Românii l-au trădat pe Horea apoi au dat petrecere mare, cu rachiu și papricaș

Pe 28 februarie 1785, pe Dealul Furcilor din Alba Iulia, Horea și Cloșca (Crișan se spânzurase în închisoare), conducătorii Răscoalei de la 1784, sunt uciși în chinuri groaznice, prin tragere pe roată, în fața a 6.000 de țărani aduși cu forța, spre a li se da exemplu. Fuseseră trădați de români, de unguri și de austrieci. De frați de-ai lor, de verișori, de preoți și de protopopi. Gâdele era rrom, patronul cârciumei unde avea să se ”sărbătorească” uciderea, un armean. A fost mare bucurie, s-a făcut premiere în aur, s-au dat diplome, s-a mâncat, s-a băut până spre dimineață, comisarul gubernial a rostit discursuri în românește. Peste șase luni, iobăgia era desființată de către Împăratul Iosif al II-lea, semn că al lor martiriu nu fusese în van

 

Tabloul ”Hora und Klotschka die Anführer Wallachischer Rebellen”, datând din secolul al XVIII-lea, autor necunoscut. Cu un an în urmă, cercetătorul Alexandru Moldoveanu a susținut că a găsit exact locul numit ”Dealul Furcilor”, comparând gravurile epocii

 

1784. În Franța domnește Ludovic al XVI-lea, ultimul rege, reprezentant al Absolutismului. Carol al III-lea al Spaniei, adeptul despotismului luminat, are grijă de pământurile iberice. Mihail ”Draco” Șutu, mason cu rang de ”venerabil”, stăpânește peste Țara Românească, iar Alexandru I Mavrocordat, poreclit și ”Delibey”, adică ”Prințul nebun”, e sprijinit de ruși în Moldova.

În Transilvania, oamenii sunt supt vremuri. Numărul zilelor de muncă pentru iobagi ajunseseră la patru pe săptămână cu brațele. Dările păreau infinite: zeciuiala, apoi cărăușiile, plocoanele, obligația de a-i caza pe cei ce adunau banii, hrana pentru militari. Nobilimea deținea tot monopolul, sărmanii aveau voie să se căsătorească doar cu încuvințarea ei.

Maria Tereza, împărăteasa, emite decretul de toleranță pentru românii de religie ortodoxă sau neunită din Transilvania și dă voie chiar să li se numească un episcop. Dar, cu toate acestea, măsurile nu au efectul scontat. Fiul ei, Iosif al II-lea, coregent, ajunge prin aceste părți, prima oară, pe la 1773. Deși pare greu de crezut, se spune că primește, atunci, un număr incredibil de petiții, 19.000! La fel și la a doua strigare, în 1783. Chiar Horea, cel care avea să fie unul dintre capii Răscoalei, merge, personal, la Viena, de patru ori, pentru a-i prezenta împăratului nedreptățile la care sunt supuși românii din Transilvania. Ultima dată, în aprilie 1784.

Iosif al II-lea pare că înțelege, parțial, situația. Dispune o conscripție militară, la regimentele de graniță: cei înrolați urmau să primească arme, nu mai făceau slujbe iobăgești, iar pământurile pe care le aveau în folosință urmau să devină proprietate personală. Dar guvernatorul de atunci al Transilvaniei, Samuel von Brukenthal, cel ce pe care-l proslăvim azi, anulează conscripția, sub presiunea nobililor maghiari, speriați să-și vadă amenințate privilegiile de clasă.

La finele lui octombrie 1784, mișcarea pleacă la drum în comitatul Zarandului. Capii sunt Horea, Cloșca și Crișan. Primul e Vasile Ursu Nicula, un țăran ager la minte, încredințat de-ai lui să prezinte cererile în fața împăratului de la Viena. Ion Oargă, ”Cloșa”, era mic de statură, harnic, cinci copilași, luat cu Marina. Ultimul e Marcu Giurgiu, din Vața.

