Pesamosca, sfântul cu bisturiu. ”Tata Pesi”, salvatorul a 50.000 de lumi

Marele Enescu a fost jelit doar de câine

Preț de aproape cinci decenii, cel mai mare specialist în chirurgie infantilă din această parte de Europă a făcut ceea ce nimeni n-a mai putut nici înainte, nici după el: a resuscitat  speranțele muribunde.

Colo sus, pe nourii Olimpului, se dănțuia. Apollo, fiul zeului zeilor, Zeus, se unise cu o muritoare, Coronis, o prințesă din Tesalia. Din ’ceastă iubire izvorâse Asclepios, patronul Medicinei, cel ce cumințea suferința pacienților și le regenera părțile afectate de boală. Acum se lua cu Epiona, a sa dragoste. Cum zicea obiceiul, de acolo, din înalt, trebuia să scoboare mâna spre Pământul cel albastru și să atingă un vremelnic căruia avea să-i dea învățătura sa și pe care urma să-l protejeze.

La mal de Pontus Euxinus, Alexandru simți așa, ceva ca o adiere. I se păru că un deget îi mângăie părul, că o forță nevăzută e în preajma sa. Apoi, tăcere. 

 

Vreme de 50 de ani, Pesamosca a operat doar în două spitale: la ”Grigore Alexandrescu” și la ”Budimex”

În copilărie voia să călătorească mările, să spargă valurile. Lup de apă, ofițer, ca și tatăl său. În 1948, însă, la 18 ani, când era pregătit să urce pe vas, Marina Regală a fost ucisă de comuniștii veniți la putere. A cotit-o spre medicină. A învățat pe rupte, zeci de tomuri, concurența era acerbă. Când au afișat listele, s-a găsit sus, sus de tot, pe prima foaie. În ’54 l-au repartizat la Niculești-Jianu, un sătuc neterecut pe hartă, lângă Fetești, ridicat de sârbii deportați în Bărăgan. ”Eram sărac vai de capul meu. Șubă groasă, de ceferist, iernile se arătau crunte. Un pulover și un costum de friptură”, avea să-și aducă aminte. Dispensarul era din chirpici. Îl alinta ”spital”. Trei ani a stat acolo. Trei ani în care n-a ieșit afară. A stat și-a citit, a învățat.

Se uita la meci, România juca pe ”Republicii”, când doi localnici, trecuți în a doua parte a călătoriei prin viață, îi deteră binețe. Femeia avea o ieșire a mitrei, în limbajul pietonului de pe zebră, uter desprins. Așa era de vreo 40 de ani, de când adusese pe lume ultimul copil. Acolo-n colb, departe de lumea dezlănțuită, beteșugul ăsta era ceva normal, trecut cu vederea. Dar eroul nostru s-a apucat s-o taie, s-o coase. A operat patru ore, la 25 de ani. Trecu o lună, când în pragul ușii apăru doar unchiașul. Trăgea după el o cutie mare, de lemn. ”Dom’ doctor, cu iertăciune, că-mi puteați fi copil. Știți, de când cu necazul ăsta, adică de pe la 30 de ani, nu m-am mai atins de muierea mea. Nici de alta, că e păcat! După ce am trecut pe aici, na, și eu, ca bărbatu, am încercat. Și ea m-o primit. Cu rușine am venit cu ploconul ăsta, că ne sunteți ca un fel de naș!” Dinăuntru respira un cocoș mare, alb ca spuma laptelui. Oamenii erau sărmani în colțul de lume din poveste, dar sufletele astea curate își rupseseră pintenatul de la gură. A vrut să-l dea afară din colibă, cu cucurigu cu tot. Dar înțelesese, pe loc, că țăranii aceștia simpli îl iubeau nespus. ”Primiți-l, că mare minune ați făcut pentru noi!” Prima și ultima ”șpagă” acceptată.

Alexandru Pesamosca. ”Pesa cum?”

 

Apoi s-a tras la București. La ”Grigore Alexandrescu”, spital de copii. I se născuse primul băiat, legase legământ că se va ocupa numai de prichindeii suferinzi. În 1957 i-au dat halat. Și ecuson. Doctorul Alexandru Pesamosca. ”Pesa cum?”, întrebau medicii cei bătrâni și ursuzi. ”Pe-sa-mos-ca”, silabisea, țanțoș. Un nume cu miresme de santal...

La fabulist în curte, locul în care orice priveliște doare, avea să stea 27 de ani. Ochi plânși, suflete pe targă, branule prin care curgea viața. Și, lângă toate astea, părinți resemnați. S-a apucat de operat. 24 de ore din 24. ”În prima zi am lucrat mult, enorm. A doua zi am făcut la fel. A treia zi uitasem, așa că am luat-o de la capăt”, spunea. Zeci, sute, mii de cazuri. Noi tehnici. Nu se oprea niciodată.

Veniseră din Ardeal. Oameni calmi, c-o durere infinită în suflet. Ăst mic, Radu, avea numai șapte ani. Vârstă de dat la școală și niște ochi imenși, de peruzea. Când Pesamosca l-a privit, s-a speriat. Trecuse prin multe, dar așa ceva nu zărise, niciodată. Un esofag plin de formațiuni tumorale benigne. Peste tot, pe unde bătuseră la uși, medicii ridicaseră din umeri. În somn, copilul se putea sufoca oricând. A intrat în sala de operații. A simțit iarăși adierea aceea din tinerețe. I-a înlăturat tot organul bolnav. I-a luat un segment din colon, i-a reconstruit un esofag nou-nouț. Așa ceva nu se mai făcuse în istorie. Radu i-a scris, ani după. Era perfect, ducea o viață normală, avea o iubită, conducea o mașină. “Nu mi-au plăcut, niciodată, titlurile, medaliile, diplomele. Am fost mulțumit să văd un copil sănătos și fără lacrimi în ochi”.

 

 

Clinica de Chirurgie și Ortopedie Pediatrică de la ”Budimex”, actualmente ”Marie Curie” îi poartă numele

 

”Dacă ar fi posibil ca toți copiii salvați să vă cânte în cor, glasurile lor s-ar auzi până la stele”...

A devenit locuțiune verbală: ”A merge la Pesamosca”. Oamenii nu mai veneau la un medic, nu luau cap-compas spitalul. Trăgeau la el, la doctorul care resuscita speranța moartă. ”Un ștab care azi e grangure mare la Banca Națională. Uite, cu vreo 20 de ani în urmă i-am reparat puța”, spunea Pesamosca în 2009...

În 1993, într-o zi ploioasă, fiul de 39 de ani a plecat. Tumoră la creier. Așa-i că soarta e ciudată, uneori? El, omul care se duelase de mii de ori cu moartea cea hâdă și o învinsese, el nu avusese nicio putere atunci. N-a zis nimic, doar a privit, o secundă, spre cer...

În ’99 și-a pierdut și soția. Trecuse la ”Budimex”, a zis să se mute acolo. Da, toată viața nu găsise vreme să-și caute o casă! Acum, la bătrânețe, unde să se mai ducă? ”Acasă” era spitalul. ”Și, oricum, unde mă cărai, tot aici reveneam!”, avea forța să glumească. Și așa era!

Începuse să primească scrisori. Tone de scrisori. ”Dacă nu erați dumneavoastră, azi nu puteam scrie aceste rânduri”. Sau: ”Numele dumneavostră ar trebui să devină un termen din dicționar”. Ori: ”Acum 31 de ani am fost operat de către dumneavostră și vreau să vă aduc recunoștința”...Alt crâmpei: ”Dacă ar fi posibil ca toți copiii salvați să vă cânte în cor, glasurile lor s-ar auzi până la stele”...

Nu se putea lăsa impresionat. Lacrimile-i topeau sufletul, dar mâinile n-aveau voie să se abată un micron.

Puiul acela de om avea doar nouă ani. Probleme mari. Pesamosca se ”lăuda” cu două nopți nedormite, ”legate”. Dar și-a adunat haiducii și a intrat în sală. Ce a făcut acolo se cheamă ”Miracol”. I-a luat din pulpă fibre musculare, a reconstruit totul. L-au filmat, a devenit obiect de studiu prin Franța. Nu asta l-a impresionat, ci o poză cu un bebeluș, ajunsă la el după ani și ani. Era copilul fetiței pe care o scăpase de trecerea Styxului. Sănătoasă, născuse. ”Astea-s împliniri, tată! Nu vile și mașini”.

Trecuseră decenii de la prima intervenție. Devenise cel mai bun specialist în chirurgie infantilă din această parte de Europă. Simțea că obosește. Nopțile nedormite își spuneau cuvântul. În 2006 nu l-au mai lăsat să profeseze. L-au pensionat forțat, pentru că el nici nu voia să audă despre asta. S-au gândit și să-l dea afară din cămăruța spitalului. Culmea, un fost student îi croise asta supărarea asta. Ar fi vrut să primească măcar un telefon de la cel căruia îi pusese bisturiul în mână, nu o depeșă rece și oficială. La câteva zile după, a sosit veste tocmai de departe, de la un fost pacient. Că omul are o casă mare, cu multe camere, că nu poate uita cum i-a salvat viața și că-l invită la el. Adică să se mute definitv acolo! Dar cum să se despartă de amintiri? A rămas la noul ”Marie Curie”, să mai audă un scâncet, să mai zărească un surâs, să mai alunce pe o jucărie, dimineața, la vizită.

Dar cei zei de sus, invidioși pe oceanele sale de iubire, l-au lovit, iar. Gino, cel de-l doilea băiat, s-a dus și el, în 2009. N-a suduit, nu făcuse asta toată viața. S-a retras definitv în chilia cu miros de cloroform. O rudă, o nepoată, un fost coleg, puțini i-au mai trecut pragul. ”Eu nu mai am ce să aștept. M-am pregătit pentru Judecata de Apoi”, avea să zică. Peste ușă, pe culoarele pe care cândva alerga spre sala de operații, continua să fie, ca întotdeauna, forfotă.

În ”Contele de Monte Cristo”, capodopera lui Dumas-seniorul, există un personaj fantastic, Noirtier de Villefort. Bătrânul e paralizat, nu mai poate vorbi, doar ochii îi mai sunt vii. Apropiații îi citesc cu glas puternic literele aflabetului, el clipește unde trebuie să se oprească. Așa formează cuvinte, propoziții, fraze, texte. Pesamosca n-a vrut să stea degeaba. L-a copiat pe bunicul lui Dumas. A început să dea meditații. Se mișca cu greutate, dar cei aflați la început de drum în ale medicinei puteau să-l întrebe ce și cum: creierul nu îmbătrânise. Iar ochii, deși ascunși în spatele unor lentile-sifon, rămăseseră ageri. Continua braț la braț cu ironia fină, o duduie ce nu-l părăsise nici măcar o secundă.

 

Ctitor de biserică

În vara lui 2011 a trebuit să părăsească spitalul. În 81 de ani era a treia oară: de la Niculești-Jianu la ”Alexandrescu”, de aici la ”Budimex”, acum ”Floreasca”. Bolile, hoațe, îl atacaseră din două părți: ”corazonul”, cum îi plăcea să spună, și afecțiunile renale.

A plecat în prima zi a lui Răpciune, 2011. Aproape neștiut. Fiind ctitor de biserică, Patriarhul României a fost de acord să fie coborât la loc fără de întristare chiar acolo, în fața așezământului Cuviosul Stelian și Nicolae-Brâncoveanu, pe care-l ridicase în curtea ”Budimexului”...

 

Deși pare greu de crezut, foștii pacienți, copilași la ora intervențiilor chirurgicale, i-au dedicat, la maturitate, poeme salvatorului lor!!!

Un apropiat care-i ținuse socoteala operațiilor, numărase 50.000 de intervenții. Cât toată Deva de azi! Când intrară în chilia plină de cărți unde academicianul Alexandru Pesamosca viețuise în ultimii ani, dădură peste ”Talmud”, una dintre cele mai remarcabile opere ale tuturor timpurilor. Zvârliră cartea la gunoi. Neștiutori, ignoraseră că ”Tata Pesi” trecuse, cândva, cu un marker fluorescent peste un rând: ”Cine salvează un om, salvează o lume întreagă!”

Atât salvase el: cincizeci de mii de lumi!

Sursa: Formula As

Cel mai nou articol

Sorry, there are errors on the page: