Primul român care a desenat pe cer: ”Ai zburat, Vlaicule, ai zburat!”

La 1910, pe Dealul Cotrocenilor, Aurel Vlaicu se înălța în văzduh, la bordul aeroplanului său, secondat de câțiva privitori. Pentru prima oară în istoria acestui pământ. Avusese ocazia să ”doneze” bijuteria germanilor, condițiunea fiind ca aceștia să spună că e a lor, dar s-a opus vehement. Românii, cu mici excepții, nu numai că nu l-au susținut, dar i-au pus, tradițional, tot felul de piedici. A mers la reuniuni internaționale, a adus medalii. A participat la misiuni militare, a participat la al Doilea Război Balcanic. Dar visul cel mare era să treacă munții, la frații lui. Unii spun că avionul nu l-a mai ascultat. Alții, că inima sa, de multe ori încercată, acolo sus, l-a transformat într-un Icar mioritic. S-a stins în 1913, la nici 30 de ani, dar noi, fără a fi ipocriți, putem să-i ținem vie memoria, fără să ne coste mare lucru. Monumentul său e la Bănești, pe stânga cum te duci la munte...

 

 

 

Suiseră aeroplanul într-un vagon, venise ziua cea mare. Fila calendarului ruptă la 17 iunie 1910. L-au dus sus, la ”Aerostație”, pe Dealul Cotroceniului, pe locul unde-i azi mall-ul, în spate la ”A.P.A.C.A”. A.S.R. Principele Carol, în etate de vreo 17 ani, era prezent acolo. Trăsese după el pe a sa soră, Lisabeta, cu un sezon mai mică, ”o enigmă” - cum era descrisă, cea cu pielea albă ca laptele și cu ochii mari, de peruzea.

Lume multă nu afla. Bucureștiul nu credea, încă, în oameni care zboară. Să fi fost o mână de prieteni, o alta de gazetari și doi băieți care trăseseră, de dimineață, până colo, sus, un burduf ce năștea fotografii. Mai erau soldații de serviciu și niște țânci, acuiați din mahala, care se speriaseră olecuță văzând alaiul.

Carol personal mersese să verifice ghidonul pentru frâne. Avionul e frumos ”A. Vlaicu No. I”. Frumos, dar născut cu forcepsul. Ionel Brătianu, prim-ministrul, stăruise vreo jumătate de ani pe lângă colegul de guvernare de la Răsboiu’, generalul Crăiniceanu, să-l lase pe inventator să-și construiască aeroplanul în Arsenalul Armatei, din Dealul Spirii. Vlaicu îi vorbise cu patos despre ”invențiunea” sa, numai că nu avea unde s-o zămislească. Brătianu mersese chiar mai departe, pentru că văzuse în chipul acela o minte luminată: pe 2 noiembrie 1909, îl angajase ”inginer diurnist”, cu o simbrie lunară de 300 de lei. Dar patrairhul de la Armată nici nu voise să audă. Chiar se ițise la Aurică: ”Aici nu-i fabrică de avioane și de pânzeturi pentru aripi!”, i-o retezase. Omul de la Lucrări Publice, V. Morțun, îi tăiase bursa. ”N-avem bani pentru schițe”, venise sentința. Singurul ajutor îl primise de la Spiru Haret. Da, acel geniu despre care Carol I spunea: ”Puteți schimba câte guverne vreți, dar la Educațiune mi-l lăsați pe Haret!”. Acesta-i dăruise 500 de lei, peste care Vlaicu mai pusese agoniseala de sub saltea.

Plecase la Paris, în ”Orașul Luminilor”. Se văzuse cu Traian Vuia, cel care se înălțase, deja, în văzduh. S-au uitat, nopți și zile, pe schițe. Au analizat, au combătut. Aici a comandat, de asemenea, motorul ”GNÔME”, de 50 de cai-putere.

Am scris că un singur om l-a ajutat? Scuze, au fost doi!

Nelu Ciulu era un băiet așa, pe la un 18 ani. Ucenic în anul al III-lea, la Arsenal. A fost alături de el la partea lemnoasă. Au plecat la ”Mecanică”, de aici au venit cu tendorele apărute din sârmă, cele îndoite, lipite cu alamă și filetate. Le-au zis că dacă-i mai prinde pe acolo ziua, le rup picioarele, așa că lucrau mai mult noaptea, de teamă. Au trecut pe la ”Focoase”. Scheletul era gata în maiu, de la Paris venise și motorul nou, strălucitor, rotativ, cu șapte cilindri.

Gata! Totul e gata! Să ne înălțăm, așadar!

Numai că lucrurile nu stau chiar așa. Eol, zeul vânturilor, nu e de acord ca cineva să-i umble prin împărăție. Și mai ales un muritor! Așa că de drumul la câteva rafale, cel fac pe pilot ”să șovăească de a sbura”. Dar vorba-i vorbă, iar Vlaicu trece peste. Chemă un aghiotant să rotească elicea. În spate, câțiva mușterii țin de coada avionului. Țipă la ei să-l lase slobod. ”Când Vlaicu s-a suit în nacelă, a fost un moment solemn. Sunt sigur că toți aveau, ca și mine, o tremurătură de inimă pentru viața lui Vlaicu și ședeau muți, nemișcați”, avea să-și amintească, în revista ”Flacăra”, Gheorghe Murgoci.

 

Pe Dealul Cotrocenilor, Aurel Vlaicu a zburat pentru prima oară în istoria Regatului. Firesc, nicio placă nu amintește, astăzi, acest lucru...

 

Vâjîâitul e asurzitor. Lisabeta, principesa, viitoarea Regină a Greciei, își ține cu o mână pălăria, cu alta își acoperă ochii. Aeroplanul o rupe la goană. Câmpul e neted, linia dreaptă, dar aparatul nu se desprinde de pământ! Se lasă liniștea! A doua oară! Nimic! Aurică e nervos. ”Tre’ să folosești altfel profundorul!”, aude. Cine, cine a glăsuit? Suie, iar, în scări. Hai! Cele trei roți desenează norișori de colb. Motorul e precum un bebeluș, cere mai multă benzină-n biberoane. Primește! Gata! Acum! Haide, Vlaicule, haide! Mașinăria, țup-țup, se desparte de pământ. Se ridică un metru. Nu coboară! Apoi, doi! Pilotul îi dă și mai mult carburant. Patru metri față de sol! PATRU! Se duce, așa, 40, chiar 50 de metri. Dar inginerul nu vrea să forțeze, așa că aterizează! Primul care-i sare în brațe e Principele Carol. Mersese după el cu o mașină de urmărie, sărise din ea, uitase de protocol, uitase de tot și urlase acolo, în Dealul Cotrocenilor: ”Ai zburat, Vlaicule, ai zburat!” După Statele Unite și după Franța, deveniserăm a treia țară din lume pe teritoriul căreia se urcase în văzduh un aparat original, gândit, inventat, construit și pilotat de un suflet local...

 

”Nici Alpii nu mi-i închipuiam mai înalți ca înălțimea la care mă ridicasem eu. Fiindcă patru metri erau pentru mine un record care-mi consacra mașina. Zburasem și aceasta era principalul. Mă menținusem singur în aer. Făcusem execuții neșovăielnice!”

 

Seara-i cu chermezuială. Prințul George Valentin Bibescu – un ”sportsman” fin, rafinat, vine c-o medalie de aur: ”În amintrea biruinței zburătorului Aurel Vlaicu”...

 

”Zborul de aseară nu este una dintre acele performanțe extraordinare cu care se bat recorduri stabilute, el constituie, totuși, un record și mai scump patriei noastre, căci este vorba de o invențiune românească și care însemnă un pas înainte chiar pentru progresul întregii omeniri. Astfel, primul zbor al lui Vlaicu a fost o victorie a întregului neam românesc”.

Ziarul ”L’Indépendence Roumaine”

 

Dar cine-i tânărul de 28 de ani care-a secerat văzduhul?

 

Bințini, ”Satul Benedictinilor”, comuna Geoagiu, județul Hunedoara, în apropiere de Orăștie. Aici se născuse, în 1882. Colegiul Reformat al Liceului Calvin din Orăștie, Liceul German din Sibiu, apoi, două semestre la Universitatea din Budapesta. Vrea să realizeze, de tânăr, o mașină zburătoare! Da, acesta e visul său! Uite-l, în toamna lui 1903, la ”Ludwig Maximilianul Universität” din München! Patru ani mai târziu, iese de acolo cu diploma de inginer. Oskar Orsinus, prietenul său din anii studenției, nepot al fabricantului de automobile ”Opel”, îl ajută se se angajeze la fabrica acestuia din Rüsselheim. Friții l-au ”mirosit” că e minte cu ștaif, că se gândește la un aeroplan, așa că i-au spus că-l ajută cu cea mai mare plăcere, cu singura condițiune de a le acorda lor drepturile... Vlaicu normal că nu e de acord cu așa ceva. Dă, repede, depeșă lui Virgil Simionescu, profesor la liceul din Lugoj. Asta se petrece la 1908. ”Acum vreau să mă apuc de mașina de zburat. Fabricantul e prieten cu mine, el mi-ar da parale să fac mașina, dar mai bucuros aș da invenția țării românești. Vezi de îmi recomandă pe cineva cu parale ori fă-mi o legătură bună. Altfel pun nemții mâna pe invenție și tu știi că o invenție mai ideală și mai folositoare ca mașina de zburat nu este!” (”Ilustrațiunea Națională”, iunie-iulie-august, 1913).

Prin 1909, pentru a obține viteza necesară decolării în siguranță, folosește la tractare un atelaj cu trei cai, sistem unic în lume. ”Impresia cea mai puternică am simțit-o când am zburat pentru prima oară la Binținți, în Ardeal. Blériot (n.a. – Louis Blériot, mare aviator și invenattor francez) nu trecuse, încă, Canalul Mânecii”.

Auzind despre isprăvile sale, A.S.R. Principele moștenitor Ferdinand îi spune că trebuie să zboare și la manevrele militare. Vlaicu e de acord, suie aeroplanul în tren, de la București la Slatina și acolo, pe un câmp din fața gării, asamblează, pe 26 septembrie 1910, aparatul. Zboară, la 500 de metri, spre Piatra Olt, după ce primise un ordin de operații chiar de la Regele Carol I. Vântu-i puternic, dar Aurică suie și aterizează în fața comandanților militari străini care asistau la aceste operațiuni. A doua zi e anunțat că după ce s-a făcut o intervenție sus, sus de tot, Consiliul de Miniștri i-a aprobat 50.000 de lei. Așa, ca o recompensă. Aparatul lui Vlaicu fusese primul avion militar din istoria armatei noastre.

Dar ”A. Vlaicu No. I” scârțâie, și-a făcut treaba. Aviatorul se apucă de lucrul la ”No. II”, cu elice în întregime din lemn. E gata în primăvara lui 1911. Merge la Blaj, la serbările organizate, aici, de societatea ASTRA și, în august, zborul său este admirat de 30.000 de suflete.

”Era la Blaj, în timpul serbărilor aniversare dinn 1911. Pe Câmpia Libertății, zeci de mii de oameni se adunaseră să vadă minunea vremii: pe om zburând. Câmpul, din mijlocul căruia se înălțase, la 1848, cuvântul LIBERTATE, avea să câștige o nouă consacrare națională: triumful aripilor croite din avântul propriului nostru neam. Mulțimea se închină și zice: Ajută-l, Doamne! Femeile stau cu mâna la gură. Iar deasupra acestor talazuri omenești, Vlaicu plutea ca un imens vultur românesc, se rotea în cercuri mari, domn al dezrobirii de orice cătușe pământene”

”Flacăra”, septembrie 1913

 

Românii simpli îi botează aparatul ”Gândacul”. Merge cu el peste hotare, lângă Viena. Cei de la revista ”Aeronautics” vin să-i admire creația: ”Monoplanul lui Vlaicu este unul dintre cele mai ieftine și cu foarte multă stabilitate naturală. Prețul acestuia, inclusiv cel al motorului de 50 CP, este de aproximativ 2.000 de dolari”. La întrecere sosesc 43 de aviatori, din opt țări. Vlaicu scoate cinci premii, clasând Regatul pe locul 3. La noi, ”Flacăra” nu-l uită: ”Vlaicu își stăpânește mașina în zboruri îndrăznețe”.

În vara lui 1913, pleacă, voluntar, la cel de-al Doilea Război Balcanic. Toate îi ieșeau ca la carte, era din ce în ce mai apareciat. Dar, ca orice român din vremurile de acum un secol, dorea să treacă Munții Carpați.

E sâmbătă, 13 septembrie 1913, când Aurel Vlaicu pleacă la drum în temerara încercare. Decolează, la 15 și 20 de minute. De unde să știe că e zborul său spre nemurire? E deasupra Băneștiului, în Prahova, când avionul său iubit, cu care reușise minuni, îl trădează. Unii zic că și inima pilotului, obosită de provocările nepotrivite pentru un muritor, ar fi putut ceda. Acolo pleacă să se odihnească nițeluș...

 

”Minunate și curajoase zboruri a executat românul Aurel Vlaicu, pe un aeroplan original, construit chiar de zburător, cu două elici, între care șase aviatorul. De câte ori se răsucea (vira) mașina aceasta în loc, de părea că vine peste cap, lumea răsplătea pe român cu ovații furtunoase, calamându-l cu entuziasm de neînchipuit”

 

Peste patru zile, Bucureștiul e plin de drapele tricolore îndoliate. Vlaicu a condus pe ultimul drum de primul său aeroplan, scos special de către armată din hangare. Sufletul acela de nici 30 de ani e coborât, întru odihnă, în parcela de onoare a ”Bellu”-lui.carol 

Cineva – nici azi nu se știe cine – îi găsise, acolo, în nacela Icar-ului căzut, o medalie. O adusese pe furiș și-o odihnise fix pe mormântul plin de flori... ”În amintirea biruinței zburătorului Aurel Vlaicu”...

 

Partea a avionului ”Vlaicu II”, cu care pilotul nostru a făcut minuni

 

Despre avioanele sale... Prietenii săi cei buni, Silișteanu și Magnani, finalizează construcția lui ”Vlaicu III”. Petre Macavei e de acord să se suie în carlingă, efectuează câteva zboruri scurte, în amintirea lui Aurică. Însă Primul Război Mondial bate la ușă. Autoritățile interzic, de frica conflagrației, astfel de încercări. Al III-lea ”Vlaicu” e demontat, în timpul ocupației germane, și trimis la Berlin, unde văzut, ultima dată, la 1940.

Cât despre noi, românii, putem aprinde o lumânare, pe drumul către munte, colo, la picioarele vulturului cu aripile desfăcute spre Carpați, la Bănești, în Prahova...

 

Sursa: Înregistrarea audio a interviului cu Ion Ciulu, realizat de ”Radio România”, în februarie 1982