A M Z A

Amza a fost trebăluitor la Uzina Electrică din Craiova. Amza a fost soț iubitor. Amza a fost primul nostru rege adevărat, Decebal. Amza a fost tată. Amza a fost Mihai Viteazul, întâiul întregitor. Amza a fost partenerul perfect, pe scenă, la teatru. Amza a fost Manlache Preda, osânditul, rol epocal. Amza a fost Nea Mărin, cel iubit de toată România. Amza a fost dementul satului, bacele Tudor, ”Ipu, nebunu, trage cu tunu”. Când noi, românii, nu mai aveam de niciunele, Amza a fost tot.

1955. La primul tur de manivelă din a sa viață, se lăuda cu 24 de primăveri. Rol mic, film cu spioni, într-o zonă de graniță, băieți curajoși și dârji care se confruntă cu ”bandiți teroriști”. ”Alarmă în munți”. Mircea Albulescu pleca și el la drum, pe marele ecran, tot atunci. Iurie Darie era Grigore, Emanoil Petruț – Mihu Durău, grănicer, uriașul Forry Etterle o făcea pe spionul iar Ion Lucian se juca de-a adjunctul comandantului de pichet. Jura că nu-și mai aducea aminte mare lucru în afară de emoții infinite, dar parcă asta conta? AMZA debutase în film.

Cu teatrul, cu scena, cu camera tv, cu ”Acțiune! Motor!”, cu joaca și cu jocul se întâlnise întâmplător, dar parcă poți crede asta? Trebăluia la Uzina Electrică din Craiova când descoperise un afiș ce anunța ultima zi a probelor pentru examenul de la IATC, secția cinematografie. A mers să întrebe de o prietenă, din curiozitate, să vadă ce-a făcut. L-au ochit, i-au pus câteva întrebări, pac, un exercițiu! I-au cerut adresa, i-au spus că urmează examenul final. El voia ”Regie”, dacă tot era pe acolo, dar membrii comisiei l-au păstrat pe drumul actoriei.

În ”Mihai Viteazul”, un film de anvergură

”Dacă Dumnezeu, sau natura sau în cine crezi tu, ți-a dat posibilitatea să faci o adunare de oameni să te asculte, atât de concentrat încât să uite pentru două ore de ei înșiși, ești obligat să faci meseria asta, indiferent de sacrificiul pe care ți l-ar cere. Sufletul artistului trebuie să fie o rană permanent deschisă, pentru că numai așa va putea el să deștepte sensibilitatea spectatorului. Altfel, se așază o rugină, o cocleală în tine și ajungi la un moment dat să te întrebi: <<cum dracu se face?>>”

Mihai Popescu, profesorul lui Amza Pellea

1962. Acolo, pe platoul de două hectare, de la Craiova – Făcăi, joacă-n ”Tudor”, cu Emanoil Petruț în rolul vieții sale. E Gârbea – fiul, în prima noastră epopee cinematografică națională, cu 47.000 de metri de peliculă negativă trași. Respiră alături de monumente: George Vraca, cu doi ani înainte de a sa plecare, maestrul Giugaru, Geo Barton, din nou Fory Etterle, ”Bădia” Ernest Maftei ori doamna Olga Tudorache. AMZA are 30 de ani dar se află, deja, la al șaselea film.

”13 septembrie 1958, ziua în care Amza Pellea și Domnica Policrat și-au unit destinele pentru totdeauna. Iată frumoasa poveste de dragoste! Amza s-a dus cu trupa de actori la Craiova, cu Rauțchi, cu Cozorici, la ștrand. Și a apărut Domnica, o superbitate de femeie, cu ochii verzi, foarte sportivă, fusese și campioană la gimnastică, la juniori. Făcea o grămadă de nebunii. Mergea în picioare pe motocicletă, dansa Rock’n Roll extraordinar! Și Amza, când a văzut-o, a zis: <<Mamă, ce frumusețe!>> Dar toată lumea i-a spus să stea liniștit, că nu era de nasul lui. Dar ce-a făcut la ștrand cu Domnica? S-a aruncat după ea în bazin. Spre surprinderea colegilor săi, care știau că Amza nu învățase să înoate. Era când pe fundul bazinului, când la suprafață, dar tot încerca să-i vorbescă Domnicăi. Iar ea nu-l băga în seamă. Amza era doar unul dintre miliardele de băieți care-i făceau curte. După ce a scăpat cu viață din bazin, i-a dat întâlnire, în aceeași seară, în parcul mare din Craiova. Mama s-a dus acasă și nici nu-i trecea prin cap că o să vină la întâlnire. Dar cum e destinul! Cu zece minute mai înainte de ora fixată de Amza, Domnica s-a îmbrăcat și a plecat în parc. Și dusă a fost! Până-n zori. Ca să ajungă în parc, trebuia să treacă prin cimitir. A sosit la locul stabilit și a așteptat. Trece o jumătate de oră, mai trece o oră, și încă una, iar Amza tot nu apare...Domnica era o puștoaică cuminte, nu întârziase niciodată acasă. Dar i-a fost frică să treacă din nou prin cimitir, să se întoarcă din nou la ai ei. Cum era genială și sportivă, a găsit soluția, s-a suit într-un copac! La ora 11.30, pe aleea parcului, foarte melancolic și singuratic, cine-mi venea cu mâinile în buzunar? Amza! Care nu spera s-o mai găsească pe Domnica, așa că trecea artistic pe acolo, fluierând. Domnica nici nu știa cum îl cheamă și, din copac, i-a făcut: <<Pâs, pâs!>> Lui i s-a părut ceva incredibil. Cred și eu! Să găsești o gagică în copac, la 11.30 (noaptea). A ajutat-o să coboare și i-a recitat din Minulescu: <<Și-ai să mă uiți, căci și uitarea e scrisă-n legile omenești>>. Cu asta a cucerit-o!”

Oana Pellea

Amza și Domnica. Puritate

Simion Bârnova e în 1964, în ”Neamul Șoimăreștilor”, film color. Se trag 38.756 de metri de negativ în 259 de zile de filmare. Se merge la Suceava, la Voroneț, la Câmpulung Muscel, la Sighișoara. Interioarele se turnează la Buftea. Calboreanu e acolo, Ciobotărașu, la fel, Colea Răutu, Dina Cocea, chiar și ”Bibanu”, Dem Rădulescu. AMZA e văzut, de atunci și până în 2002, de 13.045.044 de spectatori.

AMZA n-a fost numai pe ”sticlă” ori pe marile ecrane. Din contră. L-a jucat, la teatru, pe Hamlet. A jurcat pe scenă la Studioul Armatei. Maestrul Beligan l-a ochit. L-a adus la Teatrul de Comedie. Dacă era rugat să numească un rol apropiat de a sa inimă, răspundea fără ca tu să apuci să termin de rostit întrebarea: ”Petrucchio, din <<Femeia îndărătnică>>. În două distribuții paralele: Mircea Albulescu – Sanda Toma, eu – Stela Popescu”. Avea să bage spectacole ca ”Ani de pribegie”, ”Interesul general”, ”A treia țeapă”, ”Comoara din deal”.

Era popular. Era tonic, efervescent, ca bulele ce sar într-un pahar la o fâlfâire de aripă de când deschizi sticla. Avea umorul în buzunar. Unul de calitate, la prima mână, nu contrafăcut. Te făcea să plângi. De haz. Rupea, muncea până la epuizare. Era prietenos. Era cald ca o zi luminoasă de iulie. Cum găsea un rol, cum îl îmbogățea cu a sa amprentă, de AMZA.

1966. Apare, maiestuos. ”Zeii întârzie cu răspunsul lor. Cu atât mai rău pentru ei!”, tună prin vocea lui Emanoil Petruț. A sa era în reparații, așa că trebuia protejată și...dublată. Sergiu Nicolaescu e la debut. Purcede la drum cu ”Dacii”, coproducția franco-română. 10 săptămâni de filmări, de la Sarmizegetusa la Buftea, de la Stâna de Vale la Hârșova, 2.000 de actori numai în prima zi de acțiune!

Scena sacrificiului e trasă în nasul Sfinxului din Bucegi. Cu o seară înainte, vreo 30 de cascadori băuseră pocale întregi de rom, pentru a putea (de)plânge cum trebuie moartea fiului lui Decebal. Acesta era aruncat pe pământ de la patru metri. Sistem complicat de țevi cu arcuri, sudate. Pentru că nu exista sincronizare, scena trebuie repetată. De fiecare dată, Andi Herescu, Cotyso, puiul marelui rege, primea, de la Decebal, un gât de rom. La atâtea repetiții…La trei decenii și jumătate de viață, AMZA primise primul său rol adevărat.

”Meseria de actor e frumoasă. Superbă. O meserie dumnezeiască, pentru că îți permite, ca nici una, nici alta, să ajungi la sufletul oamenilor. Sensibilitatea este elementul de bază. Mi se pare încă teribil de pasionant să găsesc drumul de acces spre o imagine pe care mi-o formasem despre personaj. Să fie viabil, să fie adevărat, să emoționeze deci: să trezească sensibilitatea spectatorului”.

