Nichita. Nu mai avea ficat. Şi-l bãuse! Poetul a murit. Poezia, niciodatã!

Nichita. Nu mai avea ficat. Şi-l bãuse! Poetul a murit. Poezia, niciodatã!

Martie e luna lui. Poet imens, poate cel mai mare de dupã a Doua Urgie Mondialã. Geniu când bea. Şi bea enorm, de la Pãmânt la Lunã şi-ndãrãt. Iubea oamenii, la el acasã era ca la Fatima, loc de pelerinaj. Se îndrãgostea extrem de repede. ”Îndrãgostiţii sunt pietoni ai aerului”, obişnuia sã spunã. Trei soţii. Ultima, Dora, dupã miliarde de ouã, dupã miliarde de şunci, i-a gãtit. A sunat un prieten. ”Bãtrâne, mã ucide! Îmi dã hranã caldã!” A luat ”Herder”. L-au propus la ”Nobel”. Ceauşeasca l-a trimis la dezalcoolizare, el turna votca în sticle de ”Pepsi”. O cãmaşã stil chinezesc, tovãrãşesc, cu buzunare mari. Şi un pantalon. O jumãtate de secol de viaţã. Atât a ars. L-au prevãzut lângã Eminescu, prietenul dintr-alt secol. Când s-a dus, luând cu el un întreg Univers, Johnny Rãducanu a mers la ”Bellu”, aşa cum fanii ”The Doors” se încoloneazã spre parizianul Père-Lachaise, la Jim Morrison: a turnat tãrie pe mormânt şi a prins a jelui. ”Scoal’, bre, cã avem atâta treabã. Ce faci acolo, cã eu mã plictisesc aici !?!”

 

”Noi suntem clipa care trece prin poarta existenţei”

Nichita Stãnescu nu s-a nãscut, precum toţi muritorii. A apãrut fie la Genezã, fie la zãmislirea vreunui munte de încreţire, iţit prin cine ştie ce parte de lume.

Mama, Tatiana Cereaciuchin, se trãgea din Voronej, Rusia de azi. Tatãl, ţãran prahovean, din neam de comercianţi şi meşteşugari. Nichita e de la bunicul matern, Hristea Stãnescu, de la cel patern. La cinci ani, privea la Tatiana, cum mângãie clapele pianului. Când venea de la şcoalã, pac, se punea pe scaun şi începea sã cânte. Iubea ”Valsul pisicii”. În prima zi de abacedar, s-a dus cu un şorţuleţ gri-pepit, cu fundã albastrã şi basc alb, tras pe frunte. Dulce, cu ochi albaştri, pãr blond. Primele douã clase la Ploieşti. Apoi a venit Rãzboiul. S-au refugiat la Buşteni. A IV-a îl gãseşte la Vãlenii de Munte, urbea lui Iorga. Vãrul, care i-a fost şi coleg de bancã, piere în a Doua Urgie Mondialã. ”Prea mi-a nins şi mi-a plouat, de mult / în copilãria mea cu nopţi grozave / cântecul de moarte ca sã-l mai ascult, / gândul ca sã-l rotesc peste cadavre”...

Revine pe urmele lui Caragiale. Îl are prof de istorie pe Nicolae Simache, cel ce avea sã fondeze faimosul ”Muzeu al Ceasurilor”. Se formeazã, ca om, în Parcul strãjerilor, ”locul pupului dulce între elevii şi elevele de liceu”. Dã pe la cinema. ”Stan şi Bran aviatori” e întâiul film vãzut. Vizionat de cel puţin 20 de ori! Tovarãşilor de joacã le era greu sã-l strige ”Nichita”. Rupea pe fotbal, aşa bucãlat, grãsuţ, cu al seu ten trandafiriu. I-au zis ”Nini Grasu”. Prea lung, prea ca la provincie. ”Nini” i-a rãmas.

Se purta numai cu capul în nori. A plecat la Bucureşti, la Politehnicã. S-a întors de la Bucureşti, intrat la Filologie, la Universitate. Acolo, geniul lui Labiş îl timoreazã. Se auzea, deodat’: ”Stimaţi tovarãşi, printre noi se aflã marele poet Nicolae Labiş. Sã-l rugãm sã ne citeascã o poezie!” Când titanul dãdea cep versurilor din ”Moartea cãprioarei”, ”Nini” se pitula precum urecheatul lui Emil Gârleanu la vederea propriei umbre. Abia dupã ce ”buzduganul unei generaţii” s-a stins, Stãnescu a aşteptat un an, din respect, apoi a publicat.

În 1952, când abia prinsese a se lua cu briciul în rãspãr, legase cãsãtorie cu marea sa dragoste din facultate, Magdalena Petrescu. Se despart un an mai târziu. Merge la Alexandru Tzigara-Samurcaş acasã, aici dã peste Ion Barbu. Îi citeşte câteva dintre poezille sale ”bãşcãlioase”, scrise, aşa, ”fãrã mamã, fãrã tatã”. Dan Barbilian nu respirã la auzul lor. Debuteazã cu ”Sensul iubirii”, în 1960. Se ia cu poeta şi eseista Doina Ciurea, în 1962. Din dragostea lor se plãsmuieşte ”O viziune a sentimentelor”, pentru care primeşte premiul Uniunii Scriitorilor. Am scris cã fusese iubita lui...Nicolae Labiş? Scuze, n-am scris!

”Leoaicã tânãrã, iubirea

mi-a sãrit în faţã.

Mã pândise-n încordare

Mai demult.

Şi deodatã-n jurul meu, natura

Se fãcu un cerc, de-a-dura

Când mai larg, când mai aproape

Ca o strângere de ape.

Şi privirea-n sus ţâşni,

Curcubeu tãiat în douã,

Şi auzul o-ntâlni

Tocmai lângã ciocârlii”.

 

”Am sã vã spun un lucru, cu riscul de a mã repeta. Eu nu prea cred cã existã poeţi, cred cã existã poezie!”

280 de lei salariu. Plus perne din cãrţi

Unul dintre profesori, Paul Georgescu, eseist, crtic literar, îl ”miroase”. Îl bagã, cu juma’ de normã, la ”Gazeta Literarã”.

Simbria e microscopicã, 280 de lei pe lunã. Reazemã capul într-o salã a redacţiei, ”cu cearşaf fãcut din jurnale, perne din cãrţi şi pãturi din paltoane, cãci venise iarna”. Acolo pune geanã peste geanã...Se mutã mereu cu domiciliu, doarme pe unde apucã. Scoate ”11 elegii”, apoi ”Roşu vertical”, ”Antologia Alfa”, precum şi capodopera ”Oul şi sfera”.

Cupidon îl sãgeteazã, iar. Gabriela Melinescu e aleasa, deşi nu se desparte, cu acte, de Doina Ciurea. Ei îi dicteazã ”elegiile”, pe parcursul a douã zile şi a douã nopţi, undeva, într-o camerã sãrãcãcioasã din oraşul lui Bucur. ”Sunt bolnav. Mã doare o ranã / cãlcatã-n copite de cai fugind. / Invizibilul organ, / cel fãrã nume fiind, / neauzul, nevãzul, nemirosul, negustul, nepipãitul”. Cea de-a 10-a elegie...

Nichita primeşte pe toţi. Unii zic cã n-are clanţã la uşã. Scriitori, oameni de culturã. Discutã, argumenteazã. E un tip atât de generos, încât se simte în stare sã strângã în braţe toate sufletele Mapamondului. De ziua sa de naştere, de exemplu, coada se fãcea pe scara blocului. Gabriela fuge. ”Viaţa lângã el, grea. Ambii eram creatori”.

”Ah! Am atâta dragoste încât mi-ar trebui un miliard de ani ca sã vã spun o fãrâmã din ea”

Nichita Stãnescu

Florin Iaru, scriitor, povesteşte cã se mergea la Poet ca la Fatima, în pelerinaj. ”O sã vã ducem la Nichita”, a auzit, într-o zi, ca student al Facultãţii de Filologie, Istoria Artei şi Filosofie. Şi-a umplut buzunarele cu poezii şi, fireşte, a luat o sticlã de votcã, pentru cã asta era regula de aur: nu pãşeai pragul fãrã o butelcuţã de ”Moskovskaya” ori ”Stolichnaya”. 25 de leuţi fiola. Au poposit în Piaţa Amzei. Au suit în sufragerie. ”Bãtrâne, au venit puştanii ãştia. Nu vrei sã-i asculţi?” ”Nu!” Şi puştanii au mai fiert, în suc propriu, vreo douã ceasuri...   

”În dulcele stil clasic”, 1970. Redactor-şef adjunct la ”România literarã” a lui Nicoale Breban.

Nichita Stãnescu a bãut pânã la Lunã şi îndãrãt. ”În vara lui 1977, atunci când m-am împrietenit cât de cât cu Nichita, acesta era deja dependent de alcool”, îşi aducea aminte prozatorul Ştefan Agopian. ”Cu toate cã bea peste douã sticle de votcã pe zi, nu era aproape niciodatã beat. Alcoolul îi producea o stare de efervescenţã intelectualã vecinã cu geniul”. Sã luãm un creionaş şi sã socotim. Calcul uşor, de clasa a treia. Se întovãrãşesc în 1977. În 1983, Poetul pleacã. Şapte ani. Adicã 365 x 7 ¡ 2.555 de zile. 2.555 x 2 litri pe zi ¡ 5.110 de litri de votcã. Alo, cine suntem noi sã judecãm Everestul? La Nichita pânã şi beţiile erau fermecãtoare. Aşa, împuşcat într-o aripã, nãştea metafore, dialoga despre poezie dar şi despre copacul botezat ”Gicã”, de acolo, din faţa balconului sãu. Premiul ”Johann Gottfried von Herder” în 1975.

Paralizat la cutremurul din 1977

La cutremurul din ’77, vrea sã-şi salveze un prieten, sã-l scoatã pe Nicolae Ştefãnescu de sub dãrâmãturi. Un zid cade peste el. Aproape cã paralizeazã, pe stânga, rãmâne cu sechele. Apoi Traian Coşovei şi Florin Iaru îi fac cunoştinţã cu Tudoriţa Tãrâţã, Dora, cea care-i va deveni ultima sa soţie. El are 46, ea, împãrţit la doi, 23. Femeia vrea sã-l scape de cele rele. Instituie paza la uşã. Veneai, hop, sãr’mâna, lugu-lugu, pac, desfãceai picioarele şi ea te controla, ca-n NYPD, cu faţa la perete, fãrã sã scoţi o vocalã! Ştia cã posezi asupra ta votcã! Geniul lui Nichita lucrase, însã, şi aici: piteai licoarea fie în cutia televizorului, fie în cea a pendulului de pe hol. Lãsai marfa acolo – el avea sã o rezolve mai târziu – treceai la controlul corporal, erai testat negativ şi scãpai. Dupã miliarde de ani de ouã şi slãninã, Dora îi gãteşte. Hranã caldã. Stãnescu, sunã, imediat, un prieten. Lasa glasul moale, afectat, şi zice: ”Bãtrâne, m-a ucis! Îmi dã mâncare gãtitã!”

”Electrecord”, compania de muzicã, îi pune versurile pe vinil.

1980. Scriitorul suedez Arthur Lundkvist îl propune Academiei Suedeze pentru includerea pe lista candidaţilor la Premiul Nobel pentru Literaturã. E nominalizat alãturi de nume mari, precum Max Frisch, Jorge Borges, Leopold Sedar Sengghorn. Grecul Odusseas Elytis îi învinge, însã, pe toţi.

Prin 1981, prietenii scriitori se supãrã, rãu, pe el. Sânziana Pop vine la un interviu. ÎI bagã un microfon al Televiziunii Române sub nas. Nichita zice aşa: ”Poetul sã meargã în fabricã, sã vadã cum sar scânteile din strungã”. Se lasã cu greve, se adunã conclav. ”Da, bãtrâne, dacã asta mi-au cerut sã spun, asta am spus!” Puteai rãmâne fãrã ambasade cu el?

                                                

Împreunã cu Dora. ”Prin dragoste, prin sentiment, prin aceastã fereastrã a legii ne uitãm şi noi cu colţul inimii noastre”

Elena Ceauşescu l-a obligat la dezalcoolizare!

Dar ficatul nu mai vrea sã-l asculte. Prin ’79 - ’80 dã primele semne. Elena Ceauşescu trece pe la Uniunea Scriitorilor. Da, sunã a blasfemie, dar bifase acolo o conferinţã, ceva. Se vede cu Nichita. Îl întreabã cum se simte. Aici intervine Mircea Gociman, prieten cu Poetul. ”Nu a fãcut analfabeta (n.r. – Elena Ceauşescu) numai lucruri reprobabile. Îşi maltratase ficatul, dar, cu toate astea, a rãspuns cã e ok. Ea şi-a dat seama cã nu e aşa”.

Nichita primeşte, imediat, mai multe invitaţii de la diverşi medici, sã vinã la ei, mãcar pentru un consult. Ultimele douã sosesc de la profesorul Eugeniu Proca, ministrul Sãnãtãţii din vremea aceea. Refuzã pe toatã lumea. Apoi, într-o dimineaţã, la uşã se trezeşte cu Proca în persoanã. Poetul zice cã nu e cazul, cã dacã e poate trece el pe la clincã, sã mai vedem. Profesorul drege glasul: ”Stimate domn, pleci la tratament, chiar în clipa aceasta, cu mine. De bunã voie sau legat de echipa pe care am, adus-o şi care e jos. Putem merge ca buni prieteni sau ca duşmani supãraţi unul pe celãlalt”. S-a dus la Mangalia, la izolare. Tratament puternic, ce a costat, atunci, peste 2.000.000 de lei, o cifrã care pare neverosimilã. Dar vorbim despre cele mai sofisticate vitamine pentru refacerea ficatului, pastile unice la nivel mondial, psihoterapie. ”Pãrerea mea bazatã numai pe intuiţie este cã urmarea tratamentului a fost prelungirea vieţii sale cu câţiva ani”, mai spune Gociman.

Dar Nichita revine la vechile obiceiuri. Începe sã nu mai facã specacolul cu care-şi obişnuise invitaţii. Iaru ajunge la el prin toamna lui ’83. Se mutase din sufragerie în cãmãruţa cea micã. Doar nu-i pe fazã, e cu nişte oaspeţi. E momentul sã iasã la atac. Îi zice lui Iaru: ”Adu-mi nişte votcã!” ”Nichita, scuze, îmi este imposibil, nu am de unde!””Te duci la Salonul Spaniol îi spui barmanului sã-ţi punã nişte votcã în <<Pepsi>>. Pune capacul la loc şi asta e. Hai, spor!” Stãnescu era imens, genial, doar dupã ce simţea gradele pe limbã. Înainte de asta era morãcãnos. Mai toţi, când beau, îşi pierd minţile. El, cu cât consuma, cu atât era mai strãlucitor, mai fermecãtor. În jurul sãu se ţesuse aşa, ceva ca o conjuraţie: ”Cine bea mai mult decât Nichita şi cine e mai spiritual decât Nichita bând?” Era simplu, simplu de tot. Avea o cãmaşã şi un panatlon de stofã. Cãmaşa cu buzunare largi, stil chinezesc. L-au vãzut vorbind cu un general de Securitate, care-l oprise pe stradã. Explicaţie: ”Decât sã audã vorbele mele un mic cãţel, care sã le rãstãlmãceascã, mai bine un generãloi”.

Ajunge la o jumãtate de secol de viaţã. Martie, luna sa, 1983. ”Nu sunt bãtrân, sunt strãvechi”. Autoportret. ”Acum, aproape la 50 de ani, am un metru şi optzeci şi patru înãlţime, o sutã zece kilograme, fluctuant cu cinci în plus sau în minus, pãrul de culoarea nisipului, amestec de blond cu fire albe, capul rotund, sprâncenele groase, ochi expresivi, nasul potrivit, buza de sus a gurii puţin lungitã ca sã nu mi se vadã cioturile dinţilor. (...) Nu pun niciun preţ pe îmbrãcãminte. Cu cât e mai suplã şi mai decentã, cu atât mã face sã mã simt mai bine în ea. (...) Citesc pe apucate şi înţeleg pe rumegate. N-am fost niciodatã precoce. Am învãţat întotdeauna foarte greu”. Privirile îi erau drepte, nemişcate, pãsãrile se puteau odihni pe ele. Se uita urât la om, pânã ce omul devenea frumos. Zicea cã poetul, asemenea soldatului, n-are viaţã personalã.

Pe 9 decembrie 1983, sfârşitul e aproape. Ofelia Rotaru şi Sandu Condeescu se luaserã, cu nuntã, la Drobeta Turnu-Severin. Nichita fusese invitat. Se duce. Le scrie un poem. Se retrage într-o camerã. Ficatul, mãcinat de cirozã, îl doare. Crunt. Nu prinde trenul de luni. Pleacã marţi, doarme pânã la Bucureşti. Ajunge pe la 10 noapte acasã. Atunci, Mircea Dumitrescu, prietenul, primeşte un telefon. ”Vino repede!” Se duce într-un suflet. Salteaua era pe jos, sângele îi ţâşnea din buze, din limbã. ”Mircia (n.r. – aşa îl alinta), stai tu aici, cã nu vreau s-o sperii pe Dora”.

Pânã la maşinã, apoi pe coridoarele spitalului, Nichita merge pe picioarele lui. Criza se repetã. E din ce în ce mai violentã. Acolo, coadã mare, oameni mulţi. Dumitrescu ţipã cã e vorba despre Nichita Stãnescu. O asistentã vine cu replica: ”Cine e Nichita ASTA de urli aşa?” Şi atunci, ca şi acum, cultura era bãgatã-n dubã, iar arta confundatã cu şurubul. S-a stins la ora 2 noapte, pe 13 decembrie 1983, la ”Fundeni”. Stop cardio-respirator.

”La autopsie, s-a constatat cã nu mai avea nici mãcar o celulã de ficat. Şi-l bãuse pe tot!”

Cezar Ivãnescu

L-au prevãzut la ”Bellu”, la o fâlfâire de aripã de pasãre de EminescuFinalmente, geniile se întâlniserã.

”Ca şi cum ai vedea munţii plângând,

Ca şi cum ai ceti în deşerturi un gând,

Ca şi cum ai fi mort şi totuşi alergând,

Ca şi cum ieri ar fi în curând.

Astfel stau palid şi trist, fumegând”.

Televiziunea Naţionalã apucase sã-l întrebe care ar fi cel mai frumos catren.

”Cel mai frumos catren, dacã ar fi sã-l scriu eu, ar fi urmãtorul. M-aş gândi…Mãi…

Cine e cel mai mare din profesie?

Mihai Eminescu, poetul nostru drag!

Cine ne-a dat primul imaginea luptãtorului nostru la Rãzboiul de Independenţã, de-a-ncãlare pe un cal aburit, uitându-se aşa, într-o ceaţã, semãnând întrucâtva şi a sergent român, şi a ciobanul Mioriţei?

Nicolae Grigorescu!

Cine ne-a încântat nouã sufletul cel mai ales scriind ”Rapsodia Românã”

Enescu!

Şi cine ne-a fãcut nouã ”Coloana fãrã de sfârşit?”

Brâncuşi!

Deci, cel mai frumos catren, de-aş fi în stare sã-l scriu vreodatã, ar avea patru versuri – unu, doi, trei, patru:

Eminescu,

Grigorescu,

Enescu,

Brâncuşi!”

La fel, amicul Aurelian T. Dumitrescu. ”Nichita, ce poem îţi place cel mai mult?” ”Odã în metru antic, pentru cã începe cu cel mai frumos vers scris vreodatã în limba românã: <<Nu credeam sã-nvãţ a muri vreodatã>>”.

 

”A trebuit sã vin a doua oarã, pentru cã prima oarã abia acum îmi dau seama cã nu existã. A trebuit sã vin a doua oarã ca sã-mi dau seama cã prima oarã nu existã niciodatã”

Ani de zile dupã a sa plecare cu al sãu Univers, un bãtrânel simpatic mergea acolo, la ”Bellu”, turna o sticlã pe mormânt şi se jeluia: ”Bre, ce faci acolo? Hai, vino înapoi, cã mã plictisesc sigur aici!” Era Johnny Rãducanu. Pân’ ce şi pianul acestuia s-a stins, plângând, alergând şi fumegând...

Surse: Adevãrul, Historia, a1.ro, rador

 

Cel mai nou articol

Sorry, there are errors on the page: