Poeta Nina Cassian: ”Dacă eram rățușca cea urâtă, cin’ să mă iubească?”

Născută cu un ”nas ca din topor”, ”cea mai atrăgătoare femeie urâtă din câte s-au afirmat în literatura noastră”, scriitoarea din Galați avea să fie căsătorită de trei ori și iuibită de Ion Barbu, Marin Preda ori Nichita Stănescu. Comunistă, ilegalistă, se exila, apoi, în 1985, la New York, fugind de regimul pe care-l satiriza.  Se stingea în Statele Unite, jinduind după prietenii rămași în țară

 

”Proiectul major al vârstei și vieții” a fost scrierea amintirilor, oglindă a ”anilor furați și dăruiți”, proiect al căror prime două volume, ”Memoria ca zestre” s-au bucurat de un ecou uriaș în România

”La șaptesprezece ani, l-a întâlnit pe tânărul înalt și suplu, cu aceleași vederi ca ale mele, comunist ilegalist, cu aceeași pasiune pentru Mallarmé (n.a. – Stephané Mallarmé, poet și critic francez, figură de seamă a simbolismului), poezia franceză și avangarda română”. S-a căsătorit, întâia dată, cu Vladimir Colin, la doar 18 ani. Se născuse la Galați, în 1924, pe numele real Renée Annie Cassian, alesese să semneze ”Nina Cassian”. Familie fără studii superioare, deși mama interpreta, uneori, lieduri de-ale lui Brahms, Schumann ori Schubert, iar tatăl, ca să nu-și lase singură tovarășa de viață, o acompania la pian. Iosif Cassian-Mătăsaru, funcționar comercial, mersese chiar mai departe și publicase în ”Adevărul literar și artistic” sau în ”Bilete de papagal”, dar nu primise aprecierea scontată. ”Tata mi-a predat splendoarea limbii române, gustul pentru poezie și muzică”, avea să spunea, peste ani, Nina Cassian.

A mers la Liceul ”Principesa Elena” din Brașov, apoi la Școala de Fete din București. Frecventează cercuri intelectuale de stânga și, la 16 ani, intră în organizația Tineretului Comunist, aflată, atunci, în ilegalitate. Visa să ”mântuie lumea de toate antagonismele fundamentale dintre sexe, rase, popoare și clase sociale”, după cum declara.

Nu-i pregătită de viața de familie, dar nici de cea profesională când intră la Facultatea de Litere și Filosofie a Universității București, în 1944, într-un București atacat și bombardat de americani, englezi, ruși și, finalmente, de germani. Rămâne, acolo, doar un an. Ea și ”Jany”, cum își alinta soțul, erau sărmani. El scria literatură Science Fiction și picta nasturi, ca să mai scoată un ban. El făcea mărțișoare, din plexiglas. ”Părinții aveau mai mult grijă de noi”. În memoriile sale, povestea că pentru că era ”rățușca cea urâtă, se gândea, mereu, că n-o s-o iubească nimeni”. Cu nasul acela ”ca din topor”, avea să devină una dintre cele mai cuceritoare persoaneje ale literaturii noastre.

 

Primul său volum este considerat ”decadent” de către comuniști

 

Înainte de debutul ei editorial (”La scara 1/1”, Versuri, București, 1947), merge să-i ceară sfatul scriitorului Ion Barbu. Când se găsesc, era are 22 de ani, el, 52. Profesorul o cucerește cu ”matematica și cu mustața sa de morsă”. Îl considera bătrân, el o alintă ”nespus de alba Nina”, dar își dă sema că e posibil să se fi îndrăgosit de ea. Îi dedică două poezii, ea, timidă, avea să-i răspundă abia peste ani, cu poemul ”Lui Ion Barbu”:

”El, Marele El, / m-a iubit – n-am știut, nu am priceput, / îi priveam chelia (era chel / Marele El) / și sprâncenele răzvrătite / și ochii în patru culori / încrustați în orbite / și nu știam, nu mă pricepeam”.

Pornesc la drum, într-o relație adulterină. Divorțează de ”Jany”, după cinci ani de căsnicie. Partidul nu primește bine volumul de debut, are parte de critici în ”Scânteia”, e considerat ”decadent”, așa că se apucă să scrie conform dogmelor comuniste. ”Dar nici o poezie nu mi-a fost agreată. De fapt, nu le agream nici eu! Îmi erau străine. Era o sforțare, era o cămașă de forță, în care intram de bunăvoie, aste e problema. Adică n-am pierdut sânge etic, pentru că scriam de bună credință prostiile. Am pierdut sânge estetic. Cu duiumul”.

În perioada în care trece pe poezii unde vorbește despre construirea lumii noi, se vede cu poetul Al. I. Ștefănescu. Acesta îi devine al doilea soț, dar nicăieri nu găsim informații ce să confirme faptul că nu se mai găsea, din când în când, și cu Ion Barbu. ”Spre deosebire de Colin, nu era nici înalt, nici frumos, nu fusese ilegalist, nu-i plăcea poezia modernă, dar m-am îndrăgosit de el până peste cap și fără argumente”, povestea Nina Cassian. Nu spunea că a fost infidelă, ci că ”a adăugat afluenți râului mare, iubirii celei mari”.

În 1949, poeta se cunoaște cu Marin Preda, așa că începe să aibă o relație cu viitorul făuritor al ”Moromeților”. Ion Caraion, prieten bun cu prozatorul, ”toarnă” tot la... ”organe”. ”Securitatea știa că Marin Preda făcea sex pe podea cu Nina Cassian iar patul le era dușumeaua”. Nu se ascundea. După 1989, nara că atât ea, cât și cele trei soții ale lui Preda, erau atrase de perosnalitatea sa, de ”marea lui capacitatea de a iubi și de a suferi din dragoste”. Se retrag, pe la 1953, la Castelul Foișor din Sinaia... ”Au fost zile și nopți pe care le-aș numi depline, eu hrănindu-m- cu nuditatea lui absolută, uluitoare, pentru că... nu se mai acoperea, nu mai avea nicio imunitate – iar eu trăiam evenimentul sacru că-l văd pe omul acela cum nu mai fusese văzut de la naștere, adică în dezarmarea și oferta lui cea mai totală”. Căsnicia funcționează în paralel.

 

”Nică fără frică” și iubirea cu Nichita

 ”Cea mai atrăgătoare femeie urâtă din câte s-au afirmat în literatura noastră”, după cum o ”alinta” criticul Alex. Ștefănescu, e redactor la ”Urzica”, dar publică și ”Nică fără frică”, basm în versuri.

Devine iubita lui Nicolae Breban. Gurile rele avansează și o presupusă relație cu Nichita Stănescu, ”Jenică” Barbu spunând despre autorul ”Necuvintelor” că și-ar fi ”netezit debutul trecând prin patul Ninei”. După 36 de ani de relație, cel de-al doilea soț decedează.

Publică peste 50 de cărți de eseuri, poezie și proză, inventează o nouă limbă poetică, ”sparga”. Poemele scrise în astfel de ”limbaje” erau una dintre pasiunile avangardiștilor. Virgil Teodorescu născocise ”leoparda”, iar Cassian scrisese în ”spargă”. Cum Ion Barbu îi interzisese să le publice, aveau să fie tipărite în volum abia prin anii 70. Cum arăta ea, în ”Imprecație”:

„Te-mboridez, guruvă și stelpică norangă,
te-mboridez să-ți calpeni intrstul și să-ți gui
multembilara voșcă pe-o creptiruă pangă
și să-ți jumizi firiga lângă-un hisar mârzui.

Te-mboridez, cu zarga veglină și alteră,
să-ntrauri eligența unui letusc ațod
pe care tentezina humblidelor țiferă
și plenturează istra în care hurge Dod.”

În 1969 i se decernează Premiul Uniunii Scriitorilor din România. Aurelia Vasilescu, frumoasa actriță [...], îmi spune că mă iubește și-mi face directe propuneri lesbiene. N-am fost străină de asemenea impulsuri și solicitări în adolescență, dar, deși mă măgulește dragostea Aureliei, sunt fundamental orientată spre «sexul opus». Ce să mă fac cu ea? Nu știu nici cum să cochetez cu femeile, nici cum să le resping”, notează.

E 1985, când poeta pleacă în Statele Unite, în calitate de ”visiting professor”, cu o bursă din partea Fundației pentru o Socitetate Deschisă, pentru a susține un curs de poezie la New York University. După ce termină de predat, cere azil politic. Disidentul Gheorghe Ursu, unul dintre orietenii săi apropiați, fusese ucis, după bătăi crunte, de către Securitate, în beciurile de la Rahova, în noiembrie 1985. În ”Jurnalul” lui se găseau și poeme ale Ninei Cassian, care satiriza regimul comunist. Trecută prin prigoana Holocaustului, poeta refuză să se mai întoarcă în țară, deși îi este foarte greu. ”În mod neașteptat, printr-o notă strecurată pe sub ușă, aflu că voi fi dată afară din această locuință peste trei zile!” Nu are bani, dă lecții de pian pentru a suraviețui, dar se gândește și la sinucidere. ”Deci sunt aruncată în stradă! S-ar părea că totul s-a terminat! Adică orice idee de a începe (continua) o viață nouă. Trebuia să mor!”

 

”Sunt disperată, viața mea e întuneric. Nu mă pot întoarce acum, nici de rămas nu-mi arde, nu pot trăi fără Ali (n.r. – al doilea soț) și trebuie să mă port normal, deși sunt anormală”.

Nina Cassian, New York, noiembrie 1985

 

Îi e dor, la început, la New York, de gustul mâncării românești, de prieteni dar, treptat, află că poeziile sale plac. Vede că acolo se publică altfel de texte, începe să scrie în limba engleză. Lucrările sale prind în Statele Unite, dar și în Marea Britanie.

 

Nina și Maurice, ultimul soț

 

La o petrecere a unei pritene comune, se cunoaște cu Maurice Edwards, directorul artistic al Filarmonicii din Brooklyn și autor a trei volume publicate în SUA. Acestea îi citește poemele. Primește de la el, peste câteva zile, o felicitare pe coperta căreia se găseau doi câini șoricari bot în bot, culmea, rasa ei preferată. Are 73 de ani, el, 75. Se căsătoresc în 1998. ”Amorezată am fost toată vața. Mi se părea că o să mor fată bătrână. Dar am jinduit să fiu iubită și să iubesc”, istorisea. Deseori, în ”Memorii”, Maurice e uitat. Vine în România, altături de ea. La peste 80 de ani, Nina glumește: ”Am cel puțin trei lucruri în comun cu Ovidiu: poezia, nasul (n.a. – Publius Ovidius Naso) și exilul”... ”Trage” ca pe apă o sticlă de votcă.

Se stinge în aprilie 2014, la New York, în urma unui stop cardiac. La dorința, urna cu cenușă îi este depusă la București, alături de rămășițele părinților săi, dar și de cele ale lui Al. I. Ștefănescu, cel de-al doilea soț. Al treilea, Maurice Edwards, îi supraviețuiește, stingându-se în 2020, la 97 de ani. La 95, continua să se iscălească: ”spiritul Ninei Cassian”.

Surse: ”Adevărul”, ”Scena 9”

 

Cel mai nou articol

Sorry, there are errors on the page: