sena. Un an mai târziu, și fizica. Primul român cu astfel de diplome la Sorbona...

Când rușii trecură Prutul, la 12 aprilie 1877, vrea să meargă la răsboiu. Ministrul de Instrucție, Chițu, trimite o telegramă, prin care zice că o astfel de minte luminată trebuie protejată. Protestează: ”O problemă de mecanică cerească e mai importantă decât țara?”, dar nu e lăsat să meargă în tranșee. Teza de doctorat e și mai complicată. Nu stăruim asupra ei: olecuță de Newton, puțin Keppler, un pic de corpuri cerești.

E uns suplinitor la catedra de Mecanică a Facultății de Științe din București în prima zi a lui aprilie, 1878. Merge și predă la Școala de Artilerie și Geniu, la Școala de Poduri. Face atingere cu administrațiunea învățământului: mai întâiu, e membru în Consiliul permanent, apoi inspector general al școalelor. Vede și simte că ceva scârțâie. Face un raport despre starea învățământului secundar: cum se împart materiile și orele pe clase, ce înseamnă cheltuieli bugetare, scrie despre educație și despre patriotism. Totul e prezentat în cele mai mici detalii, uneori expunerile sunt expirmate cu căldură. Asta se petrece în toamna lui 1884. În 1885, la Ministerul Instrucțiunii ajunge Secretar General venerailul domn Sturdza. Știe de Spiru. Trimite după el. Haret urcă de la Inspector la Secretar General. Admite că școala noastră a făcut, în ultimii 60 de ani, progrese, că a ieșit din izolare, dar că mai e mult de lucru. Așa că în 1897, când este chemat ca Ministru al Instrucțiunii, are în geantă reforma învățământului. O modifică pe cea existentă de la 1864. Trebuie spus că mulți se înhămaseră, până atunci, la așa ceva: un P.P. Carp, un Titu Maiorescu, un V. A. Urechia. Toți eșuaseră...

Luptă și pentru activitățile extrașcolare. Naște cercuri culturale – înainte de 1900!!! -, șezători sătești, conferințe. Pune elevii cu talent să scrie la ”Albina”, la broșurile societății ”Steaua”. Colegii de Guvern îl observă. Gheorge Adamencu povestea că în vremea marilor economii din 1901-1904, cu ocazia unor sporuri bugetare propuse de Haret, cei care trebuiau să facă rost de bani prinseră a sălta din umeri. Atunci, pe holurile ministerelor începu a se auzi: ”Pentru Haret trebuie să facem tot ce putem!” Așa că a tăiat de la ministerul unde era titular ca să îndeplinească cererea domnului Spiru...

”Omul acesta era devotat cu totul școlii”, avea să-și amintească marele Take Ionescu. ”Un adevărat apostol, dar fără să facă, vreodată, caz de apostolatul său”, după cum completa Vasile Băncilă.

Într-un guvern măcinat de intrigi și de uri, Haret era respectat de toată lumea. Liberalii se bucurau că au printre ei un asemenea om: de fiecare dată când se coceau bugetele, matematica sa era o adevărată binefacere. Dar vremurile erau tulburi, oamenii din conducerea învățământului se succedau cu repeziciune. Haret a prins trei mandate: între 31 martie 1897 și 11 aprilie 1899; între 14 februarie 1901 și 22 decembrie 1904 și între 12 martie 1907 și 29 decembrie 1910. La fiecare nouă numire – zice legenda – Regele Carol I se uita țintă la Prim-Ministru și îi zicea: ”Schimbi pe cine vrei, cum vrei! Dar la Educațiunie mi-l lași pe Spiru Haret. Acolo e viitorul țării și nu ne jucăm!”

Spiru Haret (rândul de jos, primul din stânga), alături de fruntați liberali

Nu făcea minuni. Aplica ceea ce se găsea la alții, în arsenalul vremii. Învățătorii cei năpăstuiți, de prin satele uitate de lume, îi scriau. Le răspundea tuturor, termina cu ”Al dumitale devotat”…, iar dascălii îl simțeau aproape.

”Nu vreau să fiu, domnilor, un fel de Dalai Lama de care să nu se poată apropia nimeni și nimeni dintre dascăli să nu-i poată vedea fața. Concepțiunea mea, domnilor, e alta: eu cred că ministrul, oricare ministru, este dator să fie în cea mai aproape atigere cu toți cei pe care este chemat să-I administreze. Să le dea îndemnuri și să le dea sfaturi; să le dea învățăminte, să-I certe atunci când ei greșesc. Eu așa fac! Este o muncă foarte mare”.

Spiru Haret, 4 decembrie 1903, în Camera Deputaților

Nu scria, niciodată, pentru posteritate, ci pentru clipa de viață ce trebuia trăită. ”Haret este o dovadă de ce poate să facă un om când se acordă cu vremea sa, când știe să se distanțeze de ea prin ideal și când are instituția și instinctul metodei adevărate”, mai spunea același Băncilă. Ridica numărul anilor de studiu de la cinci la șase, schimba programele. Era direct: ”Învățământul trebuie să fie practic pentru viață, potrivit nevoilor noastre social-economice, precum și aspirațiilor noastre naționale”.

A fondat ”Casa Școalelor, apoi ”Casa de Credit”, pentru ca învățătorii să-și poată construi o stare morală și material. Din 1900, i-a chemat, annual, la un congres, unde discutau toate chestiunile legate de învățământul primar. Nota tot, într-un carnețel. La întrunirea din 1904, și-a dres glasul, s-a ridicat în picioare și le-a spus doar atât: ”Vă rămâne să mențineți locul înalt pe care l-ați câștigat singuri în fața lumii”. I-a trimis în Danemarca, în Suedia ori Norvegia, în Belgia sau Italia, pentru a vedea ce este acolo și a aduce în țară lucrurile bune. ”M-am străduit ca din învățători și din preoți să creez o forță pe care s-o îndreptez întreagă contra stării de ignoranță și de decădere a țărănimii, sub toate formele sale”. Nicolae Iorga, marele Iorga, vine invitat la un astfel de congres, prin 1907. ”Când vă vorbesc despre el, în semn de respect, sculați-vă în picioare! Câți știutori de carte erau în țara noastră și câți sunt acum, grație lui? Progresul se datorează măsurilor înțelepte ale lui Spiru Haret!”

Cărțile nu etrau ieftine. A dispus editarea lor de către minister. A făcut rost de 30.000 de lei pe an, acordând, gratuit, manuale elevilor sărmani. ”Organizarea școlii secundare române este cea mai frumoasă și cea mai unificată din Europa”, scria ziarul ”Magyarorsz” în 24 martie 1911. Jurnalistul era uimit că în Regat se rezolvase unificarea tuturor școlilor secundare, spre deosebire de Germania, unde apăruse ideea, dar unde nu era complet generalizată…

Iubea țara, iubea ideea pură de românitate. Dădea, mereu, exemplu, scrierile lui Ion Creangă: ”Cum – zicea pe la 1905 – școala românească nu va fi în stare să lămurească pentru copii de români ideea de patrie? Ea nu va putea să-I facă să înțeleagă ce însemnează a fi Român? Școala primară trebuie să fie adevărată școală națională sau nu va fi deloc!”

Nu se oprește aici! Din contră! Este cel care naște grădinițele de copii, prima deschizându-și porțile la 1 decembrie 1897. Până în 1909 aveau să răsară 168, dintre care 13 urbane. A susținut revistele ”Convorbiri didactice”, ”Învățământul primar”, ”Școala română”, ”Noua revistă pedagogică”… Deși are greu de crezut, este creatorul propriu-zis al turismului școlar. Cere tuturor dascălilor să organizeze excursii în timpul vacanțelor. ”Casa Școalelor” face acest lucru atât cu elevii merituoși, cât și cu cei sărmani. Cam pe unde este actualul Stadion al ”Tineretului” (Iolanda Balaș), organizează concursuri școlare de oină. Dă naștere Școlii superioare de arhitectură, fondează Comisia Monumentelor Istorice. Obosit, dar bucuros, se pensionează în 1910, la 60 de ani. Continuă să țină prelegeri la Universitatea Populară. Se stinge în decembrie 1912.

Constantin Brâncuși, care l-a cunoscut bine, e rugat să facă o machetă pentru statuia acestuia. Vine cu o simplă fântână. Asta fusese pentru el Spiru Haret, pedagogul romîân de origine armenească: un izvor de apă vie.

Statuia lui Spiru Haret de la Universitate, din București, creația sculptorului Ion Jalea, dezvelită în 1935

Anii trec. Casa în care a locuit, pe Gh. Manu, la numărul 7, devine muzeu, prin 1940. După 1948, e naționalizată. Ajunge la Ministerul Culturii, apoi la cel al Educației. Din 1989 e părăsită, devastată de oamenii străzii. Prin 2014, fațada îi este restaurată iar clădirea, demolată. Acolo se ridică, semeț, un bloc cu șapte etaje.

Serios acum, de câte ori n-ați mai citit un astfel de final pentru ceva ce a aparținut unui geniu de-al nostru?