Se ia cu asalt curtea nobiliară Kristyori din Crișcior. Se cuceresc Bradul, Baia de Criș, Ribița, Hălmăgelul. Pe 4 noiembrie se arde castelul baronului Anton Iosika, din Brănișca, de pe Valea Mureșului. Mulți nobili și preoți unguri sunt executați. A doua zi, răsculații sunt la marginea Devei. Pe 11, Horea adresează nobilimii refugiate în oraș un ultimatum. ”Și ei să plătească dare ca poporul de rând. Nobili să nu mai fie, ci fiecare dacă va putea găsi o slujbă să trăiască din aceea”. Sașii și maghiarii participă și ei. Se ajunge în Maramureș, prin părțile Sibiului. Se dau lupte grele între răsculați și trupele imperiale la Brad, Lupșa ori Râmeț. Țăranii sunt învinși, însă, la Mihăileni, Horea simte că iarna  nu poate avea câștig de cauză și poruncește ca iobagii să se retragă, pe timul anotimpului friguros, la casele lor.

”Horea și Cloșca, silindu-se a nu se arăta în calea sa prin sate ca să-și piardă urma, se întoarse în Albac: și în munți și în desele păduri a vecinului sat Scărișoara numit, nu departe de Albac, așa loc secret își căutară de ascuns, cât de locul acela, afară de două frății a Horii din din cele mai aproape, nici un suflet de om nu a știut”, se arată în ”Istoria Horii și a poporului românesc din Munții Apuseni ai Ardealului”. Ascunzătoarea căpitanilor era în pădurea Scorucetului, de lângă satele Râul Mare și Arda. Este momentul în care toată lumea și toate națiile Lumii încep să-i trădeze.

 

„Căutătura lui este posomorâtă şi melancolică, dar ochiul ager şi pătrunzător. O perpetuă seriozitate a tras mai multe încreţituri pe faţă decât pe frunte. O barbă neagră, subţire, contribuie şi mai mult la umbrirea sau înnegurarea fizionomiei lui. Configuraţia capului este prelungă, tot chipul, oval, cu o frunte lungă, ascuţită, nici prea înaltă, dar nici prea îndesată, cu osul sprâncenei bine potrivit. Nasul este ca de şoim, de o încovoitură îngustă, altminterea de mare fineţe, şi mai cu osebire la rădăcină şi la zgârciuri foarte ascuţit. Gura, bine proporţionată şi de o tăietură inteligentă.” Descrierea lui Adam Friedrich Geisler, 1785

 

Brigadierul silvic Anton Meltzer, din Abrud, este cel care întocmește planul de prindere. Austriac. E cel care trebuie să-i depisteze pe ”frații de cruce ai lui Horea” și, cu ”ajutorul” lor, să ajungă la căpetenii. Stăpânirea trimite o patrulă în satul natal al răzvrătitului, să rămâie acolo, să vază tot ceeace mișcă. Austro-ungari. Se merge spre satul Râu(l) Mare, de unde se alege echipa de trădători. Români. Nuțu Matieș, în etate de 68 de ani, cu Ion Matieș, 32, cu Gheorghe, Vasile și Simon Matieș, cu Simion Iacob, cu Dumitru Neagu și cu Ștefan Trif(u), în etate de 72. George Nicola, cam la 44 de ani, era chiar din sângele lui Horea, din neamul Nicoleștilor. Fiecare a primit un fel de pașaport, să poată trece nestingheriți de străjile militare, precum și promisiunea că vor încasa, la finalul ”misiunii”, 300 de galbeni și că vor scăpa de iobăgie. Horea și Cloșca aveau să fie trădați și de natură.

 

Legați chiar de către cei pe care-i găzduiseră

”Prinderea lor s-a întâmplat în ziua de 27 Decembrie, sub un brad pe jumătate găunos, în jurul căruia pusese niște crengi de lemne și făcuse un foc mare, ca să se încălzească. Țăranii, de cari m-am folosit eu, au dat de urma lor pe zăpada proaspătă ce căzuse. Tăranii, cari se angajaseră să-i prindă, erau 7 inși la număr, dintre cari numai 4 mai aveau puști. Horia îi primi ca pe amici și-i întrebă dacă umblă cumva după vânat. Ziseră că da, că sunt siliți să caute vânat pentru armată, dar că sunt pe jumătate înghețați. Atunci Horia îi invită sășează la foc. Doi dintre țărani se așezară lângă Horia și alți doi inși lângă Cloșca, și acest din urmă îi întrebă numaidecât ce noutăți mai sunt prin comune. În timpul acesta se apropiară de foc și ceilalți trei țărani și în momentul acesta cei doi țărani credincioși, cari aveau certificate din partea mea, Ștefan Trifu și Nuțu Matieș (n.a. - 72 și 68 de ani!!!), se aruncară asupra lui Horia și Cloșca, îi prinseră de gât, îi trântiră la pământ și cu ajutorul celorlalți doi inși și cu în că cei trei soți, cari încă alergară la dânșii, îi prinseră și îi legară”, avea să descrie cele petrecute vicecolonelul Kraj.

La 1 ianuarie 1785, Horea și Cloșca fură trimiși, sub escortă, la Alba Iulia, cu 70 de soldați unguri brutali pe cap. În bătaie de joc, conducătorului răscoalei i se puse pe cap o coroană de nuiele: ”Așa-i trebuie regelui!”. Cloșca fu închis într-o cameră mică de sub statuia lui Carol al VI-lea, iar Horia spre poarta cea nouă.

Să-i părăsim, pentru puțină vreme, pe cei doi și să mergem spre Crișan. Deghizat, omul a mai rătăcit aproape o lună, până pe 30 ianuarie. Preotul din Cărpiniș, Moise Popa, se asociase cu cel din Lupșa, Simeon Popa, și ambii – ajutați de nouă țărani trădători din Munții Apuseni – puseseră la cale prinderea celui ce-și zicea, uneori, și ”Marcul”. Se știa că luase drumul către Ponor. Popa din Cărpiniș conduse în persoana trupa de gonaci. Crișan fu prins și adus la Abrud. De aici, la Zlatna, escorat de 50 de soldați și de 10 husari. Fu găsită și a sa soață, fiul și un servitor. Popa Moise fusese ajutat de urmașul său, Moise cel tânăr.

Horea e ascultat în șase rânduri. Cloșca, de asemenea. Crișan, numai de două ori. Înainte de a i se termina interogatoriul, ultimul se sinucide, pe 13 februarie. Contele Iankovits (Anton von Jankovich), în raportul său către împăratul Iosif al II-lea, spune că acesta ”a prevenit sentința, făcându-și singur o moarte violentă, anume dânsul și-a desfăcut o legătură dela opinci și s-a sugrumat cu legătura aceasta”. E greu de citit, dar, a doua zi, Iankovits aduce o sentință... corpului mort al lui Crișan: ”gâdele să-i taie capul, să-i despice corpul în patru bucăți, capul să i se pună în țeapă la domiciliul său din Cărpeniș, celelalte bucăți să se pună pe roate”...

Pe 26 februarie, același Iankovits pronunță sentința pentru Horea și Cloșca. Înfiorătoarea executare e fixată pentru 28 februarie. Sunt 6.000 de oameni aduși forțat pe platoul de la Alba Iulia, dintre care 2.515 țărani, delegați din 419 comune. Rromul Grancea Rakoczi este gâdele, cel care urmează să-i tragă pe roată. Nu zăbovim asupra grozăveniei. Cloșca fu frânt primul, de la picioare spre cap. 20 de lovituri. Horea urcă pe eșafod cu bărbăție și curaj. Rakoczi primi șase florini pentru fiecare execuție. Ceea ce avea să urmeze, însă, e și mai grotesc.

5 februarie 1785. Zlatna. Zi de târg. Premierea trădătorilor, dar și un ospăț ca la carte, cu ”binecuvântarea” lui Iosif al II-lea, pentru a sărbători martiriul celor doi!!!

 

Presa din Anglia a redat, pe larg, chiar atunci, Răscoala lui Horea, Cloșca și Crișan

 

E ales făgădăul ”Kis pipa”, cârciuma unui armean. Sunt amenajate mese lungi, cu câte 10 scaune, pe care erau puse coșuri de alun, cu bucăți de pâine albă și solnițe umplute cu sare. Invitați de seamă: protopopi, preoți, militari, locuitori din zonă, toți trădătorii. Pe o cuvertură de mare preț odihnesc cele cele trei talgere de argint, în care s-au pus galbenii și medalia de aur pentru popa care s-a ”ostenit” să-l prinză pe Crișan, precum și șapte diplome de eliberare a țăranilor din iobăgie. Comisarul gubernial Mihail Brukenthal a rostit o cuvântare în limba română și a dat citire ”premiilor”: 600 de galbeni și eliberarea din iobăgie, pădurarul resposabil cu planul de prindere, alți 100 de galbeni, 70 de bănuți pentru cei care-l trădaseră pe Crișan, precum și o medalie de aur, atârantă la gâtul protopopului Iosif Adamovici, supervizorul ”acțiunii”.

Apoi s-a trecut la treabă...

”O slujnică vârstnică aduse două glăji (n.a. – sticle) mari de vânars (n.a. – rachiu de prune) și le puse pe cele două mese, îndemnându-i pe iobagi să bea în cinseta împăratului ai cărui oaspeți erau. Apoi se aduseră două castroane mari de papricaș și se mai puseră pe masă încă două căntoaie pline cu vin și pahare mari și groase”.

 

Blestemul căzut asupra vărului trădător

Dintre toți mesenii, unul singur, George Nicola, vărul lui Horea, e cutremurat de mustrări de conștiință. Lipește scaunul de popa Moise și îi zice în timp ce ciracii chiuiau și se ștergeau cu cămeșoaiele la gură: ”De bună seamă o să cadă blestemul pe noi și mai ales pe mine pentru păcatul săvârșit vânzând pe Horia, dușmanilor!” Părintele îl liniștește, în timp ce seacă vinul: ”stăpânirile sunt de la Dumnezeu și cine-i cu stăpânirea, cu Dumnezeu este!” Legendă au ba, presimțirea omului avea să se adeverească. Doi dintre feciori i se stingeau de moarte năprasnică, fata îi cădea într-o prăpastie. Nevastă-sa a luat pruncul cel mic și, de durere, a plecat în lume. Trădătorul a ajuns la Prislop și, mai apoi, la Mănăstirea Cozia, unde ”și-a mărturisit marele păcat”. Aici avea să-și găsească sfârșitul. Zice-se că păcurarii transilvăneni care se găseau la văratul oilor sus, pe creasta cea înaltă a Parângului, cunoșteau un loc acoperit cu lespezi grele, numit ”mormântul călugărului ardelean”.

Din cei 120 de prizonieri făcuți numai în comitatul Alba, 36 aveau să fie trași pe roată. Un preot romîn din Cluj, precum și cei opt iobagi care-i fuseseră alături, aveau aceeași soartă..

Vestea Răscoalei, precum și suprimarea ei, avea să treacă granițele. Prestigiosul ”The Times” (n.a. – abia apărut, sub titulatura ”The Universal Daily Register”) scria, în 31 ianuarie 1785, despre Horea, un ”desperado întrăzneț”, încercând să analizeze cauzele răscoalei, cu o evidentă admirațiune pentru români. ”Au ales un desperado îndrăzneţ să le fie căpetenie; se numeşte Hora sau Horiah, care a fost de mai multe ori condamnat la moarte pentru crime cumplite. Acestea sunt cauzele adevărate ale insurecţiei, care va fi de aceea mai greu de stins în timp scurt, deoarece insurgenţii se tem să se încreadă în promisiunile care li se fac, cu condiţia de a preda armele şi a se întoare la îndatoririle lor”.

După moartea Mariei Tereza, Samuel von Brukenthal a căzut în dizgrația lui Iosif al II-lea. A fost obligat să se retragă din funcția de guvernator, dar a primit, totuși, o ”pensie” de 4.000 de guldeni. S-a săvârșit în 1803, la Sibiu.

La 22 august 1785, după stingerea tuturor evenimentelor, împăratul Iosif al II-lea desființa servitutea personală a iobagilor din Transilvania și din Ungaria, semn că Răscoala lui Horea, Cloșca și Crișan își atinsese, măcar parțial, scopul. După 270 de ani, robia decratată de Camera Ungariei asupra țăranilor după Răscoala de la 1514, dispărea. Iosif al II-lea, Împărat al Sfântului Imperiu Roman, a ajuns de cinci ori pe la noi. A decedat în 1790, la doar 48 de ani, părăsit de toți. Epitaful său: ”Aici zace un conducător care, în ciuda celor mai bune intenții ale sale, nu și-a putut realiza niciunul dintre planurile sale”.

Horea, Cloșca și Crișan nu au, nici azi, niciun mormânt.