Petrache Poenaru, primul inventator român. Părintele stiloului

Haiduc și, mai apoi, pandur, a fost sfătuit de Tudor Vladimirescu să lepede armele, ce nu se lipiseră de el, și să se ducă spre carte. A ajuns la Paris, la Viena. A născocit ”condeiul cel portăreț”, adică, pe limba noastră, stiloul. Întâiul român cu patalama de invenție. A fost director la Academia de la Sf. Sava, a revoluționat învățământul românesc. A fondat școli și licee, a scos ziare. A pus bazele Filarmonicii, dar a vorbit și pentru prima grădină botanică. A născut facultăți, a sprijinit acordarea de burse. Apropiat al lui Alexandru Ioan Cuza, a avut un discurs magnific la primirea în Academia Română. S-a stins trist, în căsuța sa de pe Colței, de la numărul 44, cea cu grădina plină de magnolii, după ce toate cele trei fiice îi plecaseră într-o lume cu siguranță mai bună. Una dintre cele mai minunate minți ale poporului nostru

 

Petrache Poenaru, întâiul la stilou, întâiul care a mers cu trenul

 

Tovarășii de arme își deteră rapid seama că Petrache nu poate fi haiduc. Îl văzură cum mânuia hamgerul, mai avea olecuță și se tăia tot. Nici la pistol nu stătea mai bine, existând riscul de-a găuri pe ciracii lui Tudor. Așa că după cinci luni, îl luară și-l duseră în fața conducătorului Revoluției de la 1821.

Fost vătaf de plai la Cloșani, om ce studiase limba greacă în casele boierului Ioniță Glogoveanu din Craiova, participant la războiul ruso-turc din 1806 – 1812, Tudor Vladimirescu s-a prins cum stau lucrurile la o discuție de juma’ de ceas cu cel ce voia a lua de la bogați și a da la sărmani. La final, îi zise, scurt, că nu va putea fi, niciodată, haiduc, că e un om prea fin, cu carte destulă, că mâinile acelea nu-s făcute spre a mânui armele, și-l întrebă dacă nu vrea să vie lângă el. Tânărul răspunse, degrab, ”DA!”, ca la cererea în căsătorie.

Petrache Poenaru se născuse  pe 10 ianuarie 1799, la Benești, în județul Vâlcea, ca fiu al Smarandei, cu nume de fată Otetelișanu, și-al vistiernicului Constantin. Boierii Otetelișeni erau o mare familie de patrioți, filantropi și iubitori de cultură. ”După primii cinci ani de învățătură de la Brădești, venind maică-mea să mă ia acasă, îmi plânse de milă văzându-mi urechile dezlipite și falcă prin falcă de slab, pentru că dascălul meu lause ad literam vorbele cu care tatăl meu mă încredințase lui: <<Îți aduc pe fiul meu acesta, pre care-l vezi cu piele și carne, fă-i ce-i vrea cu el, numai să învețe carte, măcar de mi l-ai da piele și oase>>”, avea să scrie, peste ani. La început de viață, bunica are grijă de el. Pe la 1809, e dat sub aripa lui Iordache, fratele Smarandei, om cult, cu vederi iluministe.

Între 1812 și 1816 studiase la școala din incinta fostei Mănăstiri ”Obedeanu”, din Craiova. După absolvire, se băgase copist la Cancelaria din Târgul Iovului a Episcopiei de Râmnic, unde-l cunoscuse pe renumitul ”grămătic” Neofit Geanoglu. Așa l-a aflat și pe episcopul Galaction, care apreciindu-i însușirile cărturărești, inteligența și râvna la învățătură, l-a dus la București, unde l-a prezentat direct mitropolitului Dionisie Lupu, care era și efor al școlilor.

Datorită acestui protector, al nostru Petrache Poenaru este primit la faimoasa Școală de la Sf. Sava, cu dreptul de-a locui într-o chilie de la mitorpolie, primind metric pentru mâncare și stipendiu de 15 lei pentru hainde și cărți. Merge și la Academia Grecească, cea care funcționa pe lângă Biserica ”Măgureanu”. Vrea să devină haiduc, dar nu se pricepe.

E animat de ideile iluministe atunci când devine mâna dreaptă a Vladimirescului. Scoate, aici, ”Foaia de propagandă”, nu numai primul ziar românesc de acest tip, ci și unul dintre primele exemple din istoria presei scrise de pe aceste meleaguri. În unele pagini, prezintă, corect, idealurile revoluționare ale lui Tudor. Acesta simte ”diamantul”. Îl ”unge” secretar, iar Poenaru e persoana de încredere dintre Tudor și Gheorge Lazăr. Inspirat, se pare, de la francezi, tânărul de 22 de ani naște drapelul tricolor modern, cu roșu, galben și albastru, ce devine stindar de luptă, înlocuind, astfel, steagul vechi format din două bucăți de pătrate de pânză (alb-albastru). Preluat, apoi, de pașoptiști, tricolorul ajunge, din 1881, drapel național.

 

Paris, Viena, Anglia

Vremurile-s tulburi, nu e timp de taclale, dar, cu toate acestea, conducătorul revoluției îl povățuiește să uite de revolte, să plece în capitalele luminate, la studiu. După uciderea mișelească a conducătorului, Petrache o apucă, pe la 1824, spre Viena. Vestea morții lui Tudor îl găsise la Sibiu, acolo unde va rămîne încă trei ani, învățând perfect germana. Se bagă la a studia elina, latina, matematicile și fizica. În același timp, merge și la cursurile de inginerie de la Politehnica orașului de pe Dunăre. Uite-l plecat, doi ani mai târziu, la Școala de Aplicațiuni a Inginerilor Geografi (cartografi). Louis Puissant, unul dintre primii ingineri-topografi din Franța, membru al Academiei, îl ia, imediat, sub aripa sa, așa că participă, direct, la realizarea unei hărți generale a Hexagonului.

Apoi vine minunea.

Scriitorul și istoricul Alexandru Odobescu, cel care avea să studieze la Sf. Sava, unde-l va avea profesor, aici, pe fostul haiduc, scria: ”Petrache Poenaru, fiind student, se ocupa la Paris și cu scorniri în micile industrii practice. Am văzut cu mirare că la 25 mai 1827 el obține de la guvernul francez un brevet de invențiune pe cinci ani pentru un condei purtăreț, fără sfârșit, alimentându-se el însuși cu cerneală, un plume sans fin, portative, s’alimentant d’encre d’elle meme… Cine știe dacă, pe timpul când în Paris și-a bătut capul să scornească un asemenea condei portăreț și nesecat de cerneală, nu-și va fi adus aminte de nevoile ce trăgea, în tinerețile sale de calemgiu, întingând mereu condeiul în călimara de la brâu”. Vorbim despre apariția primului… stilou din lume! Românul Petrache Poenaru, întâiul nostru inventator cu diplomă, primește, de la guvernul francez, Brevetul cu numărul 3208/25 mai 1827. Ulterior, născocirea sa este recunoscută și de către cei de la Viena – ”stilograful”. Numai că, deoarece ”condeiul purtreț” nu este produs pe scară largă, inventatorul recunoscut al acestuia va rămâne Lewis Edson Waterman, americanul (n.a. – acesta a preluat de la Petrache Poenaru ideea pompiței, a efectuat câteva modificări, rezervorul umplându-se, acum pe la peniță - 1884). Noi, românii, știm, încă, care este adevărul!

 

”Stilograful” – invenția olteanului nostru

 

Dar Petrache nu se oprește aici. Minte luminată, află despre ultimele descoperiri din Europa. La 15 septembrie 1830 se deschisese, în Anglia, prima cale ferată din lume, cea care făcea legătura între Liverpool și Manchester. Un an mai târziu, în octombrie 1831, Poenaru este primul român care se suie în… tren! ”Am făcut această călătorie cu un mijloc nou de transport, care este una dintre minunile industriei secolului… douăzeci de trăsuri legate unele cu altele, încărcate cu 240 de persoane, sunt trase deodată de o singură mașină cu aburi”.

Pentru că apele par că s-au mai liniștit în țară, se întoarce la București. Devine profesor la Școala de la Sf. Sava (1832), apoi directorul de aici. E întâia insulă în care se învață românitate, sub toate aspectele sale, de la limbă la istorie, de la cultură la tradiții. Puii de boieri bogați continuă să studieze la academiile grecești, dar Poenaru luptă pentru ca tinerii mai puțin chivernisiți să studieze pre limba noastră. La scurti timp, este numit director general la Eforia Școlilor din Țara Românescă, unde avea să rămână 15 ani. Organizează învățământul nostru după modelele văzute la Paris ori Viena. Înființează la sate și la orașe sute de școli cu predare în limba română. Se apucă să editeze publicațiile periodice ”Foaia Muzeului Național” (1836 – 1838), precum și ”Învățătorul Satului”.

 E ”uns” deputat de Dolj în Adunarea Obștească, pe la 1841. Dar simte că poate face mai mult pentru elevi. Publică manualul ”Elemente de geometrie după Legendre”, dar și ”Vocabularul francezo-românesc”, două volume, scos în colaborare cu Florian Aaron și cu G.Hill. Traduce, din latină, ”Elemente de algebră după Appelatauer”. Pentru a înțelege exact importanța acestor materiale, să spunem că George Șt. Andonie îi dedică 27 de pagini în primul din cele trei volume ale sale publicate în 1965, ”Istoria matematicii în România”.

Insistă pentru introducerea, în Muntenia, a Sistemului Metric Zecimal. Merge în Pantelimon, unde fondează Școala de Agricultură. E printre cei care zămislesc, la 1833, Societatea Filarmonică.

În 1837, în Postul Paștelui, pe dealurile Istriței, țăranii pietrari Ion Lemnaru și socrul său, Stan Avram, scot la iveală, în localitatea Pietroasele, Buzău, un tezaur arheologic format din mai multe obiecte de aur, faimosul ”Cloșca cu puii de aur”. Sunt 18,79 de kilograme din cel mai prețios material. Unele lucruri… dispar imediat. Când aude așa ceva, Petrache Poenaru fuge la Pietroasele. Dimpreună cu banul Mihail Ghica anchetează, întreabă în stânga și în dreapta, iscodesc, reușesc să mai recupereze ce se poate recupera de la negustori și de la… cămătari. Adună tot tezaurul, îl duce la Muzeul de la Sf. Sava, explică oamenilor de unde provine. E momentul în care îi vine ideea nașterii unui Muzeu al Antichităților.

 

Ginerică primește 2.300 de galbeni împărătești

În desele sale drumuri pe acele meleaguri, se apropiase de familia Hrisoscoleu, una cu origini bizantine și coborâtoare din ultimul Mușatin. Îi pică cu tronc Caliopi, o fată cu 21 de ani mai tânără ca el. În ciuda diferenței de vârstă, conisderată, pe atunci, o piedică de netrecut, se iau, pe 9 mai 1846, cu nuntă frumoasă, în casele Hrisoscoleu din mahalaua Banului. Ginerică primește moșia Slobozia de Câlnău, trei prăvălii pe Podul Mogoșoaiei, în apropiere de Biserica Albă, plus 2.300 de galbeni împărătești.

Nu stă cu mâinile în sân la Revoluția de la 1848, din contră. E participant activ. Face parte din comisia pentru eliberarea țiganilor robi (sclavi) de pe moșiile boierești și de pe cele ale mănăstirilor.

Între 1850 și 1855 îl găsim în Serviciul Postelniciei. Organizează ingineria românească și, din 1864, e membru al Comisiei de Stat în Comisia tehnică a lucrărilor publice. E apropiat al domnitorului Alexandru Ioan Cuza. Vorbește cu Carol Davilla și, la 1860, apare, în București, prima Grădină Botanică.

Dar omul acesta ascunde o dramă imensă. Cu a sa soție a avut trei fiice: Smaranda, Elena și Caliopi. Cele două din urmă au murit la vârste fragede, Elena la numai 10 anișori. Smaranda s-a îmbolnăvit și ea. Crezând că slăbește din cauza lipsei de iubire, părinții se grăbiră să o dea după fiul generalului Iacovache, fost ministru de război sub Cuza Vodă. Dar sărmana avea tuberculoză. După ce a născut o fetiță, pe Maria, avea să se stingă, la Veneția, la 1867. Pentru Petrache Poenaru această ultimă lovitură avea să fie cumplită. Zdruncinat adânc, durerea nu avea să se mai stingă până la finalul vieții. Părăsea politica, se închidea în sine.

Dar pentru că toți din jurul său îi înțeleseseră personalitatea, devine, în 1870, membru al Academiei Române. Discursul său de recepție, din 8 septembrie 1871, intitulat ”Gheorghe Lazăr și școala românească”, este unul epocal. Reamintește că a fost, vreme de cinci luni, haiduc, și că această poveste i-a marcat cariera. Lumea, în aulă, râde. Unii spun că-s ultimele sale poante…

Cronicarul George Potra afirmă că mintea aceea frumoasă era, acum, ”ostenită și sleită de percepere”. E convins să-și vândă o parte din avere nepotului Constantin Lecca, fiul pictorului cu același nume. A fost vorba de 80 de pogoane de teren în Herăstrău, cu două perechi de case pe el, precum și un han.

 

În memoria sa, fosta stație de metrou ”Semănătoarea” îi poartă numele

 

Retras la căsuța sa cea cu magnolii de pe strada Colței, de la numărul 44, ostenit de vuietul Bucureștilor, Petrache Poenaru s-a stins în ”grădina picurată cu rouă, la margine de tărâm fermecat”, în a doua zi a lui octombrie, 1875. A fost înmormântat la Bellu. Văduva i-a supraviețuit încă 15 ani.