Amza Pellea

1971. Cadrul se lărgește. Ipu, nebunul satului, e în capul mesei. Toți s-au ridicat să se văicărească: popa, primarele, notarul, soațele, copilandrele. Toți! Doar Ipu și elevul aflat în vacanță mai stau pe scaune. ”Bine, am să mă duc și-am să le spun că l-am omorât eu!” Nu există scenă precum aceasta în întreaga filmografie românească. Nemții, în retragere, pierd un om, ucis. Cer ca până de dimineață să li se dea un vinovat, altfel nimicesc orice suflare din sat. Ipu, cunoscut ca baciul Tudor, se oferă să se ducă el, să recunoască ceea ce nu are de recunoscut. Apoi, secvența de final, cu el în genunchi, plângând în țărână, în timp ce cel mic spune ”Și-atunci i-am condamnat pe toți la moarte” este magistrală. Mulți sunt de părere că dacă am fi făcut un schimb - Eminul nostru contra Lebedei lor -, AMZA ar fi primit, pentru acest rol, premiul Oscar...

1970. Se merge în 10 teatre din România, 240 de artiști sunt cooptați. Pentru rolul ”Mihai Viteazul” se prezintă, la probe, 128 de actori!!! 32 de decoruri interioare, 37 de locuri de filmare amenajate, 11.000 de costume de figurație pentru valahi, pentru turci, pentru austrieci, pentru moldoveni. Numai primul făuritor de unire schimbă 15 costumații diferite. 700 de cai, 200 de căruțe, 80 de cascadori conduși de marele Tudor Stavru, cel ce avea să-și piardă viața în timp ce căuta supraviețuitorii cutremurului din ’77, colo-n bloc, la ”Nestor”, la cofetărie. Rolul principal muncește enorm, zi-lumină. Se alege, din nou, cu noduli pe gât, e nevoie de dublaj. Aria de difuzare este imensă, niciodată în istorie nu s-a mai petrecut așa ceva: cinematografe din 40 de țări din întreaga lume, 18 televiziuni. Japonezii îl văd. Îl văd și cei din Peninsula Iberică. Și, da, Mihai Viteazul, jucat de AMZA, primește, în 1971, premiul ACIN pentru interpretare masculină!

1974. ”Nemuritorii”. Ion Besoiu e Costea. Ilarion Ciobanu, Vasile. Sergiu Nicolaescu, Căpitanul Andrei. Scurtu e Jean Constantin. Colea Răutu îi dă glas lui Iusuf Pașa. Nea Gigi Dinică e Butnaru, fost postelnic al voievodului Mihai Viteazul, unealta turcilor. Gina Patrichi e Ioana, o nebună. Doamne, ce distribuție! Cu regia și cu scenariul vine Sergiu. AMZA e Dumitru. ”Căpitanii” lui Mihai, râspândiți prin lume după moartea voievodului, se întorc în patrie pentru a-și îndeplini legământul: vor aduce cu ei, acasă, o ladă cu bani ce le fusese încredințată de domnitor pentru a ridica o nouă oaste.

Hai, tată, hai, mai tare, mai cu foc! Doi, trei, și:

”Foaie verde solz de pește

Las că turcul o plătește!

Lasă, lasă, lasă, lasă

Că ne-ntoarcem noi acasă

Și-odată ajunși acasă, lasă!”

1976. Manlache, găurit de glonț de pușcă slobozit din flinta jandarmului Ion, care-l pândea lângă biserică, nu se oprește, suie dealul, din ce în ce mai greu. Ajunge colo, sus, cu ultimele puteri, la cruce, într-un efort sisisfico - cristic. Asta e ”Osânda” sa. Cade peste ea, o scoate din pământ și rostește: ”Grijania ei de lume!”. S-a filmat la Făgăraș, la Călugăreni, la Sinaia ori Brașov, la Mangalia ori Târgoviște. S-a căutat, non stop, zăpadă. Au fost zile grele, dar actorii nu au scos un cuvințel. Uneori, într-o zi de filmare se străbăteau și 200 de kilometri. AMZA face un rol perfect, pentru care, la Moscova, la faimosul Festival de Film de aici, e uns ”Cel mai bun actor”.

”Foarte puțină lume știe că textele cu Nea Mărin sunt scrise în totalitate de el, de Amza. Un umor sănătos, fără pic de vulgaritate, un umor cu o țâră de poezie, un umor curat. Ți-e drag să-l citești, dar e mai întâmplă ceva: nu numai că parcă îi auzi vocea, dar ai impresia că-ți apare în fața ochilor Nea Mărin din Băilești...hâtru, sănătos, vesel”...

Oana Pellea

1978. Când e Marin Juvete, ”Nea Mărin”, când e Mr. Marlon Juvette, ”Miliardar”. Intră în eternitate. Până în 2005, filmul este văzut de 14.645.545 de spectatori, cea mai vizionată peliculă românească din toate timpurile. Și când te gândești că totul a plecat de la o glumă. ”Ce părere ai dacă aș juca într-o comedie la Athene Palace?”, îl întreabă pe Sergiu Nicolaescu. ”Dacă e să câștigi un ban, foarte bine. Dar ce faci acolo?” ”Latru!” ”Păi bine, măi, abia l-ai jucat pe Mihai Viteazul și acum te duci într-un bar, să latri?” Lui Sergiu Nicolaescu îi este frică, da, frică de comedie după atâtea filme de acțiune și istorice. Dar scenariul e bun, iar faptul că El va juca rolul principal e o garanție a succesului. ”Creat în întregime de AMZA Pellea, el este în întregime opera unui excelent actor și fin observator al psihologiei românești, înzestrat totodată cu multă invenție umoristică, personajul neavând o configurație anterioară mitică, așa ca Păcală sau Tândală. Acum Nea Mărin există în deplinătatea cuvântului, are o identitate incontestabilă, aceasta constituind principala lui virtute artistică, deloc neglijabilă. Sergiu Nicolaescu a trebuit doar să-i dea drumul în film, fiindcă oricare ar fi calitatea acestuia, Nea Mărin, și încă miliardar, umple sălile de spectacol.” (Ov. S. Crohmălniceanu).

”Nea Mărin Miliardar”. Un film văzut cam de toată populația actuală a României

1979. Anda Onesa are doar 19 ani când se dă primul tur de manivelă. N-are studii de specialitate, abia a încheiat liceul. Dar face un rol monumental, aducând un stil de joc proaspăt. El e în fața unuia dintre ultimele sale personaje cu greutate. Ea primește premiul pentru interpretare feminină la Festivalul de la Karlovy Vary, în 1980. Un an mai târziu, San Remo. În plin comunism, AMZA și ”Duios Anastasia trecea” trec, și ei, Atlanticul, ajungând în cinematografele din Chicago ori San Francisco. ”Se bucura de succesele celorlalți, ca de o reușită a lui. Stăruia ca la un spectacol, la un film, să mulțumească în totul, nu numai ce desăvârșea el. La numele lui, n-a fost nevoie să-i aleg localitățile. Am jucat prin toate satele, rupte de drumurile principale, pe coclauri. Cu mic cu mare, populația asalta căminul cultural, de fiecare dată neîncăpător”, mărturisea Gaby Michăilescu.

”Despre foile ce rămâneau pe birou peste noapte, foile scrise cu cerneală albastră, și despre mirosul lor, un amestec de miros proaspăt de hârtie, miros de cerneală și parfumul lui tata, de lavandă, nu se mai poate povesti”.

Oana Pellea

Scena finală din ”Osânda”. ”Grijania ei de lume”...

Sanda Toma, partenera sa de scenă, l-a prețuit enorm. ”Ne-am încăierat, de nenumărate ori, în <<Croitorii>>. Ne-am iubit, șapte ani, în <<Nic – Nic>>, m-a înșelat și m-a părăsit de sute de ori în Platonov – unde, când afla de sinuciderea mea, rostea, plângând, în acel unic și sfâșâietor registru tragic-comic cehovian: <<Șașenka, Șașenka, să-mi faci tu mie un ca asta.”...”Când i-am văzut trupul neînsuflețit și atât de marcat de oribila suferință, mi-a venit, printre lacrimi, să șoptesc: <<Amzule, să ne faci tu nouă una ca asta?>> Simt că lui Amza nu-i putem spune <<adio>>, ci  numai <<la revedere>>. Cine știe, cândva, într-un ram înflorit, într-un bob de grâu, într-o toartă de lut, într-o picătură de ploaie sau într-un fir de iarbă - cine știe...cândva, poate, ne vom reîntâlni”.

Ramul înflorit, bobul de grâu, toarta de lut, picătura de ploaie și firul de iarbă s-au îngemănat într-un 12 decembrie 1983.

Cu mulțumiri: Ziarul ”Metropolis”, ”Filmat în România”, Bujor T. Rîpeanu, Revista ”Cinema”