Maria Lătărețu: “Ce-am știut în viață: să cânt și să-mi îngrop puii. Cinci!”

Mulți spun că a fost cea mai mare cântăreață a noastră de muzică populară. ”Privighetoarea Gorjului”, ”Ella Fitzgerald de România”. A făcut îngropăciune pentru cinci copilași, și-a așteptat bărbatul, pe Tică, prizonier la ruși, șapte ani. A avut o tolbă plină cu peste 1.000 de melodii, a impresionat-o pe Maria Tănase și ne-a lăsat ”Lie, ciocârlie”, o capodoperă. S-a stins aproape de scena pe care a iubit-o atât de mult, în timp ce Luican zicea cu foc ”M-a făcut mama oltean”, tot a sa creație, după ce-și cântase, în fața sătenilor din Românești, testamentul.

”Geaba, ai, lună, lumină

Că eu n-am inimă bună.

Geaba lună, lumini tare

C-a mea inimă mă doare.

Hei, lună, fii voioasă

Pe cât ești de luminoasă

Și caută-mi locușorul

Unde-mi doarme puișorul”...

 

Suedezii consideră că ”Doina oltenească” a Mariei Lătărețu este una dintre cele mai frumoase melodii din lume

Colo, la ”Doru’ Ancuței”, cârciumă cu ștaif de pe ”Lahovari” Bucureștilor, Marița le zice cu foc. Șatenii din spatele său rup corzile țambalului, maeștrii cu pianul de burtă slalomează printre note. Fata asta le zice cu dăruire, tremură din toată fiiința. Mesenii uită de bucate, vinul s-a-ncălzit în cupe, iar ei bat din picioare și aplaudă. Marița cântă până la Lună și-ndărăt. Mihail Jora, imensul, muzicologul care a văzut și a auzit mulți rapsozi de calitate, se freacă la ochi și ciulește urechile. Solista termină în urale! Jora merge degrab’ în spatele scenei, în cabină, să-i prezinte omagiile. ”La ieșire, mulțumindu-i și luându-mi rămas bun de la ea, am zărit două lacrimi ce se prelingeau pe fața-i smeadă. Succesul Mariței fusese atât de mare, încât nu-mi puteam tălmăci durerea ei. Mi-a răspuns, ștergându-și iute ochii”.

”Marița” e Maria Lătărețu. Octombrie 1939. Are 28 de ani și tocmai și-a înmormântat fiica. A pus în cântecul acela toată ura contra Universului. Măriuța, de șase ani, ieșise să se joace în fața curții. Un câine turbat...Dar ea plângea și cânta. Cânta și plângea...

”Acompaniindu-se cu chitara, îngânată de cinci muzicanți populari, Maria se întrece cu păsările cerului, răspunde privighetorilor, șopotului izvorului, foșnetului frunzelor. Clopoțel de cristal, glasul limpede și pătrunzător te poartă dincolo de vremuri, peste lacrima și bucuria omenirii”.

Harry Brauner, etnomuzicolog

 

Al 16-lea copil al familiei

De fel era din Bălceștii Gorjului. Plecată-n viață la 1911. Al 16-lea copil al familiei. Prinsese a cânta la nunți, la hore, la agape boierești. Cerul o lăsase cu glas. La 13 primăveri, Ioniță Borcan, frac’su, îi dete o chitară. ”Fă, ai viers pă tine, ia și asta de te acompaniază!”. La 16 ani se luase cu Tică Lătărețu, din Lelești, cu care pornise a colinda mai toate satele gorjene.

                              

La ceas de nuntă, cu Mihai Lătărețu din Lelești. Tică al ei

La București trăsese întâiași dată la 1933. Le zicea ”La fânăreasa”, la local. Dar nu stătuse mult. Revenise acas’. Prin ’37, o trupă de grei, cu nea Titi Brăiloiu, cu infinitul Harry Brauner, cel care avea s-o boteze și pe Maria Tănase, cu Mișu Pop, cu Tibi Alexandru, o descoperiseră. Iar în orașul Lui Bucur, de istă dată direct în studioul de înregistrări. Vocea i-a alunecat, prima oară, pe un cilindru de fonograf, pe 19 iulie 1937. Oamenii și-au dat seama că au descoperit aur pur. Aur am scris? Ce aur, platină, diamant!  Zice-se că știa peste 1.000 de melodii populare. De peste tot. Doine, bocete, hore, sârbe, strigături, de leagăn. Orice! Marcu Căciularu o luase la el la bodegă, pe ”Vespasian”. Nea Titi  Brăiloiu o dusese la ”Doru’ Ancuței”, unde consumau actori, compozitori, scriitori...

Cânta la nunte-n sat, cânta la Radio București, cânta la ”Columbia”, la casa de discuri. La o petrecere, gravidă, într-un sat, simțise că o iau chinurile facerii. Dar nu plecase de pe scenă. Născuse acolo. Copilul trăise doar trei zile. Patru îi muriseră de mici. Bronhopneumonie. Patru îngerași...Măriuța prinsese șase anișori, când un câine...Cinci înmormântări. Câtă inimă să ai în tine???

În ’41, războiul îl chemase la el pe Tică. Căzuse prizonier la ruși Șapte ani n-a știut nimic de el! Ș-A-P-T-E A-N-I! Ăi bătrâni îi făceau colivă, îl treceau în pomelnic. Doar Maria îl aștepta. ”Tre’ să vie la poartă, tre’ să vie”, șoptea. Viețuia doar cu Ionuț, de 17 ani, singurul copil rămas. Casa din Bucureștui fusese bombardată, distrusă de bombardalembnetel cele mari, ale americanilor, din 4.4.’44. A cântat peste tot, a pus ban peste ban, a ridicat o vilă în Târgu Jiu. Apoi a venit Tică. Apoi au venit comuniștii. Apoi a venit naționalizarea. I-au luat tot! Tot! N-a apucat o zi să doarmă în patul său!!!

A devenit prim-solistă a Orchestrei ”Barbu Lăutaru”. A primit diplome, Ordinul ”Muncii”. A cântat cu băieții lui Gelu Barabancea, Nicu Stănescu, Georgică Vancu, Florea Cioacă ori Ion Luca-Bănățeanu. A mers la Moscova, a dat spectacole la ”Balșoi”. I-au spus ”Privighetoarea Gorjului”. Jazzmanul Johnny Răducanu o alinta ”Ella Fitzgerald de România”. A dat capodopera ”Lie, ciocârlie”. Unii ziceau că e creație populară, anonimă, că nu se știe de cine e scrisă, de unde vine, cine a zămislit muzica.

”Maria Lătărețu a fost mai mult decât o cântăreață de talent, a fost creatoare unui nou stiln de cântare, care, prin ea, a făcut școală”.

Tiberiu Alexandru, etnomuzicolog

 

Maria Tănase, vorbăreța, rămase fără glas!

”Marițo, mânca-ți-aș, cântă-mi, fă, și mie ceva, că sunt supărată, arză-i-ar focu’ pe bărbați! Cântă-mi, fă, și mie, mânca-ți-aș!” Așa o ”ruga”, în stilui-i caracteristic, Maria Tănase, într-o seară de mai, la un spectacol, la ”Teatrul Savoy”. Și Marița dădu drumul la ”Lie, ciocârlie”.
”Și începu Lătăreața să cânte, iar Maria Tănase a amuțit. Ea, care vorbea atât de vulgar, că dacă intrai în gura ea nu te mai spăla nici Dunărea, stătea ca trăznită. Și toată lumea a tăcut brusc, din zumzetul acela, și a ascultat-o ca vrăjită. Au întârziat intrările în scenă, prezentatorii nu știau ce să mai improvizeze, că nu mai venea nimeni din culise! Maria Lătărețu cânta de te durea sufletul! Avea niște versuri în așa fel făcute, că te zdrobeau de emoție când le ascultai!”, zicea Johnny Răducanu. Plugul zdrobea cuibul în care se găseau puii. Jelania ciocârliei, alegoric, era jelania Mariei. Înmulțită cu cinci...

”Lie, ciocârlie,

Ce ți-a venit ție

De cânți pe câmpie

Singură pe lan

Fără ciocârlan

Mie mi-a venit

De anul trecut

De anul trecut

Cuibul mi-am făcut

Sub brazdă de plug

Plugul n-a știut

Cuibul mi-a stârnit

Puii mi-au murit

Și mi-am pus în gând

Ca să zbor în vânt

Ca să zbor în vânt

Să dau de pământ

Să mor mai curând

Să dau de pământ

Să mor mai curând”...

 

S-a tras spre pensie în 1966, de la Institutul de Folclor. I-au făcut carte de muncă pe la 1969. La rubrica ”Studii” au trecut: ”Nu prezintă acte”...Abia știa să se iscălească. Avea, însă, o memorie fabulosă. Ardea multe etape. Uneori, piesa îi ieșea ”din prima”. Până atunci, nu știai de ea, dar după ce Lătărețu o mângâia, părea că o cunoșteai de când lumea. Răducanu, Johnny, alt virtuoz, a susținut, cu fermitate, că ”Măria a fost cea mai mare cântăreață de muzică populară a noastră, a românilor”. Când au primit-o, prin 1965, în Uniunea Compozitorilor, i-a blocat pe ștabii de acolo: a sosit în tolbă cu 104 piese, toate creație personală!

 

Tovarășa Lătărețu, de la Institutul de Folclor

Chiar dacă nu mai cânta cu fața la producție, a continuat să urce pe scenă. Organizatorii din acele vremuri se prinseseră de ”schemă”. Ca să faci planul la încasări, dădeai veste că ai nevoie de o ”orchestră”. Adunai, de la filarmonica din zonă, niște instrumentiști, o chemai pe doamna Maria Lătărețu, o puneai pe afiș și, pac, gata, avea bănișori scoși cât pentru juma’ de an!

În septembrie 1971 se stinse al ei Tică. Îl plânsese mult, pentru că se iubiseră cu foc, 45 de ani, într-o dragoste de invidiat.

Dar nu putea sta pitită. ”Ciocârlia” o chema.

 

”Vă las cântecele mele, să vă petreceți cu ele”

Fix la un an de când al ei om urcase la Domnul, Maria Lătărețu pleacă în turneu. Ceva grandios, 22 de spectacole prin comunele din județul Botoșani. Trenul fuge într-o marți, pe 26 septembrie 1972, din Gara de Nord. Trage pe peronul moldav. Alăturea de solistă se scoboară soliștii Ionel Schipoancă, o voce caldă, de bariton, și Ion Luican, celebru pentru interpretarea de la ”M-a făcut mama oltean”. A venit cu mâncare de acasă, în special pentru zilele de post. Roșii, ardei gras. Când era cu al ei prin turneu, zdrăngăneau două castroane de aluminiu și niște tacâmuri. Aveau și un mic reșou de voiaj, pentru fiert ceai ori încălzit lapte.

Sună ciudat, dar, de Răpciune, în acel colț de Românie e frig. Solista vrea căldură la hotel, pentru a-și proteja gâtul. Cu mai bine de jumătate de secol în urmă, cerea prin contract acest lucru! Belcescu, impresarul, știe că prin oraș nu e boabă de încălzitură. ”A venit la mine, mi-a zis: <<Mă, Laura, sosește Maria Lătărețu la Botoșani, e frig la hotel. Poate să stea la tine?>> Am răspuns: <<Asta e întrebare? Să vină la mine! Îmi înnobilează casa și sufletul>>”, povestește Laura Lavric. E tânără, are numai 25 de ani, dar e știută, deja, de la televizor.

Maria Lătărețu trage la Laura Lavric acasă. Zice că e obosită, că o doare capul. Gazda o roagă să meargă la ”Județean”, spitalul e peste drum. Artista refuză. E hipertensivă, luni tocmai ce se întorsese de pe drumuri, băgase o cântare la o nuntă, prin Oltenia. Femeile stau de vorbă, dar Lătărețu refuză hrana. Merge pe jos, la Filarmonică, la repetiție. Pe seară, debut de turneu, la Corni. Sala plină, în picioare. Se vede că duce cu ea o suferință, dar este o profesionistă perfectă: are contract, suie pe scenă, boala mai poate aștepta!

”Cântecul ei a curs perfect, ca un fir de apă. Îmi amintesc că au venit niște copii: <<Coană Mario, nu ne dai și nouă niște autografe?>> Și ea a răspuns: ”V-aș da, maică, dar nu mai am bătute la mașină”, își amintea, perfect, Ion Schipoancă.

Miercuri, pe 27 septembrie 1972, Laura Lavric dă nas în nas cu Lătărețu în fața ușii de la baie. E legată la cap cu o basma. Zice: ”Mă, mamă, n-am dormit deloc toată noaptea. Mă doare capul de înnebunesc”. Gazda iar o roagă de spital. Femeia iar refuză. Acasă, la București, are un ”medic de familie”. Când simte că pământul îi fuge de sub picioare, dă de veste. Doctorul îi scoate 250 de mililitri de sânge, îi dă calmante, o culcă, o liniștește. Dar acum e la 450 de kilometri depărtare...

Pe la prânz deapănă amintiri. Bea doar un ceai. Plânge când își aduce aminte de Măriuța și de bestia cea turbată. Se sare peste repetiție, se pleacă direct spre Românești. O oră face rabla până acolo. Lătărețu reazemă capul pe geamul cel rece. 54 de kilometri e hurducăită, dar ea zice că-i place, mai scapă de țiuitul acela din tâmple. Știe de seringa de la București, dar aici n-o are. Roagă șoferul să-i facă rost de niște lipitori, din malul Prutului, să-i sugă ceva sânge. Laura Lavric își acoperă fața cu palmele și zice: ”Vai, doamnă Maria, mor dacă vă văd cu râmele alea pe față!”

Coaja parchează la 16.00. La 17.00 trebuie dat cep la cântare. E tot mai obosită. Ceilalți soliști i-au zis că o ”acoperă” ei, să rămâie la Botoșani. Nici n-a vrut să audă: ”Sunt cap de afiș, cum să-i dezamăgesc pe oamenii ăia?”.

Se vine în fluvii la sală. Mulți – de fapt, cam toți – au văzut-o doar la televizor. Se purcede la drum. Treaba tre’ să țină cam o oră și jumătate. Lavric deschide, urmează Neluțu Schipoancă, doamna Lătărețu, iar Luican trage cortina.

Gata! Intră! Spune o rugăciune, își face cruce și bate mătănii, ca de fiecare dată! N-a venit aici pentru cei 240 de lei de spectacol, a venit aici pentru a cânta. Și cântă! Le zice cu foc. La terminare, bagă ceva ciudat, un ”Vă las cântecele mele”, apoi predă ștafeta lui Luican. Apucă o pastilă. Trece prin camera Laurei, cu hapul în mână și zice doar atât: ”Mamă, cred că mi-a plesnit o arteră în cap!” Tânăra interpretă e țintuită, nu știe ce să zică. Ia un pahar cu apă, înghite pastila. Se întinde pe pat. O culoare ciudată îi inundă obrajii. Lavric o vede inertă. Prinde a striga, tare: ”Doamnă Maria, doamnă Maria!” Tăcere. 18.30 e ora plecării spre Tică. Laura fuge după Schipoană: ”Repede, că moare doamna Maria!” Începe vânzoleala, se trage cortina. Prin zonă nu e niciun medic, doar Neculai Pavlovici, tehnician veterinar. Încearcă resuscitarea. Respirație gură la gură, brațe îndoite. Îi apasă pieptul...

 

Ea n-a murit, că moarte nu e / Pentru acei nemuritori / Mereu se-nalță veșnic, suie / În alte noi privighetori...

 

Echipajul de Miliție de la Botoșani vine târziu. Se iau probe de pe paharul cu apă. Se anulează totul. Artiștii rămân acolo, lângă coana Maria, până la orele 4 dimineața. De la Românești e dusă la Teatrul ”Mihai Eminescu” din Botoșani, apoi spre București. Oamenii ies și aruncă flori în calea dricului, pentru că vestea s-a răspândit. Ioana Lătărețu, nora, își aduce aminte că prin iulie venise cu maramă de la mănăstire, de la Tismana. ”Asta e marama de moarte”, a zis. ”Să mi-o așezi în lungul tronului”. Așa zic oltenii la sicriu. E coborâtă la cele veșnice la cimitirul ”Sfânta Vineri”, din București. ”Privighetoarea Gorjilui” își luase rămas bun de la lumea asta la 61 de ani...

Ultimul ei cântec sunase cam așa:

”Ca mâine mă duc din tine,

Lume, dragă lume,

Știu că nu vă pare bine,

Lume, draga mea

Vă las cântecele mele,

Să vă petreceți cu ele,

Lume, dragă lume.

Că omu-i ca frunza-n vânt,

Când cade jos pe pământ.

O plouă și-o bate vântul,

Se-amestecă cu pământul,

O suflă vântul pe toată,

Parcă n-a fost niciodată”.

 

Sursă: Maestrul Viorel Ilișoi. Cu mulțumiri