Rallu, Domnița care ne-a ostoit setea de cultură

Rallu, Domnița care ne-a ostoit setea de cultură la ”Cișmeaua Roșie”, colț cu Podul Mogoșoaiei

În 1818, când nu a adunat încă 20 de primăveri, fermecătoarea fiică a domnitorului fanariot Ioan Vodă Caragea, militează pe lângă tatăl seu pentru ca bucureștenii să vază, întâia oară în istorie, cum peste capetele lor trece un balon cu aer cald. Apoi, singură, pune bazele primului teatru din Țările Române, atât ca locație, cât și ca joc. Cheamă actori din Vechea Eladă, din Viena și, pe 8 septembrie, dă reprezentațiunea de gală, cu ”Italiana în Algir”. Dar cum Vodă plătise la turci pentru trei ani de domnie și șezuse șase, e nevoit să fugă, pentru ca otomanii să nu-i despartă capul de trunchi. Domnița Rallu e văzută prin Austria, prin Italia, prin Atena. Sprijină Eteria. Legendele spun că prin intermediul unui actor de-al lui Zorba, Costache Aristia, continuă să ”sponsorizeze”, peste ani, teatrul românesc ce se chinuie să scape de pamperși. Se va stinge, în 1870, în Lipscani...

Ajunsă la nici 14 ani în Țara Românească, Rallu Caragea va învăța, imediat, limba noastră. Apoi va milita pentru... zborul balonului cu aer cald – ”Bășica lui Caragea”, dar și pentru ridicarea primului teatru de la noi

Ăsta bătrân se aburcase pe tronul Valahiei după o excursie la Poartă. Se prezentase, acolo, cu 8.000 de pungi de galbeni, adicătelea 4.000.000 de lei aur, și turcii, băieți de comitet, îl puseseră domn. Istă treabă se petrecea pe la 8 septembrie 1812. Ioan Caragea era fiu al marelui dragoman Gheorghe Caragea și al Sultanei, puișorul fostului domn al Moldovei, Ioan N. Mavrocordat. De când suise pe tron, avusese multă treabă: pusese bir pentru ”femeile rele”, lăsase mână liberă dregătorilor, de bietul Ion Ghica ajunsese să scrie că ”se fură ca pe vremea lui Caragea”, dăduse ”Legiuirea” ce-i poartă numele, primul cod de legi din Valahia, avusese nenorocirea de ciumă, cu 70.000 de oameni morți, însă fondase, la Mănăstirea Sfântul Sava, și o școală românească.

Tovarășa de viață îi era Elena Skanavi, soră cu Maria Skanavi-Mavrogheni. Din iubirea lor rezultară doi băieți, Gheorghe și Constantin, și trei fete, Rallu, Roxana și Smaragda. Asupra mezinei vrem a zăboi în rândurile cari urmează.

Ralu Karatzis, după numele primit la naștere, nu era de pe iste meleaguri. Scosese primul ”oaaaa” la Constantinopol. Pe la 13 ani, făcuseră bagajele și poposiseră la Bucuresci, unde tatăl venise ca domn fanariot al Țării Românești. Se vedea de la distanță că era dintr-alt aluat. Avusese parte, din fragedă pruncie, de o educațiune aleasă. Nu-i erau străine franceza, greaca, germana și turca. Aici, pe apa Dâmboviței, deprinsese și româna. ”O persoană cu inspirații artistice, natură aleasă, posedând gustul frumosului în cel mai mare grad, admiratoare a muzicei lui Mozart și a lui Beethoven, hrănită cu scrierile lui Schiller și Goethe”, după cum nota același Ion Ghica.

Pe la 1816, pre când adunase 17 primăveri, dete vorbă la câțiva tineri greci – rude și prieteni – din Școala Grecească de la Schitu Măgureanu, s-o ajute să puie în scenă nește piese de teatru. Se suise pe scară, tăiase pânza, pusese hârtie poleită și organizase, în apartamentul său din palat, o mică scenă. Ici se ițiseră elenii despre care făcurăm vorbire: se jucase ”Oreste”, fiul lui Agamemnon și al Clitemnestrei, ori idile precum ”Daphnis și Chloe”. Reprezentațiunile prinseseră, așa că Domnița Rallu, cum avea să fie știută de către toată lumea, se gândea la ceva maiestuos.

A sa soră, Roxana, n-o ajuta. Se luase cu viitorul domn al Moldovei, Mihail Șuțu al II-lea (cu care avea să aibă șapte copii), își vedea de ale ei. Rallu strânse, din nou, trupa de greci. Iubitoare de Euripide, iubitoare de Sofocle. ”Cât despre teatru – zice istoricul C. Gane – acesta nu era pentru Rallou un mijloc de-a petrece; teatrul era pentru ea un fel de-a răsplăti cultura, de-a înălța sufletele celor care trăiau prea lipiți de glie, o înviere a vechii glorii elene, într-un cuvânt aproape o vocațiune, un apostolat”.  

Dar Rallu dorea o permanență, o sală numai pentru teatru. Din pasiunea ei, din arzătoarea ei iubire față de scenă, avea să ia naștere prima sală de spectacole ”adevărată”, profesionistă, din București. Din Țările Române. Primul teatru.

Haideți să zăbovim olecuță și să vedem cum stă treaba prin Bucuresci cu 200 de ani în urmă. Urbea numără 16.000 de case și 100.000 de suflete. Negustorii sunt, în mare parte, greci, apare, la cișmeaua din Capul Podului Mogoșoaiei, prima tipografie particulară de la noi, cea a lui Constantin Caracaș, Răducanu Clinceanu și Dumitrache Topliceanu. Domnița n-are stare, nu stă locului. E 26 iunie 1818, când bucureștenii văd, pentru prima oară în istorie, zborul unui balon cu aer cald. Vodă Caragea nu credea o iotă despre ridicatul de la pământ, deși Rallu îi făcuse călindar capul cu isprăvile unor franțuji – frații Montgolfier – cei care se jucaseră, cu ceva ani în urmă, de-a Dedal, și reușiseră. De dragul seu, Caragea numai ce dete poruncă la niște meșteșugari brașoveni ce zămisliră o stofă cu diametrul de opt metri, trasă în batist.

Trebuia un loc viran. 40.000 de suflete – de e să dăm crezare cronicarilor prezenți la eveniment, aceasta însemna cam jumătate din oraș – așa că se mersese pe Dealul Spirii, la ”Curtea Arsă”. Se legase un rămășag, undeva e la 10.000 de taleri, cum că ”drăcovenia” nu se poate sălta. ”Bășica s-a înălțat drept în sus și părea un mare ișlic boieresc, legănându-se în văzduh. În lumina scăzută a înserării, fitilul aprins lucea ca un luceafăr”, scrie un martor pe niște memorii păstrate pe la Mănăstirea Govora. Balonul, fără personal navigant avea să cază ”La vale de Bucuresci, prin preajma Dudeștilor, într-o gârlă”. Rallu bătuse tot timpul din palme, bucuroasă, alături de ale sale domnițe de companie...

Dar uite că ne luarăm cu scrisul și uitarăm de teatru!

”S-a zidit la Cișmeaua Roșie un teatru în toată forma, cu parter, stale, cu scenă și cu mai multe rânduri de loje, și a trimis pe Aristia la Paris, ca să studieze la vestitul Talma”, scrie Ion Ghica. Două scurte precizări. Prima. ”Cișmeaua Roșie” de pe Podul Mogoșoaiei se găsea la colț cu actuala General Berthelot. A doua. Constantin (Costache) Aristia era un actor și scriitor grec, viitor om politic. Elev fiind, era ”fiert” pe teatru, așa că la 18 ani fusese trimis pe malurile Senei, să deprinză misterele jocului de la François-Joseph Talma, comediant de marcă.

”Podul Mogoșoaiei”, viitoarea Cale a Victoriei. Teatrul Domniței Rallu se găsea la intersecția cu Strada Fântânei, actuala Berthelot

E 8 septembrie 1818, dată ce trebuie reținută. Pentru că atunci, acolo,  la ”Cișmeaua Roșie”, cu ”Italiana în Algir”, capodopera lui Rossini, se dete la noi prima reprezentație în teatrul special amenajat pentru iste lucruri. Gata! Se pornise la drum! Între 1818 și 1820 aici se vor juca, în grecește, piese ce corespundeau idealurilor de luptă ale Eteriei; între acestea, ”Brutus”, de Voltaire, era cea mai des pusă în scenă. Pe la finalul lui septembrie 1818, aici ajunseră și actori din Viena, care urcară cu ”Hoții”, de Schiller. Domnița Rallu organiza totul, în cele mai mici detalii, de la program, la invitați. Când nu era teatru, dădea, acolo, baluri. Niciodată, dar niciodată, locul nu rămânea neînsuflețit! ”Domnița Ralú clădi la Cișmeaua Roșie o sală de bal, în care se adunau boierii și cucoanele de petreceau nopțile cele lungi ale iernii”, spune Nicolae Filimon, autorul faimosului roman ”Ciocoii vechi și noi”.

Dar, din păcate, deși piesele se vor da ani buni de acum încolo, Domnița Rallu va patrona locul numai... 20 de zile. Pe 29 septembrie 1818, pretextând că pleacă să ia aer, la o plimbare prin afara orașului, Caragea, dimpreună cu întreaga sa familie, alături de o gardă de 300 de arnăuți, fuge la Brașov, ca să nu aștepte să fie mazilit de către turci. Își plătise domnia pe trei ani, stătuse șase... Luară calea exilului, spre Elveția de azi, apoi spre Austria. Se stabiliră în Italia, apoi, din 1828, în Grecia. Fostul domnitor se stinse la 8 ianuarie 1845, în casa lui din Atena.

Domnița Rallu, născătoarea de spectacol, de teatru, de frumos, fu nevoită, așadar, să prindă calea celor străinătățuri. Se căsători cu Gheorghe Arghiropol, cu care avu doi copii. Avea să sprijine, cu bani, Eteria. Se stingea în 1870, la Thonberg, azi parte din orașul german Leipzig. Lipscaniul, pentru cei care limba lui Goethe era prea grea.

Din inerție, la ”Cișmeaua Roșie” piesele aveau să curgă până la 1820, mai bine de un an și jumătate de la ”fuga” Domniței Rallu. Rămasă fără viață, clădirea piere într-un incendiu, în 1825... Opt ani de zile, în București nu mai mișcă nimic din punct de vedere spiritual. Abia pe la 1833, Ion Câmpineanu și Ion Heliade Rădulescu pun bazele Societății Filarmonice, o asociație ce avea drept țel declarat încurajarea dramaturgiei naționale.

Domnița Rallu Caragea a fost personaj principal în filmul ”Zestrea Domniței Ralu”, regizat în 1971 de Dinu Cocea, după un scenariu de Eugen Barbu și Mihai Opriș. Rolul a fost interpretat de regretata Aimée Iacobescu. Personajul avea să mai apară în alte două pelicule, ”Haiducii lui Șaptecai” și ”Săptămâna nebunilor”

Trecut-a multă vreme de atunci, docomenturile-s greu de găsit, dacă or mai exista. Dar, din ce se știe, cei ce făceau parte din Societate cotizau între 2 și 48 de galbeni de persoană. Un singur artist dădea mai mult și nu se uita la sută. Unii spuneau că banii aceștia veneau de la Moscova, unde o Domniță îi trimisese, cu ani în urmă. A, scuze, am uitat să pomenim numele actorului cel cu dare de mână: Constantin Aristia. Grec la bază...