Puiu Călinescu, zeul comediei

Puiu Călinescu, zeul comediei: orfan, bătut de mătuși, condamnat la moarte, ”ucis” la Revoluție, fiică decedată, plecat în timp ce spunea bancuri

Actorul care i-a făcut pe români să râdă peste jumătate de secol, s-a luat la luptă cu un destin nemilos încă din primii ani ai vieții. A părăsit rapid decorurile pe care se jucau tragedii. Nu s-a plâns niciodată. ”Nu fericirea te călește. Nu! Nenorocirea! Asta te învață să iei viața pieptiș”, spunea. ”Trandafir” n-a avut multă carte. A muncit enorm, a ”furat” meserie din filme, de pe stradă și din viață. ”Înainte de toate, trebuie să ai suflet și omenie”, îl auzeai zicând pe Louis de Funes de România. Stopul cardiac l-a prins în timp ce spunea cimilituri asistentelor de la ”Urgență”, așteptând de la a sa fiica supa și compotul

 

Actorul cu cel mai trist destin n-a putut fi, niciodată, serios

Fotina Călinescu să tot bată-n vreo 16 primăveri când călcâile i se aprind după Jean, actorul din Craiova, venit cu reprezentațiune la București. Se lasă cu iubeală la un ceai dansant, în România ”Dodoloață” a anului 1919. ”Mama m-a născut copil, pe 21 iunie 1920”, dă cep poveștii sale Puiu Călinescu, direct cu umor, fără alt preambul. Tatăl - trecut în țidula de naștere ca ”Floricel” - a fugit fără să se mai uite-n urmă. S-a evapora! Ăst mic a tras pe nas miros de gudron, a adormit în șuierat de trenuri și-a adulmecat mireasmă de tutun. Mama trebăluia la ”Fabrica de țigarete”. La 23 de ani, după ce inhalase toată toxicitatea din lume, prinsese o gripă, într-o noapte cu rupere de nori. Se stinsese când Puiu avea cinci anișori și se juca, în praful din curte, cu o păpușică de cârpă, primită de pomană de la un negustor evreu...

Fără mumă, fără tată, fusese lepădat la niște unchi și mătuși. Babele-l altoiau constant. Ce-i drept, nici el nu iubea școala. În plus, nu prea avea toți biscuiții-n pachet. Într-un an, s-a împiedicat și a rămas repetent. Sezoanele de carte le număra pe degetele de la mâini, dar nu avea trebuință de toate. Unchiul, un tip dur, dar corect, l-a ridicat în... slăvi de urechile cele clăpăuge și i-a spus, scurt pe doi: ”Bă, dacă nu-ți faci un rost în viață, dacă nu te angajezi, nu-ți mai dau de mâncare!”. O lună, două, a trăit din bucățile de pâine aruncate de mătușile cele bătăușe, dar milostive. Apoi a prins un rol de... lipitor de afișe de spectacole prin București.  

 

Grivița cea interbelică i-a deschis, larg, ușile cinematografelor. ”Am debutat la Nisa, la Paris, la Barcelona”, glumea. ”I-am avut alături de Clark Gable, Stan și Bran, Robert Taylor sau pe Tarzan, Johnny Weissmüller”... Cum făcea? Filmele erau mute. Cât se înlocuiau rolele, talentații urcau pe scenă. Avea de la două la șase spectacole pe zi. Alerga din Calea Griviței în Moșilor, din Moșilor în Ferentari, dar venea cu monetar la ceas de seară. Dădea și unchiului, și cotoroanțelor, avea și de-o berică.

”Cu chiu, cu vai, m-am desăvârșit singur. Fără diplome, fără carte. Cu școala vieții”, obișnuia să spună. Pe la un 21 de ani, Mihai Vulpescu, profesor de canto, l-a remarcat. Era bun. L-a târât la Ateneul Popular. Călinescu Alexandru, pre numele lui mirean, lumesc, făcea teatru, scria texte, cânta. A ajuns în ”Compania Bulandra”, un fel de Everest teatral în perioada interbelică. A debutat în ”Heidelbergul de altădată”, apoi a venit războiul. L-au săltat la oaste. A dezertat când frontul a ieșit pe la Carei. A zis că dacă țara e eliberată, să continue rușii ceea ce au început. Peste ani, a mers să-și facă niște acte. ”Ce-ai făcut, tovarășe Călinescu? Dumneata ești condamnat la moarte!” Asta cu dezertarea nu se prescria...

A ajuns la teatrul ”Gioconda”, pe Lipscani. În ”Barbara” juca rolul unui barman din Texas, cu ”saloon”, cu tot dichisul. Cu Titi Botez, cu tenorul Viorel Chicideanu. La un moment dat, se încingea o bătaie. Călinescu lua o sticlă de carton, o butaforie, și pocnea tot ce mișca în cadru, om sau jivină. A doua zi, felicitări pentru joc, dar ”eliberat din funcție”. Ca să-și păstreze forma, fundul sticlei rămăsese din lemn greu, de stejar...

 

Aproape de final de război se găsise cu Victoria Bărbulescu, fată de patron de atelier. Venise cu o prietenă, să meargă la ieșirea actorilor, să vizioneze un exemplar de mascul. ”Așa s-au găsit. Dragoste la prima vedere”, spunea, peste anii, fiica, doamna Carmen Călinescu. A ajuns la ”Marna”, de aici, direct la ”Savoy”. Elly Roman l-a descoperit, a devenit actor cu patalama la Teatrul satiric-muzical ”Constantin Tănase”.

S-a băgat la filme. 1954, debutul pe celuloid, cu seria ”Iliuță”: ”Și Ilie face sport” și ”Ilie în luna de miere”. Actori grei: Mircea Crișan, Nicolae Neamțu-Ottonel, Ștefan Iordănescu-Bruno.

”Păi eu sunt bolnav dacă nu am repetiții sau spectacole sau turnee, trebuie mereu să fac câte ceva. Iar dacă nu am ce, caut până găsesc. Uite, am reparat televizorul și de atunci nu mai am imagine la el. Am reparat radioul și nu mai are sunet. Am reparat fierul de călcat și am ars lumina la tot cartierul. Nu pot să stau într-un loc țepenel”...

Prin 1970, concomitent cu faimoasa serie ”B.D.”, s-a apucat să-și scrie singur scenetele de la ”Tănase”, ori de la Grădina ”Boema”. ”Primul spectacol a fost <<Sonatul lunii>>. A stat un an la Direcție, nu l-a citit nimeni. Apoi, a apărut un <<gol de producție>>. Bițu Fălticineanu a luat documentul, l-a pus în scenă. Succes colosal”, își amintea Puiu Călinescu. ”Băiatul cu sticleți” s-a jucat de peste 130 de ori. ”Trăsnitul meu drag”, 540 de bucăți. ”Domnule, să fiu al naibii, dar nici publicul și nici eu nu ne săturăm de el, că așa e românul, îi place să facă haz de necaz”. Reporterul s-a proțăpit în fața sa. ”Maestre, la poezii nu vă gândiți?” ”Nu, tăticu, nu! Îl las și pe Adrian Păunescu să trăiască și el!”

Când se dădeau spectacolele sale, seara, pe C.A. Rosetti se oprea circulația. Nu-l interesa faima. Și-a făcut cărți de vizită. Pe ele a scris: ”Puiu Călinescu – Om al muncii”. Au vrut să-l bage în partid. A refuzat. ”Când merg pe stradă și văd o biserică, vreau să mă închin cu mâna, nu să-mi fac cruce cu limba-n gură”, spunea, aluzie că tovarășii n-aveau acces la cele sfinte. A făcut infecție. Gravă. Doctorul Burghelea l-a sfredelit, l-a scăpat de ea. O avea grea, asistentele stăteau mereu pregătite cu scăpăriciul pentru lumânare, când, într-o seară, sparse liniștea salonului: ”Dați-mi să mănânc!”. Pe vremea aceea, erau găști faimoase: Gigi Dinică, Ștefan Iordache, Colea Răutu, cascadorii de la Buftea, Cornel Dinu, Fănuș Neagu, Titi Rucăreanu... El nu se băga la joacă. Locuia cu familia, la o halbă de bere de ”Hanul lui Manuc”. Prefera să dea o tablă cu-n vecin, să se răcorească cu-n șpriț ștrulubatic, de vară. Căminul i s-a surpat. Soția nu prea halea limbajul colorat, era nițel mai retrasă. Așa că Puiu a plecat. N-au divorțat, au rămas prieteni. S-a dus pe lângă Radiodifuziune, casă cu spațiu verde, mai o pisicuță, mai un cățeluș...

A venit Revoluția. N-a ieșit pe stradă, avea 69 de ani, deși pe acolo, pe ”Nuferilor” și azi se mai văd urmele gloanțelor ”dum-dum” ce au mușcat din carnea vilelor. S-a dus vestea c-a murit. Semăna bine cu Horia Căciulescu, un actor cu care era confundat deseori. Ambii erau slăbuți, doar că cel din urmă avea sprâncenele mai stufoase. Căciulescu n-a oprit la un semnal. A fost ucis în zona ”Palatului Telefoanelor”. Așa a apărut vestea că Puiu Călinescu nu mai este...

A suportat greu ”trecerea”. Sala lui de la Teatrul ”Constantin Tănase” a devenit Cazinoul Victoria. A fost trist. S-a băgat la Sala Palatului, mai pleca prin țară, cu spectacole, în amintirea vremurilor ce apuseseră de ceva vreme. Apoi, în 1995, cealaltă fiică a sa, Silvia, a decedat la 50 de ani. Era văduvă. Comoție cerebrală. Puiu Călinescu spărsese ușa și-o găsise acolo, pe jos. S-a subrezit. De fiecare dată trata problemele de sănătate cu indiferență. La Petroșani avea, uneori, și două spectacole pe zi. La matineu, cândva, i se făcuse rău. L-au dus cu Salvarea. A fugit de acolo, pentru că la opt seara urca, din nou, pe scenă. Altădată, asistenta a venit lângă scenă. ”Tata avea probleme și cu inima, și cu rinichii. Pac, injecție! Chiar în acel moment era chemat. A fugit cu acul de la seringă în fund!”, își amintea fiica, Carmen Călinescu.

Dar moartea copilului nu mai era o simplă înțepătură. Prinse a se stinge pe picioare. Pe 1 mai 1997, și-a adunat toată familia. ”Mergem la Sinaia”, a spus. Era grav. A ajuns la Spitalul ”Floreasca”. L-au băgat la ”Terapie Intensivă”. După câteva zile, asistentele se bucurau când zăreau o rudă prin zonă. ”Ce bine că ați venit să stați cu domnul Puiu. Să mergem și noi să ne facem treaba, pentru că de dimineață ne ține numai în bancuri”.

Și-a rugat fiica să-l ducă pe scenă, că are spectacol. L-a păcălit că s-a anulat, că nu s-au vândut biletele. A plecat și i-a promis că revine la 17.00, cu supă, cu compot, cu ce-și dorise. ”Nu mai e nevoie să intrați!”, a auzit la întoarcere. Louis des Funes al României se stinsese la 16.45. 77 de ani. Ultimele vorbe: ”Ai două mâini, ai două picioare, ești milionar! N-ai cancer, ești multimiliardar!” Doamna Călinescu a plecat și ea, în 2002...

Ce ne-a rămas de la maestru?

Zicere de la a sa fiică, profă la Colegiul de Aeronautică ”Henri Coandă”: ”Predau la copii de clasa a IX-a. N-au mai mult de 14-15 ani. Întrebare: ”E adevărat că sunteți fata lui Puiu Călinescu? L-am văzut aseară, la tv”...