Romica Puceanu: ”De-oi muri, ăia vii, vreau să chefuiască pentru mine-o zi!”

Regina muzicii lăutărești a pornit din Mahalaua Cărămidarilor, ca și Maria Tănase. A ”tras” 40 de discuri la ”Electrecord”, a dat concerte în toată lumea. Nu numai chermezuială și agape, ci și la ”Tănase”. A primit bani mulți, dar n-a băgat nimic la ciorap, a ajutat prunc ori bunic. Cei care o auzeau, ziceau că duce mai departe tradiția lăutarilor bătrâni. A adunat o avere peste Atlantic, dar s-a ales cu boală mare și cu dor nestins. Pe drumul spre Constanța, unde mergea la o nuntă, o mașină i-a lovit frontal. S-a dus într-o toamnă, condusă pe ultimul drum de muzica lui Gică Petrescu, așa cum își dorise...

 

Romica Puceanu a cântat cu mulți. Tarafuri adevărate. Dar alături de frații Gore, de Marin Marangros, de Ciuciu, de ”Vetoi” Măslină și de Fane ”Dodu” pare că s-a simțit cel mai bine

 

Rădișoara se ițise pe lume în miez de Gerar, 1927, pe piatra Bucureștilor, în Mahalaua Cărămidarilor, cu duzii cei mari și docoment de pe la 1668, loc ales de Doamne-Doamne pentru privighetori, dacă ne gândim că aici apăruse, cu 14 ani mai înainte, și Maria Tănase. Costică, tatăl, mângia țambalul ca nimeni altul, la ”Hanu’ lui Manuc”, iar lăutarii din urbe îl respectau. Frați – câtă frunză și câtă iarbă: Culina, Veselina, Lorica, Gheorghe, Cuculeț. Ăl bătrân, bunicul, Ion, de obârșie din Teiș, se găseise cu cobzarul Mitică Bursuc și, dimpreună cu Harry Brauner și cu Constantin Brăiloiu, etnomuzicologi cu ștaif, trăseseră pe disc de vinil cântecul cel bătrânesc al Meșterului Manole, de plânseseră și pietrele de formau Sfânta Monastire a Argeșului.   

Verii săi, lăutari din prunc în tată, făcuseră taraf mare – ”Frații Gore”, de cântau cu el în Târgul Târgoviștei, la ”Hanul Galben”. Victor îmblânzise acordeonul, Aurel, vioara. Asta mică – de toți o strigau Romica – începuse, pe la un șapte ani, să cânte cu tatăl său. Apoi, la vârsta buletinului, era cu alde Gore, la ”Hanul Galben”. Zicea cântece de mahala. Pe la 1944, romii din București o strigau, deja, ”Regina noastră”. Cânta la cârciumile din Floreasca, la cele din Herăstrău. Avea un stil de interpretare unic, apropiat de cel al lăutarilor bătrâni. Acuratețe-n voce. Trecuse, deja, la restaurante ”adevărate”: Salonul Spaniol de la ”Caraiman”, ”Continental”, pe insula Cișmigiului, la ”Monte Carlo”, la Flora”. În 1963, trage primele din cele 40 de discuri, la ”Electrecord”. Când pornea cu ”Blestemat să fii de stele” ori cu ”Șaraiman” se făcea liniște ca de mormânt. ”Ceea ce cânt eu nu-i o pătură de muzică țigănească. Pătura mea de muzică e boierească, muzică de pahar lăutărească”, spunea doamna Romica.

 

”Ca Romica nu putea să cânte nimeni, nu aveai cum s-o imiți”

Irina Loghin

 

Suia pe scenă numai elegantă. Coafuri de revistă, rochii lungi, elegante. Muzicologul Speranța Rădulescu, pe vremea aceea consultant la ”Electrecord”, își amintea că ”Apărea cu o haină de nurcă imensă, cu care-și înfășura burta ca un șifonier și, spre consternarea mea, când trecea pe lângă mine îmi spunea <<Sărut-mâna!>>”

Publicul era atent la ea. Dacă venea la masa ta, te opreai din tot ceea ce făceai, era o onoare. ”Nu-i plăcea să faci prea multe glume ori să te tragi de șireturi cu ea”, povestea Viorel Fundament, cel care avea să-i fie acordeonist multă vreme. N-apuca să pună mâna pe microfon că bancnotele și începeau să curgă. ”Viorele, mamă, dacă își dă cumva cineva bani și ei cad pe jos, nu te apleci. Îi lași acolo! Să-ți ții personalitatea ta!”, îl povățuia, mereu.

 

”Când întâlnea oameni săraci pe stradă, le dădea sume mari de bani”

Benone Sinulescu

 

Prin ‘70 câștiga mult. Legase trupă frumoasă, cu violonistul Florea Cioacă, cu acordeonistul Andrei Mihalache. Cel cu ”pianul de burtă” era cel mai important om pentru ea. Bun, talentul era talent – ”mămică, te naști cu asta”, zicea – dar trebuia să existe o chimie pe scenă. Altfel nu pornea la drum. A, în plus, omul era obligat să-i știe ca la carte programul! Nu ținea ”mălaiul” la saltea, era mână largă, dădea peste tot. Vine cu amintirile clarinetistul George Udilă. Și cu el, și cu tatăl său, acordeonistul Ilie Udilă, doamna Romica avea să colaboreze mult. ”O știai dintr-o mie de femei că ea este. Îmi dădea bani, mai ales când eram puști: <<Na, du-te de ia-ți ciocolată!>>. Ăst mic se opunea: ”Ajunge, nu mai vreau!” ”Ia, fir-ai al dracu’ de chior!”

Lăutarii cei tineri o ”ardeau” la valută. Când veneau străinii și aruncau cu dolari, Udilă ce-l mic îi zicea că ăștia n-au valoare mare. În plus, poa’ s-o prindă Milița, așa că ea îi ”dona”.

Nicușor Ceaușescu o iubea. O chema la Sibiu, unde era prim-secretar, să-i cânte melodiile pe care tatăl, dictatorul, le interzisese. ”Prințișorul” o considera a doua sa mamă. Într-o seară, la ”Continental”, a venit chiar marele Gică Petrescu, patriarhul romanțelor. A ascultat-o cu nesaț. Romica l-a rugat să cânte și el ceva. A băgat un ”Uite-așa aș vrea să mor”… Puceanu a plâns în seara aia. Le-a spus apropiaților că atunci când va veni clipa, așa să facă, exact cum zicea cântecul: ”Ăia vii să chefuiască pentru mine o zi!”

Prin 1973 a mers în turneu, în Israel, cu Luigi Ionescu ori Doina Badea. Lumea se îngrămădea ca la vederea cometei. Japonia, apoi RFG ori RDG.

N-a avut noroc în dragoste. Un deceniu de viață a fost căsătorită cu un bărbat al cărui nume nu a vrut să-l facă public, niciodată. Căsnicie destrămată prin 1980. Alcool. ”I-am făcut valiza ca unui băiat cuminte și a plecat”… S-a zis că s-a iubit și cu Bebe de la Petrăchioaia, dar și cu… Amza Pellea!

N-a cântat numai prin cârciumi, ori pe la agape și chermeze. Nu! A fost și solistă la ”Tănase”. Grup mare de ”șușaniști”, cum chiar ei își ziceau: cu Stela, cu Arșinel, cu Dan Spătaru, cu Tapalagă (n.r. – Ștefan).

 

Mormântul i-a fost lăsat în paragină și, în lipsa unor moștenitori care să-I plătească locul de veci, Romica Puceanu era să fie deshumată…

 

Prin 1984 a trecut Atlanticul și a început să cânte pentru românii stabiliți prin Statele Unite. Un an mai târziu, la New York o așteptau 11 mașini pline cu flori. Patru ani a făcut aceste curse. În 1986 a decis să rămână acolo. Șase luni de zile, seară de seară, a dat concert la restaurantul ”Transylvania”, de pe 42nd Street, Long Island City, NY.

A adunat bani mulți. Dar și boală. A început să sufere. Un medic de pe acolo a ”mirosit-o”. ”Du-te acasă! Aici nu ai prieteni. Bani, da, dar te-ai îmbolnăvit!” Doftorul avea dreptate. Avea nevoie de șuete, de țigări, de cafele. Azi, la toate acestea le zice ”socializări”.

S-a întors în țară în după câțiva ani. N-a zis nimănui nimic despre măcinarea internă.

 

”Când medicul Alexandru Pesamosca o prezenta, toți medicii se ridicau în picioare, în semn de respect”

Florentina Satmari

 

Sfârșit brusc și violent. 19 octombrie 1996. Nuntă mare la Constanța. Romica Puceanu i-a dat veste lui Viorel Fundament, să adune o formație. Nașii au trimis un microbuz, să vie să-i ia pe cântăreți. Între Dor Mărunt și Dragoș Vodă, s-au ciocnit frontal cu o altă mașină. Zdruncinătură puternică. ”Viorele, mamă, ia-mă de aici”, i-a spus dintre scaune. Au dus-o pe la Fetești, dar era grav, așa că a ajuns la ”Urgență”, la Floreasca. S-a stins pe 24 octombrie. A doua zi trebuia să plece la Paris, concerte toată toamna. Suferise operații în ultimii doi ani, organismul era măcinat de boală. Glaucom la ochi.

Așa cum a cerut, au coborât-o la cele veșnice la ”Izvorul Nou”, lângă Fărămiță Lambru ori Nicușor Predescu.

”Șaraiman” se ascultă, azi, pe ”Spotify”. Semn că muzica Romicăi Puceanu e nepieritoare!

Sursa: ”Adevărul”

 

Cel mai nou articol

Sorry, there are errors on the page: