Maria Virginia Andreescu Haret – prima femeie arhitect general din lume!

Într-o societate în care Ion Mincu nu dorea a vedea sex frumos prin curtea facultății sale, a fost întâia cu diplomă. Avea să ridice multe clădiri importante din București ori din țară, mare parte dintre ele păstrate și azi. A slujit românismul în stare pură, nu de fațadă. A trecut la stil eclectic, neoromânesc, a predat studenților, a scris monografii de seamă. A avut vreme să fie mamă și a adunat în a sa casă un cerc de oameni cu gânduri frumoase la mansardă

 

În afara creațiilor arhitecturale, Virginia Andreescu Haret a realizat un număr mare de acuarele, aflate, în prezent, în Colecția de Stampe a Bibliotecii Acaademiei Române

E 1919, iulie, 6, când la Școala Superioară de Arhitectură din București are loc o ceremonie. Vremurile-s grele, mirosul pucioasei din Primul Război Mondial încă se simte, dar viața își urmează cursul firesc. Tinerilor absolvenți li se înmânează diplomele. Pe una dintre ele scrie ”Virginia Maria Andreescu” și mențiunea ”foarte bine”. Domnița de 25 de ani nu era prima care încerca acest lucru, însă devenea întâia care reușea. Înaintea sa, Ada Zăgănescu, înrudită cu Pavel, eroul Revoluțiunii de la 1848, îl ”înfruntase pe asprul profesor Ion Mincu”, care nu dorea sexul frumos prim facultatea sa, dar ”aceasta, luată în vâltoarea vieții și de lipsa de potențial, nu s-a putut realiza”, după cum spuneau cei care au cunoscut-o. Cu alte cuvinte, domnișoara Andreescu devenea prima femeie din țara noastră care obținea diploma de arhitect!

Copilăria-i fusese nu grea, ci foarte grea!

Nepoată de frate a marelui pictor român Ion Andreescu, Virginia venise pe lume la București, la 1894. Familie cu venituri modeste, patru copilași prin casă. La numai nouă ani, rămâne unica prezență feminină, trebuiind să aibă grijă de cei trei frățiori mai mici. Se maturizează mult în acea perioadă, dezvoltându-și gustul pentru frumos. Deși are mult de alergat, seara își trage sufletul privind pereții pe care se odihneau tablorurile realizate de ilustrul său unchi. Cu toată lipsa căldurii materne la o vârstă atât de fragedă, trăsăturile ei morale se dezvoltă armonios.

Merge, în clasele primare, la Școala din Pitar Moș, apoi termină Liceul ”Mihai Viteazul” și, la 18 ani, se înscrie la Școala Superioară de Arhitectură din București, fondată de marele Spiru Haret. Intră prima, în 1912, cu media 9,25, mulți ochi fiind ațintiți asupra ei încă din acel moment. Documentele păstrate din acea vreme arată că a fost o elevă strălucită, apreciată de toți profesorii, cu 56 de mențiuni la lucrările și proiectele realizate în anii de studiu. Henrieta Delavrancea-Gibory, una dintre arhitectele de seamă ale României, își amintea că ”eram în extaz în fața lucrărilor ei: hotărâte, profund chibzuite, armonioase și constructiv compuse, întrecând cu mult pe ale celorlați colegi”.

 

”Virginia a spart zidul, Virginia a pătruns pe ușa cea mare, natura ei a învins și a croit drumul femeilor în arhitectură. Convinsă, demnă și foarte sigură, atât de naturală la locul ei, nimeni n-a îndrăznit să o conteste... Și tot așa a pășit în viață, cu talent, putere de muncă și perseverență, fără a lăsa să se bănuiască greutățile prin care trecea ca să pătrundă și să reușească”.

Henrieta Delavrancea-Gibory (1897 – 1987), fiica lui Barbu Ștefănescu Delavrancea, sora Cellei, prima femeia arhitect admisă la Școala Superioară de Arhitectură, dar, din cauza izbucnirii Primului Război Monidal, nu și prima care a absolvit-o

 

În timpul primei mari urgii mondiale, Virginia pleacă pe front. O găsim în mijlocul ostașilor, ca soră de caritate. Când lumea pare că se liniștește, lucrează mult la proiectul său de diplomă, unul de suflet, ”O academie de arte frumoase”, ce avea să fie distins, la expoziția de la Ateneul Român, cu ”Premiul Ministerului Educației și Învățământului”. Trebuie spus că moștenirea artistică primită de la Ion Andreescu a făcut-o să studieze, concomitent cu arhitectura, și la ”Belle Arte”. Dar domnișoara e atrasă de șantier. Merge des să vadă cum se înalță clădirile pe care le proiectase, lucru ce nu se mai petrecuse până atunci: o femeie cocoțată pe schele! Stă mult în atelierul academicianului Petre Antonescu. Uneori, acesta trebuie să o ”gonească” spre casă, obligând-o să se odihnească.

În decembrie 1920, cu o parte dintre acuarelele executate după monumentele noastre de artă națională și populară, deschide o expoziție cu 66 de lucrări. De aici reiese clar amprenta puternică pe care arhitectura tradițională locală o lăsase asupra tinerei fete. Ca să înțelegem cum au stat lucrurile, 28 de lucrări sunt achiziționate, imediat, de Comisia Monumentelor Istorice...

1921 o găsește la Roma, unde, timp de un an și jumătate va lucra în atelierul maestrului Gr. Bargellini. ”Virginia venea cu impresii vii pe care ni le împărtășea cu multă vioiciune. Căci știa să înțeleagă lucrurile și oamenii. Fire de artist, era îndrăgostită de viață și de frumos!”, își amintea una dintre colegele sale mai tinere, Marica Cotescu. Mergea prin cartierele Romei, spre a vedea evoluția stilurilor din diferite epoci, rămânea minute în șir în fața vreunei clădiri. Purta, mereu, la subțioară, un album.

 

Peste 40 de proiecte școlare

Revenită în țară, atacă, direct, una dintre problemele acute ale epocii: construcțiile școlare. E plină de entuziasm, se angajează cu simbrie la Serviciul Tehnic al Ministerului Instrucțiunii. Aici va lucra, fără întrerupere, până în 1947, la Casa Școalelor, realizând peste 40 de proiecte: școli primare și secundare, internate, instituții de învățământ superior. Toate, dar absolut toate, poartă amprenta spiritului curentului de afirmare a specificului național. Nu-s numai din București! Clădirile se înalță la Pitești ori la Tecuci, la Focșani ori la Târgoviște, la Cluj ori la Vaslui.

 

Palatul Societății ”Tinerimea Română” din București, opera sa. Aici aveau să lucreze, printre alții, Nicolae Herlea, Ionel Budișteanu, Maria Ciobanu, Angela Similea sau Corina Chiriac

 

În 1926, zămislește proiectul corpului central al Liceului ”Cantemir-Vodă”, urmând a adăuga, ulterior, și celelalte aripi. Continuă cu uzina de încălzire centrală, precum și cu castelul de apă de pe lângă Facultatea de Medicină, cu aripa dinspre ”Șerban Vodă” a Liceului ”Șincai”, cu Școala Primară din Socola, cu Liceul ”Domnița Ruxandra” din Botoșani, cu Școala Normală de Fete din Bârlad, unde ridică și sala de gimnastică.

În 1928, în plină maturitate de creație, se căsătorește cu Spiru I. Haret (1892 – 1970), nepotul savantului, cel care-i va deveni nu numai tovarăș de viață, ci și colaborator pe șantiere. Tot în acel an, Adunarea Generală a Acționarilor Societății ”Govora-Călimănești”, aprobă construirea unui Cazinou în prima localitate. Virginia Andreescu Haret lucrează mult la el, iar edificiul e gata în 1929, în stil eclectic, neoromânesc. Ridică și Biserica ”Ghencea” din Calea 13 septembrie, dar și stația meteorologică, precum și pavilionul de birouri al Aeroportului Băneasa.

Între Comarnic și Sinaia, pe DN1, face trei fântâni comemorative. Una dintre acestea (singura care se mai păstrează), viețuiește, și azi, lângă campingul ”Izvorul Rece”. Lucrează la palatul Soc. ”Tinerimea Română”, situat pe Bdul. ”Schitu Măgureanu” din București, o lucrare amplă, senzațională, de anvergură, cu cinci etaje, cu o sală de spectacole cu 1.200 de locuri. Dimpreună cu profesorul I. Pompilian vor executa și palatul de opt caturi al Soc. ”Locuințe ieftine” din Piața Rosetti. 17 case de locuit pentru o singură familie, 26 cu mai multe apartamente. ”Este energică, talentată și foarte întreprinzătoare, a adeptă a învățăturii foștilor ei maeștri”, spun apropiații când o caracterizează. Creionează arcade întâlnite în arhitectura populară tradițională, logii în stilul brâncovenesc.

Ajunsă la maturitatea profesională, își modifică stilul, în pas cu noile curente din epocă: se impun liniile orizontale, compoziția pare mai liniștită, mai sobră. Lucrează, alături de arhitectul N. Ghika-Budești, la o lucrare de mari proporții, ”Evoluția Arhitecturii în Muntenia și Oltenia”. Este singura femeie din Comitetul Societății Arhitecților Români, întâia membră a Societății Politehnice. Ajunge în U.R.S.S., la ”Congresul Unional al Arhtiecților”, unica participantă din țara noastră. Reprezintă plaiurile mioritice la Roma, Paris ori Bruxelles. Realizează o serie de blocuri pe Calea Victorie unde, pentru prima oară la noi, folosește betonul armat. Face ”Blocul Cantacuzino”, cu șase etaje, pe un teren moștenit de la urmașii lui Gheorghe Grigore Cantacuzino, cel supranumit ”Nababul”. Predă studenților, scrie mult. Elaborează monografia ”Istoricul clădirii Teatrului Național din București”. Devine mamă, fiul ei, Radu Haret, fiind, mai târziu, inginer-constructor, a patra generație în linie directă.

Deși timpul îi este drămuit, găsește câteva ore pe săptămână pentru a se ocupa și de pasiunea sa, fotografia. Creionează adevărate capodopere arhitecturale: casa inginerului Blaremberg, o vilă elegantă, masivă, ori cea a doctorului Nicolae Gh. Lupu, decanul Facultății de Medicină, ambele în București. Proiectează chiar și ultima sa locuință, în stil modernist, ce se păstrează și astăzi, unde aveau să stea 32 de ani.

 

Câteva dintre schițele arhitectei

Execută cartierul de locuințe pentru funcționarii Casei de Depuneri din București, pe Calea Plevnei, apoi clădirea de patru apartamente pentru... abonamentele cu premii ale ziarului ”Universul” din strada Madrid 5B. Este pensionată de la Minister în 1947, dar continuă la Asociația Generală a Inginerilor din România. Casa sa devine un fel de ”centrum mundi” al celor din breaslă, într-o perioadă neagră a istorie noastre: ”Virginia făcea față la toate, întrebuințându-și calitățile naturale cu un spirit chibzuit și metodic, găsindu-și și timpul să adune al ea, în casa pe care și-o construise, un mic cerc de prieteni, arhitecți, arheologi, ingineri și critici de artă și să le creeze un mediu cald și plăcut, în interiorul încărcat de tablouri, multe ale unchiului ei, marele Andreescu, de cărți, bibelouri, arămjuri, broderii, amintiri din multele călătorii de studiu pentru care își rezerva timp să le mai facă”.

Din păcate, o boală necruțătoare a secerat-o, pe când continua să proiecteze, pe 6 mai 1962...

În 1981, la cel de-al XVI-lea Congres de Istorie a Științei organizat la București, s-a stabilit că Maria Virginia Andreescu Haret nu a fost numai întâia femeie arhitect din România, ci și prima din lume care a ajuns la gradul de arhitect inspector general!

 

Cel mai nou articol

Sorry, there are errors on the page: