Războiul din Ucraina: ”Părinții cei noi mi-au spus că e mai bine să tac! Sunt mai puternici ca vechii!”

”Donbass Arena”, stadionul din Donețk, s-a născut în 2009. S-a bucurat de viață numai cinci ani. De atunci, e hrănit doar de aparate. ”Stați puțin, acolo mor oameni și voi vorbiți despre terenuri de fotbal?” Da, pentru că celor de acolo li s-a luat și zâmbetul de după golurile marcate...

 

În câteva zile, bijuteria n-a mai existat...

 

BUNĂ!

Înainte de toate, vă rog să-mi dați voie să mă prezint: mă numesc ”Donbass Arena” și, sincer, nici nu știu dacă sunt băiețel sau fetiță, pentru că în limba voastră am genuri ciudate: dacă sunt ”stadion”, îs neutru, dacă vă gândiți la mine ca la o arenă, aș fi dominșoară. Ceea ce contează cel mai tare e că am 13 ani. Neîmpliniți. Dar de ultimii opt nu prea am putut să mă bucur. Adică n-am fost viu. Doar niște aparate m-au ținut în viață!

Știu ce o să spuneți. Da, pe bune, știu!

Tată, țara arde și voi o dați cu un stadion pe care niște nebuni de-ai lui nea Mircea oboseau, cu un deceniu în urmă, o bășică? Plus niște partide internaționale. Cum care nea Mircea?

Stați așa, să o luăm pe rând!

Pe la 1936, un club de fotbal a apărut în regiune. Minerii englezi veniți aici, în Bazinul Donbass, au adus cu ei, firesc, și o minge. La început, echipa s-a intitulat Stahanoveț. Nu râdeți, așa erau vremurile! Un băiat de toată isprava, ortac, Aleksei Grigorievici Stahanov, se apucase, în noaptea de 30 spre 31 august 1935, să extragă cărbuni. Muncise precum un disperat în șutul său, scoțând, de unul singur, vreo 102 tone, de șapte ori mai mult ca întreg schimbul... De aici venea și numele trupei.

Anii au trecut. Noi, pe aici, prin RSS Ucraineană, parte a măreței Răsii, ne lăudam cu Dinamo Kiev, gruparea aceea de a jucat cu Steaua voastră, cu Gică Hagi și golul lui de la Monte Carlo, de au trecut 35 de ani de la el. Apoi, țara aceea mare s-a spart. Prin zonă au apărut niște oameni de tip nou. Habar n-am cine le-a zis oligarhi, dar m-am prins repede că asta însemna ”tipi cu bani”.

Unul dintre ei era Rinat Leonidovici Ahmetov. De la el a plecat ideea. A luat clubul acela prăfuit, i-a spus Șahtior Donețk, și a promis că-l face mare.

Atunci a apărut nea Mircea al vostru. Din câte aveam să aflu, fost mare fotbalist, excelent ca tehnician, un om care halea fotbalul pe pâine. Asta se petrecea pe la 2004, când eu eram doar în stadiul de proiect. La început, l-am privit puțin ciudat, pentru că voia să adapteze o gașcă de băieți din Brazilia la sportul nostru cel de toate zilele. Unde, aici, în Ucraina? Dar s-a jurat c-o să-i iasă, noi l-am crezut... Cu Alex Teixeira, cu Fred, cu Douglas Cotsa, cu Dentinho, cu Ismaily, cu Ferreyra. Și, da, au început să curgă trofeele: campionate, cupe, supercupe. Pentru prima oară după multă vreme, Dinamo Kiev nu mai era favorita clară...

La puțină vreme după aceea, m-am născut eu. Adică în 2006. O companie turcească m-a moșit. Aceeași moașă care a avut grijă și de ”City of Manchester Stadium”, de ”Allianz Arena” ori de ”Beijing Natuional Stadium”. Design ca o farfurie zburătoare. Plafon retractabil de la Nord la Sud, lumini exterioare superbe. Pe lângă mine a început să apară tot mai mult spațiu verde, așa că n-am putut să nu mă bucur. Pentru fiecare ucrainean decedat în cel de-Al Doilea Război Mondial, trei copaci plantați!

 

”Donbass Arena” în 2009. Superb!

Mă ridicam văzând cu ochii, când Mircea Lucescu a cucerit, cu Șahtior, Cupa UEFA, la Istanbul, în mai 2009. Apoi, pe 29 august, același an, m-au inaugurat, am avut botezul. Era Ziua Minerului, era aniversarea orașului Donețk. Beyonce a cântat la petrecere, primul ei spectacol în Ucraina. A fost frumos și, chiar dacă nu aveam eu mulți anișori, m-am emoționat când a băgat ”Halo”, în memoria lui Michael Jackson, cel care se născuse pe 29.

Eram frumușel, de patru stele. În sufragerie, în casa mea, intrau 52.518 suflete. Am luat, imediat, premiul cel mare la ”Stadium Business Awards”, pe 18 iunie, la Dublin. Mi-au tăiat din moț cu primul meci oficial pe 27 septembrie, un 4-0 cu cei de la FC Obolon Kiev. Apoi, pe 18 noiembrie, primul meci internațional, contra Greciei, dar oamenii lui Zorba au fost mai buni.

Când am adunat vreo trei ani, m-au îmbrăcat frumos, de gală, și m-au dus la grădiniță. Grădinița mea a fost Campionatul European din 2012, găzduit de Ucraina și de Polonia. Am prins vreo cinci meciuri, unul mai frumos ca altul, cu Franța, cu Anglia, cu Spania ori Portugalia. Pe 27 iunie 2012, ibericii s-au duelat între ei în semifinale, iar cei din patria lui Cervantes au mers mai departe și au cucerit titlul.

Oamenii veneau să mă privească nu numai pentru fotbal. Mă alintau ”scumpete”, dar târziu mi-am dat seama că asta nu era un alint, ci o realitate, pentru că ”nașterea” mea costase peste 400.000.000 de euro, însă toate rudele spuneau că merit fiecare bănuț. Domnițele frumoase veneau la lounge-bar, bunicuții cu cei mici la cele trei restaurante, domnii cei mai pufoși se băgau la sala de fitness. Respiram, trăiam, eram plin de viață. Doamna educatoare lua grupuri cu dumneaei și făceau tururi de stadion, trecând prin fiecare încăpere.

 

Opt ani de uitare...

Apoi... Pe 20 mai 2015, când  nu strânsesem, încă, cinci ani, mi-au zis că vor veni la mine cei de la ”Marșul Păcii”. Nu pricepeam prea bine ce se petrece, dar mi-au spus că niște oameni răi vor să proclame o țară nouă și că un conflict urât bate la ușă.

Pe 22 august 2014 m-au rănit. Să știi că m-a durut rău! M-a durut și m-am speriat tare! Credeam că lucrurile astea se potoliseră de pe vremea bunicilor mei. Dar nu era așa. N-a fost o zgârietură simplă. Au tras cu artileria. Mi-au spart geamurile cele frumoase. Mi-a fost frig, pozele agențiilor de presă au început să circule prin întreaga lume. Eram ciuntit.

Apoi, pe 20 octombrie, m-au rănit și mai tare. Cu tunul. Au smuls bucăți de carne din mine, m-au schilodit. Toată frumusețea aceea a pierit. Tot vacarmul, tot zumzetul. La ultima noastră întâlnire, contra celor de la Mariupol, n-au mai venit atât de mulți prieteni. Doar vreo 18.000. Auzeam, peste tot, că se tem și nu priceeam de ce. Adică echipa luase un nou titlu, ce putea fi mai frumos ca asta?

Copilașii nu mai voiau să se joace cu mine. Mi s-a spus că din cauza unor părinți cu ceva probleme la mansardă. Păi ce vină aveam eu? Nu eram tot ”Donbass Arena” cea de ieri? Cea de alaltăieri? Multă vreme m-au lăsat așa: cu ochii scoși, cu mâinile franjuri. Nu m-au bandajat decât într-un târziu. Pierdusem mult sânge. Iarba cea verde se stingea și eu nu puteam face nimic. M-au trecut la alți părinți. Iarăși nu pricepeam mare lucru, dar le tot spunea ”pro-ruși”. Ai mei, cei adevărați, au plecat în expod. Au ajuns pe la Liov, 2017 i-a găsit pe la ”Metalist”, în Harkov. Nu mai eram ”casa lor”. Jucau pe unde apucau.

Am plâns mult. Vreo patru ani am strănutat și tușit. Nu mi-au dat nici măcar o pastilă. Nu acceptam că nu mai sunt al nimănui, întrebam de ce nu mai primesc apă ca alte dăți. Într-o zi, o altă doamnă educatoare, pe care nu o cunoșteam, mi-a legat un carton de gât: ”Închis pentru public”. Îmi era rușine să umblu cu așa ceva, dar nu aveam voie să-l dau jos. De acum făcea parte din mine! Pe 31 mai 2018, deci la vreo patru ani, mi-au schimbat hăinuțele. Nu era ceva lux, dar, pentru prima oară după hăt-timp, părea că cineva are grijă de mine. De multe ori întrebasem unde e mama, unde e tata, de ce nimeni nu mai vrea să se joace cu mine. Cei care-și ziceau noii tutori îmi spuneau că e mai bine să tac, că ar fi mult mai simplu să-i uit, pentru că mama și cu tata de acum sunt mult mai puternici ca părinții mei de odinioară. Ce era să fac? Un mic erou-martir? Nu, n-avea rost.

Din mine mai rămăsese o cafenea. Cam atât. Între timp, apăruse și un muzeu. Cam atât, dat trebuia să mă obișnuiesc cu noua viață. Pe la sfârșitul lui 2021, oamenii aceia răi au dat semne că vor fi și mai răi. Eram închis, ce putea să mi se întâmple? Dar gândeam minuscul. Mă găaseam la adăpost, dar ceilalți prieteni? Ce avea să se aleagă de ei? Și lor urma să și se schimbe părinții? Deveneau, și ei, o altă familie? Într-o altă țară?

La final de februarie, sufletele acelea negre au citit așa, ceva ca o declarație. Și iar s-au auzit zgomote de bombe și iar au pornit la drum cuvinte precum ”invazie”, ”catastrofă umanitară” ori ”exod”...

 

”Nu-i așa că-i frumos?”, ai putea spune azi. Da, dar înăuntru e golit de viață...

 

Știu și ce gândiți acum: ”Mor oameni și tu, câteva cărămizi ciobite și-un geam spart, te plângi!?! Să-ți fie rușine!” Nu, nu mă plâng! Îmi pare rău că am trăit doar cinci ani. Am văzut copilași bucurându-se, bunicuți tipând la goluri, inimi care plecau acasă fericite că niște nebuni care oboseau o minge învinseseră greu, prin ultimele minute.

Lumea râdea. Și, odată cu ea, și eu! Hainii ne-au luat și asta...