Nașterea și moartea POLIDINULUI. ”Ne-am injectat câte doi mililitri. Așa l-am testat!”

Nașterea și moartea POLIDINULUI. ”Ne-am injectat câte doi mililitri. Așa l-am testat!”

Copilăria Sylviei Hoișie s-a întrerupt, brusc. Mutată în ultima bancă, ponegrită de toți. Mami i-a cusut Steaua lui David pe piept. ”Jidani”. Așa i-au spus. Au suit-o-n tren, au deportat-o la Nistru. În ghetou. Bunicii i-au murit pe drum. A trăit vremuri crunte, a mâncat rădăcini, s-a încălzit cu volume rusești. A revenit în țară. Făr’ de ură, făr’ de pizmă. A intrat în laboratorul ”Cantacuzinoului” din Iași. Acolo unde a început să se coacă facerea celui mai cunoscut medicament românesc din toate timpurile: POLIDINUL. Injectabilul acesta avea să salveze sute de mii de vieți. Revoluția n-a reușit să-l ucidă. 15.000.000 de fiole pe an, prin 1998. Apoi, în momentul intrării în Uniunea Europeană, a început să tușească. Din ce în ce mai rău. Până a sucombat. Prin 2011 – 2012 l-au dus la groapă. Au plimbat niște acte, au schimbat niște vorbe. În van! De șapte ani medicamentul mai e amintit doar prin niște petiții online. Sylvia Hoișie, ”Doamna Polidin”, trăiește. Și, da, s-a mai întors, o singură dată, în ghetoul din Moghilău, pre locurile unde domnul Ieremia Movilă avea, pre la 1595, moșie-ntinsă. Bune au rele, amintirile sunt unicul Rai din care nu putem fi alungați.

”Polidinul”, cel mai cunoscut medicament românesc. 1966 - 2012

Clopotele cele mari, grele, ale bisericilor din Câmpulung Moldovenesc prinseră a dăngăni. Bang – bang, bang – bang... Inamic nu părea a fi prin preajmă, nici urgie cerească. Puiul cel mic, cu păr blond, duse mâinile la urechi. Megafoanele duduiau: ”Îngenunchiați cu toții! Îngenunchiați!”. 22 iunie 1941. Dimineața. ”Operațiunea Barbarossa” începea. Mareșalul Antonescu cerea ostașilor români trecerea Prutului. Pogromul evreilor stătea să înceapă.

Primii ani au fost superbi pentru Sylvia, acolo între Obcinele Bucovinei și Munții Stânișoarei. Familie cu venituri medii, dar cu iubire infinită. Școală și joacă dimpreună cu Miriam, a sa soră mai mare.

Apoi, fără să înțeleagă de ce, lumea s-a schimbat. S-a dat de-a berbeleacul așa, într-o noapte, și s-a făcut rea. Rea de tot. Era prin 1940 când prietenele nu-i mai erau prietene, colegele de clasă se înstrăinaseră, jocul o durea, nu mai era joc. Au fost așezate în ultima bancă, departe de ceilalți. Nu le scoteau din ”jidani”, cântau, în jurul lor, cântece legionare iar mami le cususe, pe haină, Steaua lui David. N-avea voie pe bicicletă, nu putea lipi urechea de un radio, nu găseau, niciodată, bilete la cinema...

Apoi le-au pus să îngenuncheze. Le-au zis că 500 de evrei-bolșevici le-ar fi semnalizat avioanelor sovietice mișcările trupelor românești. Pentru fetița cea mică s-au ițit termeni pe care nu-i putea înțelege: pogrom, deportare, ghetou...

În octombrie 1941 i-au urcat în tren, în vagoane de vite! Nu, nu încerca să fugi cu privirea de pe aceste rânduri, așa e istoria, crudă. A văzut, peste tot, sânge. Cu el era scris numele evreilor uciși. Au ajuns peste Nistru, la Moghilău, în Ucraina de azi. Locului îi zicea așa pentru că pe acolo, pe la 1595, voievodul Moldovei, Ieremia Movilă, avea o moșie întinsă...Ostașii români, da, ostașii români luau câte un suflet pe care ea, Sylvia, îl cunoștea, îl legau de către un copac și-l împușcau. Farmacistul orașului, de exemplu. Bunicii, de 80 de ani, n-au mai rezistat. S-au stins la 20 de zile de la deportare. Au făcut rost de o sobiță. 20, poate 30 de familii. Venea toamna. Au găsit de-un ceai. Ioc lemne. Au pus pe foc cărțile sovietice.

