Povestea lui Anton Pann, o ”albină folcloristică”

După o copilărie chinuită, petrecută prin Bulgaria de azi și pe la Chișinău, Antonie Pantoleon Petroveanu, fiu de cărămidar, ajunge la București. E cântăreț bisericesc, apoi începe să tipărească volume pentru școlari, în limba română. Când se supără pe cele sfinte, ”trage” numai cărți cu conținut ”politicesc”. Adună poezii și cântece populare și este autorul melodiei imnului ”Unu răsunetu”, devenit, mai târziu, ”Deșteaptă-te, române!”

 

Unii afirmă că deși născut la Sliven, în Imperiul Otoman de atunci, Anton Pann ar fi cunoscut limba română pentru că era vlah curat.

Mama sa, Tomaida, era de etnie greacă sau macedoneană. Cert este că ajuns la București în 1812, s-a îndrăgostit de aceste meleaguri

 

De loc era din Sliven, Imperiul Otoman, Bulgaria de astăzi. Anul nașterii nu-i prea clar, poate 1796, poate 1798. George Călinescu presupunea că ar fi fost aromân la origine, ”Cunoașterea miraculoasă a limbii noastre e semn că era român (vlah curat ori cuțovlah), sau că venise aici în fragedă copilărie”. Numele tatălui, Petrov, căldărar de meserie, s-a transformat în Antonie Pantoleon Petroveanu, uneori Petrovitul, așa cum semna manuscrisele până pe la 1837. Dar noi îl știm de Anton Pann.

Seniorul se stinge pe la 1806. Lasă în urmă o văduvă și trei orfani ajunși pe la Chișinău. Aici, Antonie, 10 primăveri, intră în corul Bisericii Mari, unde rămâne ceva vreme. Prinde limba rusă, se apucă de psalturi, dar își pierde cei doi frați la asediul Brăilei, din 1809, contra turcilor.

1812 în găsește la București, alături de muma sa. Sunt sărmani, dar are voce de aur, așa că ajunge cântăreț de mâna a doua, deftereu, la Biserica Sfinților, ctitorită pe la 1728, cea de pe ”Calea Moșilor”. Antonache, cum îl alintă mama, intră ucenic la dascălul grec Dionisie Fotino, care ține o școală de psaltichie. Patru ani mai târziu, e sub aripa lui Petru Efesiul, priceput pe muzică eclesiastică. E tânărul bun la toate, devine un fel de șef peste tipografia grecului și trage, în 1819, un Axion, direct în românește, nepăstrat, din păcate, nici măcar într-un exemplar.

Lucrurile prind a se schimba în urbea lui Bucur. Cântările bisericești sunt traduse din grecește în românește, iar Dionisie Mitropolitul îl ”unge”, pe Anton Pann, la numai 23 de ani, un fel de staroste peste această nouă activitate, bazându-se pe experiența acumulată de acesta. Se ia cu Zamfra Agurezan, fată sărmană. Au un fiu, pe Lazăr. Dar vremurile-s grele, se refugiază la Brașov, unde cântă la strană la Biserica Sf. Nicolae, din Șchei. Când lucrurile revoluțiunii se liniștesc, revine pe malurile Dâmboviței. E 1823 și e profesor de psaltichie pe Podul Mogoșoaiei, dar și la Râmnicu Vâlcea. Astăzi, aceste ”mișcări” sunt greu de înțeles, dar, cu 200 de ani în urmă, mergeai acolo unde găseai un loc care să-ți ofere stabilitate financiară, așa cum putea fi ea pe atunci.

 

Casa memorială Anton Pann

Foto: Dana Gonț

 

Simte că trebuie să lase ceva. La 1830 tipărește ”Versuri musicești ce se cântă la nașterea Mântuitorului nostru Is. Hs. și în alte sărbători ale anului”. E divorțat, își pierde mama, se recăsătorește că o fată cu 26 de ani mai tânără. Prinde loc de prim cântăreț la Biserica Albă, se mută în mahalaua Bradului. După 20 de ani de chin, reușește să tipărească Noul Doxastar, tomul 1. Cei care l-au cunoscut afirmă că Anton Pann nu urmărea să obțină profit. Trăgea aceste volume (”Poezii populare”, ”Cântece de stea”) cu alfabet chiliric, în limba română, doar pentru a putea răspândi cărțile sale de psaltichie, dând astfel posibilitatea școlarilor de a învăța multe lucruri.

La 1831, tipărește ”Poezii deosebite sau cântece de lume”, într-un prim volum, căruia îi urmează altul, în 1837.

 

„Poezii deosebite sau cântece de lume, din care, unele sânt culese de alții, iar altele originale de Anton Pann. Crez că la mulți va aduce mirare pornirea mea spre a da prin tipar la lumină niște poezii ca acestea. Știut fiind însă la cei mai mulți din obște că aceste poezii de multă vreme avându-le manuscrise, unele adunate de la alții și altele chiar de mine compuse, mai tot dauna aveam silă de către prieteni, a le da izvoade, și cu aciasta mi se pricinuia zăticnire dela alte lucruri mai folositoare.[43]
Pentru ușurarea mea dar, și pentru a prietenilor mulțumire m-am îndemnat a le tipări. Primească, mă rog deocamdată aceste și văzând că sânt primite cu dragoste mă voiu îndemna ale da și altele”.

Anton Pann, în introducere la ”Poezii”

 

1847 e un an prolific, cu 11 tipărituri, apoi, un an mai târziu, alte șase lucrări. Face rost de 20 de lei pe lună pentru fiecare cântăreț și adună un cor de tineri la Biserica Krețulescu. E gonit de la seminar, nu mai are leafă așa că, supărat, tipărește când poate numai cărți cu conținut ”politicesc”.  

 

Compozitorul imnului național

La 1848, Bucureștiul e cuprins de marea epidemie de holeră. Anton Pann pleacă spre Râmnicu Vâlcea. La 11 iunie Revoluția pornește la drum. Gheorghe Dem Theodorescu notează că ”Anton Pann lucra peste Olt pentru realizarea ideilor naționale și cânta triumful revoluțiunii printr-un imn, de care s-a vorbit în organele de publicitate ale epocii”.

Se cuvin, aici, două scurte precizări.

Prima. Andrei Mureșanu a scris ”Unu răsunetu” pe la 1842. Gheorghe Ucenescu, elev de-al lui Anton Pann și unul dintre admiratorii acestuia, povestește cu în casa lui Mureșanu, din Brașov, unde se găseau Nicolae Bălcescu, Gheorghe Magheru, Cezar Bolliac ori Vasile Alecsandri, toți căutau o melodie pentru versurile poetului. Cel care a găsit una, ”veche și tărăgănată”, a fost Anton Pann. ”Deșteaptă-te, române!” avea să devină imnul nostru național, numit de către George Călinescu ”Marseilleza română”.

A doua. Conform ”Monitorului Român” din august 1848, comisarul de propagandă al districtului Vâlcea, Dumitru Zăgănescu, fratele căpitanului de pompieri Pavel Zăgănescu, eroul bătăliei din Dealul Spirii, raporta Ministrului Treburilor din Lăuntrul Țării Românești , cadrul în care revoluțiunea fusese sărbătorită în Râmnicu – Vâlcea. Povestea un eveniment ce se petrecuse joi, 29 iulie 1848, ”într-o câmpie înconjurată cu arbori, ce este la marginea cetății (n.a. – actualul parc ”Zăvoi”), prilej cu care s-a depus jurământul pe Constituție, s-au sființit steagurile revoluțiunii. Într-acest pompos constituțiu, aflându-se și domnul Anton Pann, împreună cu câțiva cântăreți de aceeași profesie, au alcătuit o musică vocală cu nișce versuri prea frumoase puse pe un ton național prlin de armonie și triumfal, cu care a ajuns entusiasmul de patrie în inimile tuturor cetățenilor”.

 

Mormântul lui Anton Pann, din curtea Bisericii Lucaci

Foto: basilica.ro

 

Anton Pann, pe care marele Nicoale Iorga îl considera o ”albină folcloristică”, s-a stins pe 3 noiembrie 1854. Fusese într-o călătorie prin Oltenia, se alesese cu tifos virulent, deși susținuse, mereu, că este o ”răceală mai puternică”. Osemintele sale odihnesc în Biserica Lucaci.

”La mormânt ca să-mi rădice / Un stâlp ca un monument
De marmură, să nu-i strice / Țaria vrun element.

Carele lucrat sa fie / Cvadrat și lucrat frumos,
Și pe dânsul să se scrie / Aceste versuri din jos:

«Aici s-a mutat cu jale / În cel mai din urmă an
Care în cărțile sale / Se citește Anton Pann.
Acum mâna-i încetează, / Ce la scris mereu ședea,
Nopți întregi nu mai lucrează / La lumină cărți să dea.
Împlinindu-și datoria / Și talantul ne-ngropând,
S-a făcut călătoria, / Dând în lume altor rând.”