Nicolae Grigorescu: ”Câte pânze de valoare pentru neamul nostru n-aș fi făcut. Ce aș fi lăsat după mine!”

Cel mai mare pictor român din toate timpurile a început să muncească la 10 ani. La 12 vindea deja icoane, în târgul Oborului. La 15 picta sfinți, când nu adunase două decenii de viață umplea Mănăstirea Agapia de desene măiastre. Se școlea la Barbizon, expunea la Paris, pleca pe frontul Războiului de Independență. ”Atacul de la Smârdan”, o pânză de 10 metri pătrați rămâne, și azi, una dintre cele mai importante opere păstrate pe teritoriul României. Cu toate acestea, nu-l apreciam cum ar fi trebuit. Se stingea la Câmpina, în liniștea din sânul familiei, cu gândul că la un moment dat, când era în putere și vederea nu-l părăsise, Statul Româna i-ar fi putut face un atelier micuț...

 

”Regret timpul prețios ce am pierdut. Dacă statul mi-ar fi făcut măcar un modest atelier acum câțiva ani, când abia aveam cu ce trăi, dar eram încă în putere, câte pânze de valoare pentru neamul nostru n-aș fi făcut! Ce aș fi lăsat după mine! Așa, a trebuit să fac, cum puteam, pânze pe o sută, două sute de lei și am pierdut un timp neprețuit cu care nu mă voi mai întâlni!”

Nicolae Grigorescu la 1897

 

Munca o-ncepuse la 10 anișori, când se băgase ucenic la un iconar: ”Om sucit, Dumnezeul să-l ierte... mă puneam de măturam, de legănam copilul și când voiam să mă uit cum zugrăvea icoanele, mă gonea de lângă el... Câteodată numai, când frecam bine culorile, se îmblânzea și-mi arăta cum se fac sfinții... Eram atât de fericit! Mă uitam la el ca la Dumnezeu!”

Cel mic era Nicolae Grigorescu. Pictorul cel mare, Anton Chaldek, de se stabilise în București la 1835, trăgând la o casă lipită de Biserica Bradu-Boteanu. Nicu apăruse pe lume la Pitaru, Potlogi, în Dâmbovița, la 1838. Ion, tatăl, notar în sat, și, mai apoi, îngrijitor al conacului boieresc al lui Filip Lenș, și muma, Ruxandra, croitoreasă, avuseseră șapte copilași. Capul familiei se stinse repede. Familia trebui să părărească valea pârâului Șuța, de se varsă în Răstoaca, pentru a veni la București. Găsi de stat la o rudă de-a lor, la Popa Volbură, în mahalaua Cărămidarilor. Nicu era mic, dar pricepea tot. ”Biata mamă, cu acul ne-a crescut, fără să se plângă și fără să zică o vorbă rea”. Copilul ăsta avea un dar. Cerul îi dăduse o mână fină și o minte ageră. La 12 ani se apucă de pictat icoane. Manieră plină de farmec, ușoară, delicată, colorit proaspăt și suav. După ce realiză câteva, le puse într-o basma și plecă în târg cu ele, la Obor. ”Doamne, cu ce bucurie am venit acasă cu cei dintâi zece sorocoveți, pe care i-am pus în mâna mamei!... Ea când văzu banii se sperie, că eu făceam iconițele pe ascuns, iar pe urmă se întoarse cu fața încolo, să n-o văd că-i dăduseră lacrimile de bucurie. Aceasta a fost ziua cea mai fericită din viața mea; eram mare, puteam să ajut casa cu munca mâinilor mele!”

S-a apucat să studieze cu Gheorghe Puiu din Olari, cu fratele acestuia, Dragomir, cu Naie Pantelimonescu, toți renumiți pictori de biserici. La 1856, Nicolae rămăsese singurul sprijinitor financiar al familiei. ”Sunt împovărat de îngrijirea de existență a unei mame văduve și a unei sore mai mică decât mine!” La nici 20 de ani își depășise, deja, maestrul, pe Chladek, dar trecuse și de Gheorghe Tattarescu sau de Constantin Lecca. Greutățile vieții îl învățase că trebuie să ”învingă” pictori de icoane cu experiență, pentru ca ceea zămislea el să fie cumpărat.

”Toată noaptea visam numai îngeri și scene religioase”, scria înainte de a se apuca de picturi bisericești. În breaslă, începuse a fi cunoscut ca ”Nicu Zugravul”, dar nu-i displăcea asta. Și uite-l făcând icoanele și prăznicarele de la biserica din Băicoi, cele de la Mănăstirea Căldărușani, uite-l pictându-l pe Sfântul Spiridon de la Biserica Alexa, din București. Își lasă amprenta la Puchenii Mari, la Mănăstirea Zamfira... E la Budești, la Baloteasca. Semnează, timid, în colț, mic, mic de tot, ”Nicu”. La Zamfira, în Prahova, se îndrăgostește pentru prima oară. Istorisește întâia romanță. ”Eram de 15 ani când meșterul care zugrăvea biserica m-a luat să-i fac sfinții de la catapeteasmă. Acolo, am cunoscut o fetică tot așa, cam de vârsta mea. Foarte frumoasă. Avea niște ochi mari, albaștri, și-n toată figura o expresie dulce, de-o cumințenie îngerească. Și, nu știu cum, că ne-am împrietenit. Seara, când isprăveam de lucru, ne întâlneam în grădina bisericii”. O îndrăgește atât de tare, că o pictează, lucru sesizat de bătrânul călugăr Isaia: ”Bravo, mă băiete, să trăiești! E cel mai frumos înger pe care l-ai făcut tu! Leită Măriuca popii, da parcă-i și mai frumoasă aici”.

Scrie, pe 5 ianuarie 1856, câteva rânduri domnitorului Barbu Dimitrie Știrbei, în încercarea de a găsi sprijin financiar pentru a studia în străinătate. Jabla sa e însoțită de o pictură, ”Mihai scăpând stindardul”. Stăpânirea îi răspunde, dar petentul trebuie ajutat să deprindă o limbă străină și să-și completeze ”învățăturile regulate ale picturii”. Însă Nicolae Grigorescu nu asta ceruse. I se aprobă să studieze la ”Sf. Sava”, franceza și germana, însă pentru că e prea ocupat cu picturile de la Căldărușani și, mai apoi, de la Zamfira, nu trece pe la ore. Încearcă, iar, cu o petițiune către caimacanul Alexandru Dimitrie Ghica. Vrea să meargă la Roma, ”ca să poci și eu o dată lucra cu cele mi vii coloare vreuna dintre faptile strălucite ale bravilor noștri prinți”. Degeaba! Prinde de veste că Eforia Școalelor organizează un concurs de bursier, trei ani, în Italia, la Secția Grafică. Dar totul e creat pentru ca postul să fie obținut de Constantin I. Stăncescu, elevul particular al lui Tattarescu. Grigorescu, pricepe, pe loc, care sunt moravurile vremii și-și dă seama că nu poate ajunge, prin concurs, bursier al statului...

 

Isaia Piersiceanu și Mihail Kogălniceanu

Întâmplarea face ca atunci să se găsească cu Isaia Piersiceanu, călugărul care-i propune să picteze la Mănăstirea Agapia, ctitorită de hatmanul Gavriil Coci, fratele domnitorului Vasile Lupu. ”Trei ani frumoși în acest loc retras, al cărui nume înseamnă iubire. Toată întârzierea, toată vremea asta de așteptare, petrecută în ruga cea mai curată a muncii, s-ar zice că e un noviciat – o pregătire a sufletului peantru a putea intra în tainele artei”, scria Vlahuță despre Agapia. Maica Taveta a fost cea care l-a ajutat enorm la ai săi nici 20 de ani, între 1858 și 1861. Și astăzi, în prezentările Mănăstirii, stă scris ”pictată, la interior, de către Nicolae Grigorescu”...

Unul dintre cei care vizitează locul este Mihail Kogălniceanu, ministrul lui Alexandru Ioan Cuza. Văzând calitatea picturilor ce se realizau sub ai săi ochi, acesta hotărăște ca Grigorescu să primească o bursă la Paris fără a mai da vreun examen.

În toamna lui 1861, pictorul se îmbarcă pentru malurile Senei. Moldova prevăzuse, în buget, o sumă de 260 de galbeni, dar nu e foarte clar dacă acesta  primit-o... Câteva luni de zile lucrează în atelierul maestrului Sebastien Cornu. Când revine pentru câteva zile în patrie, în mai, participă la ceva extrem de interesant! La inițiativa lui Dimitrie Racoviță ia naștere, la București, Societatea Română de Arme, Gimnastică și Dare la Semn. E membru fondator alături de Kogălniceanu, de C.A. Rosetti ori V.A. Urechia. Organizația își propunea să contribuie la dezvoltarea sentimentelor patriotice, dar și la formarea unor deprinderi militare. Activitățile practice se desfășurau pe un teren din apropierea Cotrocenilor, pe locul unde astăzi sunt Arenele BNR și stadionul fostului club FC Național. Așadar, Grigorescu participă la nașterea... primei forme sportive organizate din București.

 

La Agapia, Grigorescu a fondat și o școală de pictură pentru fete

 

Noiembrie 1862 îl găsește frecventând Cabinetul de Stampe al Bibliotecii Naționale din Paris. Petrece mult timp la Muzeul Luvru, executând o serie de copii după vechii maeștri ai picturii. Dar el e peisagist, vrea altceva. Așa că merge la Barbizon. O mică localitate ce aparținea administrativ de Chailly, o aglomerare de case alineate de-a lungul unei ulițe. Lumea bună a picturii franceze de adunase aici. Un Jean-Francois Millet, un Theodore Rousseau, un Jean-Baptise Camille Corot ori un Gustave Coubert. Se lucra în aer liber, văcarul suna din corn și aduna animalele ce urmau a fi... modele pentru pictori. Se mergea cu scăunelul pliant, cu umbrela, cu șevaletul, cu două pânze plus cutia de culori. Se lucra matinal, se lucra seara. Unii vorbeau despre ”Școala de la Barbizon”, alții doar de un grup eterogen de artiști foarte diferiți, cu stiluri felurite.

De la Paris, Grigorescu a făcut trei drumuri spre Regat: la 1864, 1867 și 1869. A trecut prin Galiția, a pictat țărani, evrei galițieni, țigani. S-a mutat la Paris, unde începe să expună. La început, șapte lucrări, apoi din ce în ce mai multe. Pe la 1869-1870 se poate spune că formarea sa profesională se încheiase.

Pe aceste meleaguri, vremurile se schimbaseră. Țara avea un lider modern, Carol I. La 10 mai 1877, acesta semna proclamația de independență iar noi intram în război de partea Imperiului Țarist. O altă minte luminată, Ion C. Brătianu, a propus, atunci, să se investească în documentariști – artiști și gazetari care urmau să însoțească armata pe front. Această idee de a fixa detalii veridice ale acțiunilor militare data din perioada Războiului Crimeei (1853-1856), dar la noi era folosită pentru prima dată. ”Batalionul” urma să fie condus de către Carol Popp de Szathmari, pictorul și fotograful oficial al Casei Regale. Grigorescu avea aproape 40 de ani și suferea de friguri, când a primit, la Paris, invitația marelui Carol Davila, șeful serviciului medical al Armatei. Era clar că viața de pe front nu se arăta prea confortabilă, dar n-a ezitat nicio secundă. A plecat alături de Sava Henția, de Carol Popp și de G.D. Mirea. A fost uns ”pictor de front”, a primit o trăsură de campanie, cu trei cai, mânată de un dorobanț, care-i era și adăpost, și atelier.

 

”În rând cu soldații, înfruntând moartea, a privit de aproape toate atrocitățile războiului, a înțeles cine sunt adevărații eroi, și lor le-a închinat toată iubirea și toată admirația sufletului său; pe ei, opincarii aceia uscați și vânjoși, care se azvârleau cu frenezie în brațele morții... În fața îngrozitoarei tragedii a războiului, un pictor nou se deștepta în Grigorescu”

Alexandru Vlahuță

 

Venea de la Paris, unde impresionismul era în floare. Pe front, avea să-și dea seama, imediat, că lucrurile stau puțin altfel. ”Eu aleg, nu corectez. Fac ce-mi place mie, ce corespunde sufletului meu. Că nici n-aș putea să fac altceva. Numai în război am fost silit să ies din hotarele firii mele. Dar acolo aveam o chemare mai presu de arta și de viața mea. Eram în război”, scria.  ”Santinela”, ”Dorobanțul”, ”Alarma” (cunoscută și drept ”Gornistul”) ori ”Spionul” sunt adevărate opere de artă. Dar capodopera sa de pe front este, fără îndoială, ”Atacul de la Smârdan”, probabil cea mai importantă operă de artă aflată pe teritoriul României, după piesele lui Brâncuși. Grigorescu s-a apucat de imensa compoziție – 295x388 cm, în 1878. Trebuia să o termine în trei ani de zile, a lucrat la ea până în 1885. A folosit micile sale desene realizate în creion, cărbune sau cu penița. Acțiunea e plasată în câmp deschis, cu infanteriștii Regimentelor 4 și 6 (n.a. – nu dorobanți, cum adesea se comite eroarea), echipați și îmbrăcați corespunzător. Soldatul de rând, soldatul necunoscut, este eroul picturii sale.

 

”Atacul de la Smârdan” este unic în arta românească. Până la Grigorescu, nimeni, nici măcar Theodor Aman nu încercase să facă o lucrare de o asemenea importanță

 

Aflat în fața tabloului, un general i-ar fi reprioșat pictorului, direct, că nu se văd ofițerii. ”Sunt înainte. Au ieșit din cadrul pânzei mele”, a venit replica genială a lui Grigorescu. Lucrarea e expusă la Primărie, dar e așa de vizualizată, că trece la Pinacotecă și apoi, din 1910, în Patrimoniul Național. Primește 10.000 de lei, plus un teren, cel pe care azi e construit Palatul Victoria. Dar e ocupat cu atelierul, cu pictura. N-are vreme, așa că vinde, pentru încă 100.000 lei, terenul, lui Grigorie Sturdza, ”Beizadeaua vițel”, poreclit astfel pentru că făcea exerciții fizice ridicând un astfel de animal.

 

”Cum se aruncau înaintea morții! Acolo s-a dovedit ce popor avem noi. Am văzut ofițeri străini plângând de înduioșare și admirație”.

Nicolae Grigorescu

 

Pictorul era recunoscut de acum în tot Regatul. Însă Războiul de Independență trecuse, nimeni nu mai era interest de gravuri militare. Șase ani de zile a durat ca Grigorescu să obțină bani pentru ”Albumul Războiului Independenței”. A încercat să scadă prețul. Nici așa n-a funcționat. Așa a apărut dorința de a pleca, definitiv, din țară. Își scoase în Grădina Episcopiei, grădina Ateneului Român, peste 200 de tablouri, spre a le vinde. Colecții de tapiserii, arme, mare parte a mobilierului. ”M-am prefăcut în negustor ca să-mi vând tot calabalâcul meu de pictor și să plec mai repede în străinătate”. Lipsește din țară, între 1881 și 1887. E la Vitre, mic târgușor medieval din Bretania.

 

Un ”Car cu boi” a fost vândut, la licitație, cu 155.000 euro

Apoi revine la sentimente mai bune. Lucrează la ”Car cu boi”, îl dă gata în 1897. O altă capodoperă. Interesant este faptul că tema aceasta apare în 300 de reprezentări sub diferite forme din totalul de 3.000 de lucrări grigoresciene.

 

”Trăim timpuri atât de grele, de mare depresiune morală și întuneric în jurul și înaintea noastră, că avem aerul unui om căzut în fundul unui puț. Ne zbatem, nu numai fără a ne putea salva, dar parcă ne afundăm tot mai mult. Singura lumină, deasupra capului nostru, e sus, în gura puțului, unde se vede o bucată de cer albastru, trecutul nostru, cu stelele lui de diferite mărimi. Printre aceste stele, una din primă mărime, e pictorul Grigorescu”

Nicolae Petrașcu

 

Expune la București. E 17 aprilie 1895. O face conform obiceiului său. Fără invitații, fără reclamă. Ateneul nu are pe zidurile sale niciun afiș. Academia Română îl primește cu brațele deschise, ca membru. Este primul artist plastic acceptat. Tulburările de vedere care îl chinuiau în ultimii 10 ani, îl sperie. În 1897 pictează aproape fără contur, în forme diluate...

Nu-i supărat pe nimeni, dar se retrage la Câmpina, în ultimii ani ai vieții, începând cu 1904. Nu înainte de a mai picta la Agapia lui cea dragă și la Văratec. Cel mai mare pictor român viețuiește alături de Maria Danciu, soția, și de fiul lor, Gheorghe, viitorul ceramist. Artistul își construiește, la Câmpina, un atelier.

E 1907, Regatul e încă în convalescență după Răscoală, când, la 21 iulie, fondatorul picturii române moderne, se stinge la Câmpina.

„Una din cele mai mari și mai curate glorii ale patriei și neamului, un mare erou modest al artei, un uriaș lucrător, un intim al naturii cu care vorbea de-a dreptul fără învățător și tălmaci, cu suflet românesc de o energie și lumină geniale au dispărut. Marele Grigorescu nu mai este. Și-ți pare în împrejurări de acestea ca și cum o mină pizmașă s-ar repezi asupra mantiei de glorie și onoare a țării tale și ar smulge, pentru a nu-l mai dă niciodată înapoi, unul din cele mai curate mărgăritare ce o împodobeau”.

Nicolae Iorga