I-au luat de acolo. I-au dus la Djurîn. Ghetou cu 4.800 de vieți. Toate din Semințiile lui Israel. Au făcut rost de mălai. Dar nu cât pentru o mămăliguță. Așa că a ieșit un terci apos. Un an, doi, trei ani! Trei ani au trăit așa! Wili Ahrem, șeful ghetoului, închidea, mereu, ochii. Mai primeau lemne, mai găseau o pătură, mai o supă de linte, mai o mână de cartofi. În 1965, Wili avea să devină ”Drept între popoare”...

 

A plecat cu trenul. S-a întors pe tren!

În 1944, Sylvia a revenit în țară. A mers, pe jos, între Djurîn și Moghilău, apoi cocoțată pe trenurile militare. Cernăuți, Botoșani...

Războiul se terminse. Înainte de urgia asta mondială, voia a se face profesoară. A luat un burete, a șters, cu el, tot. N-avea ură, n-avea dușmănie, n-avea râcă, n-avea pizmă. Numai un suflet nobil poate face asta. Dorea doar o viață normală, chiar dacă unele imagini i se pirogravaseră, adânc, pe suflet.

 

În stânga, alături de colegii de laborator

A intrat la Medicină. Șase ani. În V s-a luat cu Beno, Beno Hoșie, viitorul soț. A apărut Andrei, fiul. 1951 am zis? Vă supărați dacă o neglijăm, nițeluș, pe doamna Sylvia pentru câteva rânduri? Nu? Plecăciuni!

Să mergem, olecuță, în dulcele târg al Ieșilor. Uite un tip pedant, cu ochelari fini. E Petru Condrea, medic imens, profesor, cu teza de doctorat dată sub aripa imensului Ioan Cantacuzino. Omul e școlit la Berlin, la Paris, o capacitate. Pune, în 1950 – 1951, bazele filialei din Iași a faimosului institut ”I. Cantacuzino”, lucrând, în paralel, la Catedra de Bacteriologie a Facultății de Medicină. Specialist în virusologie, în producția de seruri și antitoxine, meșter mare pe vaccinul antitularemic.

Revenim. Proaspăt doamna Hoișie primește repartiție, după Examenul de Stat, de la Ministerul Sănătății, la “Institutul Cantacuzino”. “Specialitatea mea era Igiena. Totuși, n-am ales un spital de boli contagioase, ci laboratorul de la Cantacuzino, în fapt o secție a celui de la București”, rememorează medicul.

Începuturile sunt grele. În primul rând, nu există o clădire specifică. Laboratorul primește un bloculeț alăturat Spitalului ”C.I.Parhon”. Acolo viețuiau medicii tineri și surorile medicale. Apoi, nu sunt bani. Din 1951 până în 1953, cei de la cercetări sunt ”prinși” în documentele contabile ale Institutului de Igienă. Dar profesorul Condrea se zbate, dă din coate, face rost de toate din nimic! Oamenii produceau, deja, vaccin antitetanic, dar nu în totalitate, adică produsele erau trimise la București, pentru verificare. Sylvia ajunge la ”Cercetări epidemiologice și de laborator”.

 

De fiecare dată când e chemată să vorbească despre medicamentul-minune, ”Doamna Polidin” răspunde cu plăcere

Pauză, din nou. Suntem la câțiva ani de terminarea celui de-al Doilea Război Mondial. Omenirea încă suferă, nu și-a revenit complet. Tări precum Germania, Elveția ori Franța sau chiar Polonia, din noul bloc comunist, folosesc preparate imunostimulatoare pentru creșterea imunității, spre a ajuta organismul în lupta contra infecțiilor bacteriene. Așa apare și la noi, ideea de a se încerca producerea lor la Iași și București.

La 1955 apare secția de înfiolare. Da, sună nițeluș ciudat, dar e cea care va duce institutul către glorie, fără ca asta să sune a limbă de lemn. Condrea aproape că nu-și mai dormea nopțile. Visa să prepare un vaccin ce urma să-i trateze pe cei îmbolnăviți de tularemie. Treaba asta, ce suna, așa, ca ceva de pe vremea lui Ludovic al XIV-lea, ”Regele Soare”, reprezenta o boală infecțioasă și contagioasă a animalelor rozătoare, produsă de o bacterie și transmisibilă animalelor domestice și oamenilor, manifestată prin febră, frisoane și vărsături. Profesorul chiar avea puterea să glumească: ”Anul 1960 bate la ușă și pe noi ne omoară șoarecii!” Treaba asta urâtă provoca tulburări respiratorii și plăgi la nivelul pielii. E momentul în care pleacă la drum ideea ”POLIDINULUI”.

La Iași s-a pornit cu patru persoane. Acesta era ”colectivul”. La București, ceva mai mulți. Cu toții, tineri de până la 25-26 de ani. S-au folosit numai ”ingrediente” românești. Microbii erau indigeni, tulpinile fiiind izolate de la oamenii bolnavi. S-a adăugat bila de bou. S-a adăugat fenolul. Clorura de sodiu ori apa distilată. După ce s-a obținut preparatul, prin 1962-1963, s-a trecut la munca de cercetare pe animalele de laborator: iepuri, cobai, șoarece alb. La București se lucra la fel, intens. Șase ani! Atât a durat procesul de concepere. Prin 1965 și-au dat seama că noul produs poate să oprească o infecție, mai ales cele ale tractului respirator superior. ”I-am spus <<Polidin>>, dar nu mă întrebați de unde venea numele, pentru că, sincer, nu-mi aduc mine”, spune doamna Hoișie.

”Am primit o primă bună în 1970, care era echivalentă cu patru salarii, însă eu nu mai aveam dreptul asupra Polidinului, intrase în proprietatea Institutului Cantacuzino”

Sylvia Hoișie, ”doamna Polidin”

Acum trebuia să se treacă la oameni. ”L-am testat pe noi. Ne-am injectat, șase zile la rând, câte 2 ml de Polidin și toate reacțiile au fost bune”, își amintește medicul. S-a făcut cerere la bunicul OSIM-ului, preparatul a primit dreptul de existență, apoi s-a primit și hârtia de inovator, în primăvara lui 1966. Primul lot a fost de...10 fiole!!! Totul făcut manual, fără mașini speciale. Abia prin 1970 a apărut scula de fiolat, un agregat modern pentru acele vremuri.

Nu se știa cu precizie în ce afecțiuni este eficient. Unii întrebau dacă poate fi folosit pe copilași și dacă nu cumva produce efecte adverse. Ce făceau femeile însărcinate? Îl puteau utiliza? Exista un pericol pentru făt? S-a primit permisiunea ca ”Polidinul” să fie testat pe mici comunități. Nimic nu se făcea după ureche. Toți pașii erau analizați la sesiunile științifice anuale ale Institutului ”Cantacuzino” din București.

 

La ce era bun ”Polidinul” și de ce făcea minuni?

Medicii puteau să-l prescrie pentru preîntâmpinarea infecțiilor respiratorii, mai ales primăvara și iarna. Mulți îl foloseau în infecții ginecologice. Existau specialiști oncologi care-l recomandau pentru a preveni metastazele în cancerul de sân. Cei mici știau că injecția era dureroasă. Devenise ”legendară”. Mergeai la fotbal, în curtea școlii, primeai o minge în coapsă și prindeai a urla: ”Zici că mi-a făcut Polidin!”. Doamna Hoișie surâde. ”Depinde ce mână avea asistenta. Dacă injecția era făcută subcutanat, da, durea. Dacă era injectat intramuscular, nu existau probleme”.

 

POLIDIN

Forma farmaceutică: suspensie injectabilă

Compoziție: POLIDIN-ul este un preparat polibacterian imunomodulador, constituit dintr-un amestec de 13 suspensii bacteriene specii gram-pozitive gram-negative, inactivate termic, lizate parțial prin bilă (1%), diluate în soluție cloruro-sodică (0,875%), cu o concentrație standard de 48 milioane germeni inactivi/ml produs

Indicații terapeutice. Scop profilactic: pentru simularea rezistenței antiinfecțioase nespecifice.

Tratament adjuvant în:

  • infecții acute și cronice ale cșilor respiratorii superioare și inferioare
  • infecții genito-urinare (anexite, metrite, prostatite)
  • boli infecțioase virale (gripă)
  • arsuri de diverse grade ce afectează suprafețe mari cutanate
  • pregătire preoperatorie

Se recomandă în special în anotimurile reci, cu o frecvență mai mare a infecțiilor acute respiratorii

Contraindicații: nu are

(spicuiri de pe ultima revizie a prospectului, 03.09.2001)

 

”Polidinul” a primit, apoi, niște frățiori. ”Bronhodinul”, un ser specific pentru infecțiile căilor respiratorii superioare. Sau ”Aerodin”, cu instalație nazală. Și ”Orosimul”, cel pe cale orală. Și vaccinul anti-holeric. La începuturi, se trimitea la București, pentru ștanțare. Apoi totul a rămas la Iași.

Și a venit Revoluția! Aici urma să intre textul cu ”Firesc, nimic nu a mai mers, totul s-a privatizat, s-a furat și a dispărut! Gata, cortina e trasă, piesa, jucată!” Numai că n-a fost așa! Din contră!

 

Numele Sylviei Hoișie apare pe actul de naștere al ”Polidinului”

 

Prin 1991, Institutul ”Cantacuzino” din Iași a început să se modernizeze. Au apărut mașinile noi de fiolat și de inscripționat. S-a găsit spațiu într-o altă clădire. Totul era împachetat acolo, în capitala Moldovei. Prin 1998 se ajunsese la un ”tiraj” anual de 15.000.000 de fiole. Dacă ne gândim că acum nu suntem mai mult de 16 milioane de locuitori, atunci fiecare dintre noi a primit o injecție...

În momentul intrării României în Uniunea Europeană, ”Polidinul” a început să tușească. Procesul de producție trebuia aliniat la normele lor. Era clar că cele două clădiri de pe strada ”Codrescu” nu puteau face asta. Au început kilometri de vorbe. Neconcertizați. Pe hârtie, totul părea ok: de unde vin banii, ce se va face cu ei.

”Doamna Polidin” a ieșit la pensie în 2003. Deja nu mai era voie să folosești ingrediente românești, ci doar standardizate. Apăruseră rateurile, rebuturile, nesiguranța.

UE a dat o limită, un termen. Primul a fost 2007. Nerespectat. Apoi, 2010. Nerespectat. S-a introdus înregistrarea electronică a fiecărui preparat, pentru a se face un pas înainte. S-a încercat renovarea clădirilor. Bani ar fi trebuit să existe, ”Polidinul” se vindea bine. Nu s-a făcut nimic. În 2011, ultima strigare. Apoi, din 2012, medicamentul nu s-a mai fabricat. În octombrie 2013, la 62 de ani de la naștere, filiala ieșeană a ”Institutului Cantacuzino” a sucombat. Oamenii au trecut, cu simbrie cu tot, la Spitalul ”C.I.Parhon”. De atunci, de șapte ani, din nou discuții, petiții, interpelări. Nimic concret.

Aici povestea unuia dintre cele mai de succes medicamente din istorie, se încheie. Trecută de 90 de ani, ”Doamna Polidin” a prins totul: nașterea, mărirea și decăderea. Privim o cutie îngălbenită de vreme, închidem sertarul. Ba, nu!

  • V-ați mai întors la Moghilău?
  • Prin 2013 am mai făcut o mică excursie prin Ucraina. Cernăuți, Moghilău, Șargorod. Finalmente, am ajuns și la Djurîn. Acolo, după 73 de ani, am revăzut locurile în care am petrecut cea mai cruntă perioadă a vieții mele. Totul era verde, totul era frumos. Cu excepția ghetoului. Rămăsese la fel. Casele erau, încă, în picioare. Doar că în loc de geamuri aveau scânduri...

 

Surse: ”Adevărul”, ”Institutul Yad Vashem”

 

Cel mai nou articol

Sorry, there are errors on the page: