Nicolae Labiș: Ucis, la 21 de ani, de primul tramvai de noapte

”Buzduganul unei generații” s-a aprins, a ars și s-a stins rapid. A fost boem, într-o societate în care nu aveai voie așa ceva. S-a luat la trântă cu sistemul, a fost înfierat, dar, pentru că era ”altfel”, iertarea venea de fiecare dată. Zile întregi n-avea ce mânca. De băutură nu se plângea. A murit în urma unui accident ciudat, într-o noapte decembrie, în buricul Bucureștilor. S-a stins după ce și-a dictat, în versuri, necrologul, în timp ce pe coridoare comuniștii împrăștiau pe care veniseră să-l vadă pe Poetul luat de ”pasărea cu clonț de rubin”...

 

Când s-a refugiat din calea războiului, familia lui Nicolae Labiș a ajuns la Valea Popii, lângă Câmpulung. Când a văzut căsuța în care urmau să viețuiască, Labiș a exclamat: ”Parcă e bojdeuca lui Creangă”

 

Nu-și cunoscuse bunicul matern, decedat pe frontul de la Mărășești. Se născuse în a doua zi a lui decembrie 1935, în Poiana Mărului, Mălini, în județul Baia, azi, Suceava. Mama, Ana-Profira, e învățătoare, așa că micuțul Nicolae Labiș învață să citească la cinci ani, de la elevii acesteia. Vremurile-s grele, tatăl, Eugen, pleacă pe frontul celui de-al Doilea Război Mondial, familia se refugiază pe undeva pe lângă Câmpulung-Muscel.

Face liceul ”Nicu Gane” din Fălticeni. Se apucă de scris versuri de pe la 12 ani. Merge la o ”consfătuire a tinerilor poeți din Moldova”, la Iași, unde recită ”Fii dârz și luptă, Nicolae!”, ce-i va fi publicată în ”Iașul Nou”, dar și în ”Lupta poporului” din Suceva. 1951 îl găsește, pentru prima oară, la București. E mai, când obține premiul întâi la Olimpiada națională de limba română. Redactorii de la ”Viața Românească” sunt impresionați de acest tânăr și îi publică poezia ”Gazeta de stradă”. Tudor Vianu se uită, și el, admirativ: ”Mă surprindea obrazul lui bucălat de copil, ochii cu umbre adânci, mustața legată, ca a plutașilor de pe Bistrița. Era în înfățișarea lui ceva în același timp proaspăt și arhaic, cum nu mai văzusem niciodată pe figura unui tânăr”.

Rămâne în Urbea lui Bucur, unde, la 15 septembrie 1952 începe a urma cursurile Școlii de Literatură și Critică Literară ”Mihai Eminescu” din București. E coleg cu Tomozei, cu Negulescu, cu Radu Cosașu, cu Lucian Raicu. La catedră suie Camil Petrescu, Mihail Sadoveanu ori Tudor Vianu. Devine un ”star” în cadrul partidului de guvernământ, pentru că-i ridică laude în câteva poezii, dar, cu toate acestea, e expulzat din rândurile Uniunii Tineretului Muncitor în februarie 1953, pentru ”abateri de la moralitatea școlii și disciplină”. Marele Sadoveanu repinge nu numai această propunere, ci și pe cele ce vor urma, astfel că Nicolae Labiș rămâne ”utemist”. Sărută o colegă, este văzut, iar i se face plângere, iar îi este refuzată.

Când părăsește școala e angajat, cu simbrie, la ”Contemporanul”, apoi la ”Gazeta literară”. Din 1955 e student la ”Filologie”. Dar nu-i place așa că numai după un semestru, renunță. Poemul său, ”Moartea Căprioarei”, îi apare în ”Viața Românească”. E o capodoperă, cu un copil care, deși chinuit de foame, are un sentiment de culpă pentru uciderea ciutei ce se jertfește pentru a-i conserva viața:

”Ce-i inimă! Mi-i foame! Vreau să trăiesc și-aș vrea

Tu, iară-mă, fecioară – tu, căprioara mea!

Mi-i somn. Ce nalt îi focul! Și codrul, ce adânc!

Plâng. Ce gândește tata? Mănânc și plâng. Mănânc!”

În versurile sale-s Eminescu, Blaga, Arghezi, dar tânărul e tot mai critic cu cei ce-l conduc. Pe 29 mai 1956, la ”Plenara secției de poezie a Uniunii Scriitorilor”, Mihu Dragomir îl acuză de ”asimilarea excesivă a unor poeți dintre cele două războaie” (n.a. – Tudor Arghezi și Ion Barbu), apoi, Mihai Beniuc îl bagă în cerneală: ”snobism, evazionism, influențe ale idologiei burgheze, infiltrații liberaliste, slabă pregătire ideologică, lipsă de contact cu realitatea, precum și confuzii cu privire la raportul dintre libertate și îndrumare”. Nu-i pasă. ”Albatrosul ucis” este, iarăși, o operă divină, dar Leonte Răutu, șeful Secției de Propagandă și Agitație, îl notează cu ”grave abateri de la linia Partidului”.  Scrie superb, dar Aurel Baranga e siderat, pentru că ”Tovarășii Labiș și Andrițoiu sunt descompuși din cauza beției”.

 

Patul din casa de la Mălini, unde poetul se odihnea

 

Citește mult. Din Horațiu, din Proust, din Hegel. Scrie cu ușurință. Hrusciov demascase, la început de 1956, crimele lui Stalin. Labiș are senzația că ceva se topește și Republica Populară Română. Notează, în Testament: ”Iertat să fie cel ce la mânie / Mi-a implantat cuțitul pân-la os / Dar neuitat și neiertat să fie / Cel care-a râs de râsu-mi bătăios”

Cere o cameră de la Uniunea Scriitorilor. Nu primește. Doarme pe la Ion Băeșu, pe la Lucian Pintilie. Unii spun că este cel care începe rezistența anticomunistă din Uniunea Scriitorilor. Are vedenii, se gândește, deja, la propria moarte, pe care o descrie apropiaților.

În decembrie 1956, adună 21 de ani de viață. Pe 2. Pe 6, se găsește cu prietenul său, Portik Imre, venit, de Sfântul Nicolae, la București. I se plânge acestuia de lipsa de bani, de lipsa de lemne de la Aurel Covaci de acasă, unde stătea, dar și de răceala ”celor care mi-au fost, cândva, prieteni”. Dialoghează cu acesta despre evenimentele din Ungaria și îi spune că se teme, deoarece a cântat, în dese rânduri, ”Imnul regal” și a recitat poezii ”interzise”. ”Trebuie să dispar, pentru un timp, din fața ochilor lor”, i se destăinuie amicului. Plănuiește să facă asta înainte de Sărbători, când viața Bucureștiului e mai agitată, și absența sa n-ar fi remarcată.

Pe 7 și pe 8 decembrie ajunge târziu la locuința de pe Miletin 14. Se vede cu o prietenă, căreia îi cere un împrumut de 5 lei, cât două pachete de ”Carpați”.

 

Mânca pe datorie, fiind trecut pe caiet

Pe 9 decembrie nu are ce să mănânce. Covaci i-a spus că nu-l mai primește acasă dacă mai vine după miezul nopții. Merge la cantina studențească de pe ”Matei Voievod”, cere o friptură și întreabă dacă poate să o treacă pe caiet, la doamna Candrea, resposabila restaurantului de la Uniunea Scriitorilor. Dumitru Micu îl vede plecând singur. Mioara Cremene, peste ani, în 2000, adăuga că atunci când a trecut pe lângă ea, i-a șoptit: ”Hei, Miorițo, habar n-ai! Nici nu-ți închipui ce mi se pregătește!”

Cu cei 5 lei împrumutați, se lipește de o sticlă de țuică ieftină. Are nevoie de socializare, trage la ”Capșa”. Localul nu mai e cel de cu 80-90 de ani în urmă, dar și-a păstrat aerul boem. Pentru că n-are nici măcar de o cafea prin buzunare, acceptă invitația unui domn și a unei doamne. Unii zic că nu se cunosc. Alții că pe Iosif Schwartszman, alintat ”Grișa”, pianist acompaniator, de fel din Basarabia, voise să-l bată cu ceva timp în urmă, la festivitatea înmânării premiului de stat poetului Alexandru Andrițoiu. Atunci, în 1953, acesta îi strigase, cu ură, lui Labiș, că-n viața sa nu va ”pupa” așa ceva.

”Ea” e frumoasă, cu un trup superb. Maria Polevoi. ”Mary”, fostă dansatoare la ”Tănase”, acum la ansamblul artistic al MAI. Născută la Ismail – URSS, 3 martie 1919, domiciliul stabil la București, Strada Traian, nr. 31. E momentul în care încep legendele, intrigile, poveștile mai mult sau mai puțin cunoscute...

Pe 9 decembrie 1956, în București a fost prima zi în care tramvaiele au circulat și noaptea. De acolo, de la ”Capșa”, s-a făcut propunerea de a se continua în pasaj, la ”Victoria”. Dar mușterii nu mai au bani. ”Grișa” zice că pleacă spre casă, Mary îl invită pe Labiș pe la ea. ”Îi făcea impresia unui copil mare, ciudat, ironic”, după cum avea să scrie, peste ani, o prietenă. Se amuzaseră mult, Nicolae o întrebase dacă ”mai văzuse de aproape, în carne și oase, un scriitor, un poet și dacă da... sigur era mai bătrân ca mine!” Mary află că e singur. I se părea ciudat ca un tânăr atât de fermecător să nu aibă companie. Finalmente, se merge spre ”Victoria”. ”Băiatul s-a amețit abia când a ieșit în frig”, avea să declare Polevoi. În noul local, Labiș face rost de un pahar, dar, culmea, nu a mai băut deloc. E viteaz, vrea să facă cinste, încearcă să-și vândă ceasul ”Pobeda”, dar nu reușește. Cei doi stabilesc să plece, însă, pentru a nu se face de râs în fața grupului zgomotos de prieteni, decid să plece pe cărări separate, apoi să se găsească, ”pur și simplu întâmplător”, în refugiu.

”Nu, domle, nu l-a omorât nimeni! A alergat după tramvaiul 4, mai și băuse puțin și a alunecat. Din câte știu eu, se certase cu cineva la restaurantul unde mâncase, iar la plecare s-a ținut după rusoaică. Ea a simulat că se urcă în vagon, dar nu s-a mai urcat. El a trăit cu impresia că ea este în tramvai, a alergat să-l prindă, să meargă cu ea, și a căzut”, avea să declare, după 1989, locotenentul Ioan Grozavu, care s-a ocupat de ancheta acelui accident ce a aprins imaginația și a stârnit atâtea ipoteze, multe dintre ele niciodată elucidate.

Sergentul major Gheorghe Aurelian își făcea rondul de noapte în acea zonă:

”Astăzi 1956, 10 decembrie ora 2,40 noi sergentul major Gheorghe Aurelian din DMC fiind de serviciu în postul Bd. Nicolae Bălcescu am fost sesizat că s-a produs un accident de circulație (n.a. – refugiul de tramvai se afla vis-a-vis de Spitalul Colțea). Deplasându-mă la fața locului, am constatat următoarele: Udroiu Mihai (n.a. – vatmanul), născut la 28 decembrie 1928, în comuna Ciunuieni, raionul Horezu... când a ajuns la circa 4 metri la capătul refugiului de tramvai, înainte de a opri tramvaiul pe loc, numitul Labiș Nicoale, domiciliat... care se afla sub influența băuturilor alcoolice, a luat tramvaiul din mers, urcându-se pe la ușa din fața remorcii. Aceste uși nu sunt acționate de către încasatori, ci sunt manevrate de călători. Urcându-se pe scară, neputându-se ține, a căzut jos apucându-l platforma remorcii și scara, iar la țipetele publicului tramvaiul a oprit, după care a fost scos de sub scară și transportat la Spitalul Colțea, rămânând internat”.

 

”Ai fost beat? Nu, n-am fost beat!”

Apare și varianta unui scenariu înfiorător. Văzând că nu mai apare la Covasna, Portik Imre vine la București. Îl găsește internat în spital. Portarul de aici îi spune: ”Se zice că era beat, dar a fost aruncat sub tramvai!” Poeții se revăd: ”Ai fost beat?” ”Nu, n-am fost beat! E adevărat că am băut în după-amiaza și în seara aceea, dar nici măcare amețit n-am fost!” ”Cum ai putut să cazi sub tramvai, treaz?” ”Nu am căzut singur, am fost îmbrâncit din spate de cineva. Nu știu cine a fost! N-am avut timp să mă uit înapoi, pentru că îmbrâncitura m-a proiectat, cu brațele ridicate, pe grătarul dintre vagoane. Eram cu capul în aer, cu fața în jos și vedeam cum sar din șine scântei galbene și verzi”, spune Labiș. Acel ”cineva” e posibil să fi fost ”Grișa”. ”Nu aveam intenția să iau tramvaiul din mers, fiindcă trebuia să văd mai întâi în ce tramvai și în ce vagon se urcă ea”. Așa și este. Maria Polevoi a ajuns în stație, l-a văzut pe Nicolae, dar s-a răzgândit și s-a retras în umbră. ”Aveam multe motive ca nimeni să nu mă vadă cu el. Când a sosit primul tramvai nr.13, l-am urmărit cu privirea, având de gând să nu mă urc dacă se urcă el. Am văzut clar cum l-a îmbrâncit cel din spatele lui, continuânduă-și drumul după ce poetul dispăruse...” Declarația martorului Isac-Grișa Schwartszman vine în sprijinul ipotezei oficiale. Băutură, accident...

Labiș e gonit de la ”Colțea”, în postura în care se găsea. E refuzat la ”Central”, ajunge la ”Urgențe”. Starea e gravă, nu se mai poate face nimic, măduva spinării e secționată. Trimite vorbă ca acolo, lângă pat, să ajungă Aurel Covaci, ”ultimul său prieten”. Acesta vine. Îi dictează un poem, inclus, apoi, în volumul postul ”Lupta cu inerția”:

”Pasărea cu clonț de rubin

S-a răzbunat, iat-o, s-a răzbunat.

Nu mai pot s-o mângâi.

M-a strivit,

Pasărea cu clonț de rubine,

Iar mâine

Puii păsării cu clonț de rubin,

Ciugulind prin țărână,

Vor găsi poate

Urmele poetului Nicolae Labiș

Care va rămâne o amintire frumoasă”...

Începe să ceară oxigen, rămâne tot mai des fără aer. În ciuda eforturilor medicilor, nu mai poate fi salvat. Pe 22 decembrie 1956, la ora 2 dimineața, doctorul Firică, cel care s-a ocupat de ”cazul Labiș”, îl declară decedat. ”Mi-a revenit trista sarcină să constat, încă de la primul examen, că accidentatul nu avea nicio șansă: măduva era complet secționată. Tot ce puteam face era să-i prelungim viața cu câteva zile”. Mihai Beniuc e pe coridoare. Gonește scriitorii, gonește tinerii veniți să-l vadă pe Poet. Urlă că așa vor păți toți cei care se vor abate de la politica partidului.

 

Mormântul lui Labiș, alături de ai săi părinți

 

Nicolae Labiș, 21 de ani, ucis de primul tramvai de noapte din București, e depus, pe catafalc, la ”Casa Scriitorilor”. E îmbrăcat în costumul pe care și-l cumpărase cu o lună înainte, din banii de pe ”Primele iubiri”.

Agentului Schwartszman Isac-Grișa îi este aprobată cererea de plecare definitivă din țară, imediat după înmormântare.

Maria Polevoi, membră a Ansamblului ”Ciocârlia” al Ministerului de Interne, s-a sinucis, pe 20 iulie 1978. A fost incinerată, în mare grabă.

Mormântul lui Nicolae Labiș, alintat de Eugen Simion ”buzduganul unei generații”, se găsește la ”Bellu”, la figura 114. Placat cu marmură, cruce simplă. Plus versurile din ”Primele iubiri”:

”Pale se sting ale luncilor flori,

Mori, vegetație, suflete, mori”...

”Eu curg întreg în acest cântec sfânt;

Eu nu mai sunt, e-un cântec tot ce sunt”.

 

Surse: ”Historia”, Certitudinea – Stela Covaci

Cel mai nou articol

Sorry, there are errors on the page: