Povestea imensului actor George Vraca: ”Doamne, așa, înlănțuit, era frumos precum un zeu!”

Nu era destinat scenei. Agronom, pentru că familia trebăluise peste pământuri. Erou în Primul Război Mondial, rănit în bătăliile ce au întregit istă țărișoară, e găsit printre muribunzi de Maria Ventura și de Nottara, care-i remarcă angelicul chip. ”La teatru nu te-ai gândit niciodată?” Întrebarea aceasta îi aduce 45 de ani de scenă, de la Hamlet la Prometeu, de la Richard al III-lea la George Hell, de la Vlaicu Vodă la Grigore Brâncoveanu, în pelicula ”Tudor”. Un actor imens, bărbat cu trăsături distinse, pedant, un caracter cu o filosofie specială a vieții. ”Nu sa prezentat niciodată cu rolul neînvățat, n’a tras fori, n’a băgat niciodată intrigi, n’a căutat să se distingă în afară de scenă, a știut să se cultive. Iată calități atât de rare”...

 

”N-am voit pentru mine decât o scenă pe care să mă pot manifesta; n-am urmărit alte bogății decât acelea pe care le poate da visul pe care-l vezi realizându-se”...

 

E cald în Iașul augustului lui 1917. În lazaretul acela viețuiesc 30 de suflete. Miasmele de rană infectată se întrepătrund cu cele de sudoare. Unii gem. Ceilalți, aiurează. Atunci intră pe ușă titanii. Primul, ceva mai sfios, e Enescu. Da, ACEL Enescu, George! Duce cu el o vioară. Maria Ventura e a doua. O actriță ce nu poate fi descrisă într-un rând, două. Absolventă de Conservator parizian, ”soră” cu neprieritoarea Sarah Bernhardt. Liniște! Gata! Al treilea e Constantin Nottara, adică teatrul românesc în persoană. Muștele se opresc din decolat, surorile lasă tifonul nestors. Oamenii aceștia merg prin spitalele ce mustesc a răniți din Primul Război Mondial și încearcă să aline suflete...

Enescu atacă primul. Apoi cei doi magicieni ai scenei răstoarnă versuri. Hop, ajung cu privirea peste un tânăr, așa, pe la un 20, poate 21 de ani! Erou în lupte, decorat de mai multe ori, ca ofițer în al 2-lea regiment de grăniceri. A văzut moartea la Oituz, a văzut moartea la Cașin, a văzut-o și la Tg. Ocna.

  • La teatru nu te-ai gândit niciodată? – întreabă pe rănit, așa, dintr-o dat’, Maria Ventura.
  • La teatru? N-am fost decât de două ori la teatru. Nottara mărește stânjeneala, amuzându-se copios.
  • Nu asta te-am întrebat – a continuat actrița. Voiam a ști dacă nu te-ai gândit niciodată se devii actor?
  • Actor? Dar pentru asta mai trebuie și talent. Nottara zâmbește, din nou.
  • Tocmai...! – mai zise Ventura.

Tânărul se intitulează Vraca. George Vraca. După ce lasă spitalul, în loc s-o cotească spre București, rămâne acolo, în dulcele târg al Ieșilor și, la terminarea celei dintâi mari urgii a Omenirii, nu ratează, în nicio seară, treptele ”Naționalului”. N-a jucat încă, dar debutul său pare că a fost făcut deja...

Obârșia și-o are-n Pindul Macedoniei, familie de aromâni, de unde se trag ai lui. Neam de agricultori de la ăl mare la ăl mic. Luptă tare pentru a se acomoda cu lumea cea neînțelegătoare. O zbughește des de acasă, pe la un 10 ani cunoaște toate cotloanele Bucureștiului. ”Primul meu dascăl avea un unic argument: nuiaua lungă și roșie de 5 mm diametru. Am cunoscut-o atât de intim, încât și azi aș recunoaște-o... Tata? Îi semăn mult! Poate de aceea mi-a iertat toate năzbâtiile mele de copil, cum m-a iertat când m-am înapoiat acasă odată cu ivirea zorilor”...

 

”La teatru se învață bunul gust, conversația frumoasă, raporturile dintre oameni, costumul, găteala, ținuta și mișcarea. Atât ar fi de ajuns. Școala teatrului e mult mai vastă... Etapa cea mai importantă nu-i debutul meu artistic, nici premiera Hamlet, nici evenimentul împlinirii al o sutălea rol... Etapa importantă în biografia mea este una singură: ziua în care mi-am dat seama și totodată am simțit marea bucurie că munca mea nu mai reprezintă o ambiție personală, fie ea cât de nobilă, ci că această muncă e dăruită oamenilor, și anume acelor oameni care nu mai fuseseră niciodată la teatru”

 

E licențiat în Agronomie. Joacă rugby de performanță, la Sportul Studențesc, una dintre primele grupări de gen, dus acolo de fratele său, Alexandru, unul dintre fondatori. Se fac pregătiri pentru Jocurile Olimpice de la Anvers, din 1920, iar chibiții spun că dacă banii nu se evaporau așa, din senin, Vraca ar fi ajuns pe tărâm belgian, să dea piept cu naționalele Statelor Unite ori Franței. Învață niște poezii, se înscrie la Conservatorul de Muzică și Artă Dramatică, ține cont de sfaturile Mariei Ventura și e admis primul, la clasa maestrului Soreanu.

Debutează în ”Cocoșul Negru”, piesa dramatiurgului Victor Eftimiu. După război, vremuri grele, compania ”Bulandra” se refugiase pe scena teatrului ”Comedia”. Decoruri sumbre, pline de simboluri, cu marele Tony Bulandra în rolul Diavolului. ”Îl interpretam pe Paznicul cel bătrân, întruchiparea cinstei, a spiritului de dreptate, de sacrificiu și devotament. Purtam barbă și mustăți strașnice. Elanul versurilor mă fura, mă lăsam prins, fără să vreau, de incantația lor, și mă pomeneam rostindu-le cât se poate de vibrant și de tinerește. Eram doar prima dată în viață pe scenă, prima dată spuneam versuri în fața publicului”.

Agronomia e uitată când, încă de la începutul carierei de actor, respiri lângă Maria Filotti, Romald Bullfinsky ori Aura Buzescu.

La premieră cu ”Faust”, pe scena Teatrului Național, în 1925, cu care a avut un succes imens, Vraca primește, la cabină, vizita părinților săi, care tremură în totalitate. Mama, Maria, îi zice: ”Știi, în ajun de a te naște, am vorbit cu tatăl tău îndelung despre Faust, despre acest Faust pe care țineam să-l văd pe scenă. Am așteptat cam mult, dar am fost răsplătită din plin, căci până la urmă pe tine te-am așteptat!” Superb!

 

”Odată cu interpretarea lui Faust, lungul monolog al îndoielilor care a însemnat prima confruntare cu publicul mi-a dat sentimentul unei prezențe străine, masive, puternice care mă supune unei aspre judecăți. Mi-a părut atunci că nu numai comuniunea care se stabilește între mine și sală, de intensitatea cu care spectatorii respiră odată cu mine, depinde reușita mea”

 

Tot atunci debutează și în film. ”Datorie și sacrificiu”, cel de-al 39-lea film românesc din istorie. Pelicula e realizată de Serviciul foto-cinematografic al Armatei Române, în regia lui Ion Șahighian. Vraca e Ion Străjeru, într-o melodramă de război cu personaje din lumea satului românesc. Filmul, mut, din care se păstrează o copie de 625 m, undeva pe la 20 de minute, e tras la Mogoșoaia și la Breaza și e proiectat, în privat, la Palatul Cotroceni. Vraca evoluează alături de Ion Niculescu – Brună ori de Ion FInteșteanu. Finalmente, filmografia sa va cuprinde opt pelicule, până la capodopera din 1962, ”Tudor”, unde joacă alături de Emanoil Petruț, în prima noastră mare realizare cu subiect istoric din cinematografia noastră.

 

George Vraca, alături de Lulu Chiriac, în ”Datorie și sacrificiu”

 

Maria Filotti este uimită de talentul său, deși a văzut, în a sa carieră, mulți tineri actori. ”Prin 1922 am jucat pe Circe, în <<Glauco>>, alături de un debutant strălucit, George Vraca, a cărui biruință de atunci constituia o afirmare definitivă”, avea să scrie în ”Am ales teatrul”, volumul său de amintiri.

Se specializează pe dramă, pe tragedie. Are un temperament puternic, voceai-i timbrată, talent deosebit, așa cum notează revista ”Rampa”, în 1929. ”Într-una dintre seri am asistat la spectacolul <<Prometeu>>. George Vraca poseda un glas cu un timbru unic, avea dicție perfectă și era frumos ca un zeu. O șuviță de păr negru corb atârna pe frunte, în timp ce, răstignit cu lanțuri grele de stâncă își striga revolta față de Zeus nemilostiv”, este descris de Elena Zamora în volumul ”Am slujit cântecul”.

La cinci ani de la al său debut, este numit societar clasa a III-a la Teatrul Național, adică primește o cotă-parte din venituri. Joacă alături de glorii alea scenei noastre, precum Sonia Cluceru, George Calboreanu, Aura Buzescu, Nicu Bălțățeanu. Dar vrea mai mult. Deși în 1929 primește, din partea Teatrului Național un Premiu de creație, își înaintează demisia. Merge la Teatrul ”Maria Ventura”, de la care ”aveam să învăț ceva: comuniunea cu publicul, dar și o putere de concentrare atât de mare, încât să poți ignora, la un moment dat, întreaga sală pentru a trăi cu eroii tăi, în ficțiunea creată de autor, ca în unica realitate existentă, ca în singura viață adevărată”.

 

Vraca în ”Hamlet”. Autograf pentru Iorgu Steriu, un comerciant important din București, aromân ca și actorul

 

Hamlet bate la ușă. Un gazetar îl întreabă dacă-l va juca pe Hamlet. Cine nu vrea să-l interpreteze? ”E dificil să mă pronunț. Voi avea de luptat cu amintirile rămase de pe urma lui Nottara, Demetriade, Bulandra”, declară în ”Rampa” anului 1936. Dar se bagă. După premieră, cronicarul așterne rândurile: ”A studiat bine psihologia carectaristică a personajului shakesperian; a luat în seamă și alte interpretări din trecut, reținând în joc, și în debit, ceea ce i-a convenit mai bine și a căutat să scoată în relief drama interioară sufletească, de ordin uman, intelectual, moral”...

Vine cel de-al Doilea Război Mondial. Adunase 45 de ani de viață și un sfert de secol de când se găsea în spatele cortinei. ”Deși joc de 25 de ani, e departe de mine gândul că am învățat tot; mă apropii de orice nouă piesă pe care o voi interpreta, cu aceeași teamă ca acum 25 de ani, și fără să mă silesc să fiu altul cu fiecare rol”.

În aprilie 1944, teatrul său, pe care-l iubea nespus, este bombardat de către aviața americană căreia, peste ani, aveam să-i ridicăm două monumente. Sunt 3.000 de morți în București și peste 2.500 de răniți. Clădirea de pe Calea Victoriei este distrusă. Mai mult, pe 12 decembrie se încarcă 41 de vagoane cu recuzita și cu bunurile teatrului, cu destinația URSS, toate acestea fiind confiscate și trecute în contul despăgubirilor de război. Logic, nu vor mai fi, niciodată, recuperate. Vraca suferă enorm când vede cum locația trebuie demolată din temelii. Continuă, însă, să joace, fie prin teatrele bucureștene scăpate de urgie, fie prin provincie.

Comuniștii n-au ce face, trebuie să-i recunoască meritele. Prin Decretul nr. 129 din 20 iunie 1952 al Prezidiului Marii Adunări Naționale al Republicii Populare Române, actorului George Vraca i se acordă titlul de Artist Emerit, primindu-l, apoi, și pe cel de Artist al Poporului.

Îl jucase pe Hamlet. În 1961, devine director al Teatrului ”C.I. Nottara”. ”Ești singurul nostru actor care îl poate juca pe acest tridimensionat... Interpretul lui Richard trebuie să aibă glasul tpu, privirea ta caldă și învăluitoare, forța de de persuasiune. Fără aceste calități, Richard nu trece rampa”, aude din gura regizorului Ion Șahighian, când acesta îl distribuie în capodopera ”Richard al III-lea”. Cu un an înainte, boala începuse să dea primele semne. Maestrul încerca să le ascundă, dar Iulia, a sa soție, ”mirosise” ceva. Însă Vraca nu se lasă, joacă până în ultima clipă. Se spune că cele din urmă cuvinte ale sale rostite pe scenă au fost faimoasele: ”Un cal! Un cal! Regatul meu pentru un cal!”

 

”Educația în artă și prin artă dă mai mult ca oricând întreaga frumusețe a adevărului; în același timp ascute și mintea”

 

E 17 aprilie 1964 când cortina se trage peste viața sa. 150 de piese, tragedie, dramă dar și comedie. Un actor ce putea trece de la Shakespeare la comedia ușoară, grație unui talent mlădios și unui fizic atât de generos. Lângă patul suferinței, o decupătură dintr-un ziar. Câteva vorbe de la Tudor Arghezi, cel care-l urmărise, de atâtea ori, pe scenă: ”George Vraca era precum conturul unei medalii, care zăcută mii de timpuri în piatră, iese la lumină cu strălucirea ei de început”...

 

 

Cel mai nou articol

Sorry, there are errors on the page: