”Să mănânci pește batog / Și să-ți cânte Zavaidoc!”

Născut într-o familie în care lăutăreasca și cu romanța se mâncau pe pâine, la orice oră din zi și din noapte, Marin Gheorghe Teodorescu a fost unul dintre cei mai mari cântăreți din perioada interbelică. N-a ratat nicio cârciumă cu ștaif din București, dar a înveselit și ostașii noștri pe fronturile ambelor Războaie Mondiale, în Primul ajungând chiar până la Budapesta. A avut tone de bani, trei mașini, a tras viniluri la ”Casa Columbia” și-a împărțit la nevoiași, în stânga și-n dreapta. Patronii de restaurante se băteau pentru a sa semnătură, orchestrele se formau, peste noapte, doar spre a cânta la un țambal distanță de el.

Viața i-a fost chinuită, din copilărie și pân’ s-a stins, la nici 50 de ani. Sora i-a murit în bombardamentele aeriene din 4 aprilie 1944, casa i-a fost distrusă. S-a îmbolnăvit grav. S-a stins în aceeași zi cu fiica cea mică, de nici două luni. Povestea lui Zavaidoc, un dizeur cu altul n-a mai fost

 

Vatmanii opreau tramvaiul și urlau: ”Stația Zavaidoc! Aici cântă maestrul!”

 

Petre Ștefănescu-Goangă, marele bariton, care era cu vreo șase ani mai mare, îl luase, așa, de după umeri, la nașterea Operei de Stat, în 1921. ”Marinică, cântecul meu, vorbesc la scenă, ai loc asigurat acolo! Numai spune <<Da! >>, rogu-te, și într-o clipită rezolv totul!” Îl refuzase, galat. ”Petre, sunt om de cârciumă, de restaurante, de grădini. Cu tot respectul, tu ai nevoie de altceva acolo. Sunt dizeur, cupletist, sunt om al străzii!”

Adevăr grăia!

Marin Gheorghe Teodorescu apăruse pe lume la 1896, la Pitești. Toate rubedeniile îi dăduseră câte ceva din vocea ori din talentul lor: tatăl, vestitul lăutar Tănase Teodorescu, mama, Constandina, fratele, Vasile, celălalt frate, Marin, apoi surorile Maria și Zoe. Seniorul, violonist-țimbalist, îi luase o chitară pe la opt ani. Apoi se apucase și de țambal. Se zice că pe la 12 ani, ăst mic ”cânta la țambal de plângeau și surzii și alina cu vioara urechile obișnuiților de prin cârciumi”.

Dar Teodorescu-bătrânul se stinse, de boală grea, când Marinuș abia adunase 13 primăveri. Ca să facă rost de bani și să poate să ție casa, ”Frații Teodorescu” – Vasile, vioară, Zoe, armonică, și Marin, chitară și voce, se apucă de cântat. Însă vremurile-s grele, Primul Război Mondial pleacă la drum. Pe 3 octombrie 1916 primește ordinul de înrolare. Intră în echipele artistice ale armatei, merge în Moldova, pe aliniamentul frontului, cu Elena Zamora, cu marele George Enescu, cu tarful lui Fănică Luca. 1918 îl prinde înrolat la Pitești, sub comanda lui Traian Moșoiu. Pentru că-i năbădăios, omul îi zice mereu ”Mă bagi în zavaidoace, Teodorescule!” Așa-i rămâne porecla, ”Zavaidoc”, de la străvechiul ”zavaidoaca”, care-i mereu pe poante, pe farse, care n-are stare. Nu stă numai de cântat! În 1919, Zavaidoc face parte din trupele românești ce cuceresc Budapesta!!!

O cotește spre București, unde se stabilește definitv. Se apucă de lecții de canto, cu profesorul Dimitrie Cutavas, apoi cu tenorul Operei Române, Dumitru Mihăilescu-Toscani. Acum, taraful se numește ”Zavaidoc” și, pe lângă cei trei, apare și grecul Tănase Perlidius, soțul Zoiei, care îmblânzește clarinetul. Se află despre ei. În 1926 semnează primul contract, cu cei de la Casa de Discuri ”Columbia”. Sunt vreo 30 de discuri de vinil, cu ”Mărie și Mărioară”, cu ”Pe deal, pe la Cornățel”, cu ”Dragostea-i ca și-o râie”, cu ”Și vom uita că ne-am iubit”… Adună bani mulți, atât de mulți, că are nevoie de conturi babane la banca ”Marmorosch Blank”. Dar el vrea să intre mai mult în localurile bucureștene, vrea muzică lăutărească, vrea să simtă…

Cântă la ”Coșna”, în Piața Buzești, cântă la ”Bufetul de la Șosea”, uite-l la ”Marița Borțoasa”, hop, la ”Vișoiu”, ”Kiseleff” ori ”Carpați”. Dă recitaluri de neuitat în ”Parcul Trandafirilor”. La ”Cireșica”, de lângă Cișmigiu, lumea se adună ca la urs. Se zice că stația de tramvai își pierduse numele, oamenii coborau la ”Zavaidoc”. Vatmanii frânau tramvaiul cu un singur vagon și urlau: ”Stația Zavaidoc! Dă-te, neamule, jos, să mănânci pește batog și să-ți cânte Zavaidoc!”

E curtat de către femei, dar se ia cu Constanța, pe care o zărește la Focșani, într-un turneu. E cu 15 ani mai tânără și îi va dărui trei copii. Merge la Paris, la Expoziția Universală, cântă alături de orchestra lui Grigoraș Dinicu. Face senzație și aici, în Cartierul Latin, la restaurantul românesc condus de George Botez. La 1940 i se stinge fratele, Vasile. Când acesta e coborât la cele sfinte, în cimitirul Sf. Vineri din București, oamenii intră în panică, se crede că e chiar marele Zavaidoc.

 

Gașca lui Berilă, frumoasa Zaraza, Cristian Vasile

Se cos legende. El, dimpreună cu Titi Botez ori cu Jean Moscopol, dau ora exactă în muzica de petrecere. Dar marele preopinent e Cristian Vasile. Zavaidoc e protejatul Clanului Berilă, CV e iubit de oamenii lui Gore. E amorezat de Zaraza, dama de companie faimoasă în perioada interbelică în Urbea lui Bucur. Zavaidoc îl vrea mort, dar Berilă, care-i ascultă și el muzica, zice că nu poate face asta. Dar confirmă că-l poate răni, indirect. Așa că-și pune cerberii s-o ucidă pe fată. Când aude una ca asta, Cristian Vasile vrea să se sinucidă. Bea terebentină, cvariera vocală a imensului gurist e compromisă. Gata, scop atins! În realitate, omul avea probleme cu niște noduli pe coardele vocale, boală des întâlnită la cântăreți. Dar poporul român e născut poet. Și foarte inventiv...  

Se întoarce în Piteștiul natal, inaugurează, în 1941, cârciuma ”Tuluca”. Primul copil, o fată, Constanța, i se naște pe 9 noiembrie 1940. În noaptea aia, pământul se cutremură grav. Cât de grav? Păi localitatea Panciu dispare, în proporție de 90 la sută, de pe hartă! Blocul ”Carlton”, faimos în București, a picat, cu zeci de morți. ”Tata a sărit și m-a luat de pe pat. Nu m-a mai lăsat”, povestea, peste ani, Constanța. ”Venea la maternitate, printre dărâmături, cu cartoane de prăjituri pentru tot personalul sanitar. Țipa pe acolo că a avut milioane, dar fericirea pe care o trăia atunci, cu un copil, n-o simțise niciodată. Uneori, mă lua și cânta cu mine în brațe o noapte întreagă, în fum de cârciumă. Mama spunea să se potolească, să mă lase acasă!”.

 

Imaginea poate nu-i tocmai clară, dar marele fotograf Willy Pragher ne arată restaurantul ”Cireșica”, fix în 1942. Peste câteva ore, aici, în grădină, urmează să cânte Zavaidoc

 

Apoi, pe 26 ianuarie 1942, când vine pe lume Zavaidoc cel mic, cel mare pleacă pe străzile urbei argeșene, cu sania ticsită de șampanie, și dă de băut tuturor celor pe care-i găsește în cale.  ”Când se apuca să cânte <<Maria neichii, Marie>>… ehe…plângea lumea. El încheia programul, ridica sala în picioare. Era un bărbat cuminte, la locul lui, iubit de public și de femei. Nu era înalt, era arătos”, spunea despre el Florea Voinicilă, cel care-i fusese violonist cu simbrie în al său taraf.

 

”Cred că era prin ’44... Îl concentrase pe tatăl meu la Tighina, la Nistru, unde era toată armata camuflată. Era război. La Tighina, trei cămăși pe noapte schimba. Nu era microfon ca acum, cu plămânii cânta. Îi spunea mamei: <<Să-mi pregătești câte o cămașă, pe portmantou...>> Trecea apoi pe culoar, se schimba și cânta toată noaptea”

Constanța Teodorescu-Zavaidoc, fiica rapsodului

 

Avea trei mașini, cu șofer. Când apărea gunoierul pe stradă, îl chema la el, îl băga în casă și-l punea să aleagă ce costum vrea el. Bietul om își făcea cruce și lua cu două mâini! Dacă o fată de la Conservator, pe care n-o cunoștea, avea nevoie de bani, Zavaidoc o ”sponsoriza”, fără a vrea să se știe istă treabă.

Prinde, din nou, Războiul, de data aceasta a doua conflagrație mondială. E concentrat, ca plutonier în rezervă, la o unitate militară din Târgoviște. Ajunge în Basarabia ori Transnistria, unde ridică moralul Armatei Române. 1943 îl găsește la Tighina, la restaurantul de lux ”Victoria”. Este dus la Odessa, pentru a cânta în fața Mareșaului Ion Antonescu, cu o mașină a Marelui Stat Major. Revenit la Târgoviște, își deschide un bufet în incinta regimentului unde este mobilizat. Militarii transformă în șlagăr a sa melodie, ”Soldățelul lui tăticu”.

Pe 4 aprilie 1944, armata americană bombardează Bucureștiul. Sunt peste 2.900 de victime mortale. Locuința sa din strada Costache Marinescu, de la numărul 4, din apropiere de Gara de Nord, este incendiată. Raidurile îi ucid sora, pe Zoe, lăsându-i în grijă pe cei cinci copii ai acesteia. Practic, e începutul sfârșitului, pentru că Zavaidoc nu-și va mai reveni, niciodată.

Se refugiază la Caracal, cântă noapte prin localuri. E dărâmat, nu se mai îngrijește. El, tipul arătos, care ridica sălile în picioare, nu mai are poftă de viață. Îl găsim azi pe la un restaurant din Câmpulung-Muscel, mâine, la altul, din Roșiorii de Vede. Faima sa e la fel de mare, patronii angajând special orchestră cu 20 de suflete pentru a cânta alături de el. Adună banii pentru a avea grijă de familia cea numeroasă: soția, cei trei copii ai săi, plus cinci nepoței, pentru că toată agoniseala de-o viață a pierit la falimentul băncii.

 

Fotografie ce nu mai are nevoie de explicație. Așa arată mormântul unui om care a scris istorie

 

Se îmbolnăvește grav. Fix de Revelion, pe 31 decembrie 1944, este internat la ”Filantropia”, cu diagnosticul ”nefrită galopantă”. E deprimat, nu mai are casă, nu mai are resurse. De Sfântul Vasile, cei mici merg să-l sorcovească. Plânge, simte că se duce! Într-o noapte, tensiunea îi urcă la 28. Da, ați citit bine! 28! Orbește pe loc! Nu intră mult în 1945. Doar până pe 13 ianuarie, când decedează, fiind înmormântat la cimitirul ”Izvorul Nou”, apoi reînhumat la Mănăstirea Cernica. Drama e imensă. În aceeași zi îi moare și fata, Niculina, de numai două luni. Venise pe lume la Turnu Măgurele, dar, pentru că familia se afla, mai mereu, pe drumuri, răcise grav. ”Mama nici nu a fost la înmormântarea tatălui. Se ocupa de biata Niculina. Pe tata l-au îngropat nemurile din Australia. Nici n-a știu ce s-a petrecut cu copilul lui cel mai mic”, mai spunea fiica lui Zavaidoc, Constanța.

Azi, locul în care repauzează arată jalnic. Oameni făr’ de suflet au spart pozele crucii, au dat cu smoală, au crăpat monumentul. Totu-i neîngrijit. Greu, foarte greu poți citi: ”... își găsesc mormântul Teodor Zavaidoc (1896-1945), copilul nostru, Zavaidoc (1942-1950) și soția, Tanți (1911-1985)”...

 

Surse: ”Historia”, ”Rador”

Cel mai nou articol

Sorry, there are errors on the page: