Iurie Darie. Singurul june-prim comic din Europa

 

A iubit desenul și teatrul. A avut talent în ambele. A prins ”Generația de Aur” a scenei românești, a fost distribuit în filme de excepție. Germanii de la DEFA l-au cerut pentru trei roluri mari. A cerut compoziții grele, dorind să scape de eticheta de ”doar frumos”

 

Fetele erau topite după Iurie Darie încă de la primele apariții. ”Cine sunt eu să fiu oprit pe stradă pentru autografe?”, se întreba

 

De loc era din Soroca, unde se ițise în viață în România Mare, Dodoloață, în miez de martie 1929. La sat îi zicea Vadul Rașcov, Județul Soroca, în Basarabia. Părinții săi, ambii profesori, ambii cu iubire de oameni și de carte. Tată i s-a stins pe când el avea doar opt ani. Tuberculoză... Mama s-a recăsătorit, vremurile erau grele, cel De-al Doilea Război Mondial bătea la ușă. Atunci, Iurie Maximciuc, așa cum se numea la naștere, a început să poarte și numele tatălui vitreg, Darie. Pe drum, l-a pierdut pe Maximciuc, așa că a rămas cu... Iurie Darie. Din punct de vedere fiziv, zicea că semăna cu mama. ”Restul am de la tata”, completa. ”Fiecare mi-a dat ce-a avut mai bun. A ieșit un <<amestec>> ce m-a făcut fericit toată viața”. De la senior a moștenit și dragostea pentru citit, pentru scris, dar și pentru... desenat, ajungând, mai apoi, să ”picteze” pe hârtie cu ambele mâini.

Copilăria și-a petrecut-o în satul natal, apoi merge la Chișinău, la liceu, unde, în acele vremuri, se studiau germana și latina. Acasă, descoperise niște traduceri din Pușkin ori Lermontov, îi plăcea să stea cu nasul în cărți.

La 15 ani, cu al doilea tată, e nevoit să se refugieze la Timișoara. Locul natal nu mai aparținea de Regat, urgia cea mare mușca din pământuri și din oameni, era din ce în ce mai greu... La Chișinău fusese remarcat la limba română și la desen, pe Bega, doi profesori îl apreciază: unul este Tarnavschi, proful de desen, celălalt e Rusatiuc, de... limba română.

La 17 ani se găsește, întâia oară, cu teatrul. La liceu, la ”Loga”, unde învăța, exista obiceiul ca absolvenții să pună în scenă o piesă. ”Piesa noastră se chema <<Iepuroii>>. Cântam, în ea, și la chitară. Atunci m-am produs, prima oară, și ca june-prim”, își amitea, surâzând.

Când Războiul e gata, ia calea Bucureștiului. Ajunge, în 1948, la Facultatea de Teatru. Aici se apucă să studieze pentru Conservator, cu Savel Stiopul, la regie. Dar inima îi e împărțită în două: desen sau artă dramatică? Încearcă și la Belle Arte, dar pică! Apoi, Toma Caragiu, student în an terminal, îl vede, îi spunea să dea la Teatru, îl ”simte”. E admis la Conservator, așa cum era pe atunci, la clasa lui Mihai Popescu, idolul său, pe care-l văzuse, deja, de câteva ori, ca Romeo. ”Am încercat, atunci, și eu rolul. A ieșit o catastrofă”.

În 1950 apare Institutul de Artă Teatrală șiu Cinematografică, faimosul IATC. Intră la clasa de actorie a Mariettei Sadova, soția scriitorului Ion Marin Sadoveanu. E coleg cu Tatiana Iekel (cea care avea să se căsătorească, în 1960, cu Florin Piersic, juniorul fiind rolul iubirii lor), Jana Gorea, Jean Lorin, Emanoil Petruț ori Miriam Răducanu.

Din prima zi a făcut figurație printe teatre ori la Operă. Când absolvă, e angajat la Studioul Actorului de Film, unde debutează cu ”Iașii în carnaval”, unde e Leonaș. Face primul pași și pe marele ecran, alături de Tatiana Iekel, în ”Nepoții gornistului” (1953), o frescă istorico-politică, propagandistică, a anilor 1916-1940, ce urmărea destinul mai multor generații de muncitori din familia Dorobanțu, descendenți ai celui care sunase atacul la Grivița, în 1877, în Războiul de Independență.

 

Vrea roluri ceva mai ”grele”

Deși e la început, are vrea roluri ceva mai gtrele, de compoziție, dar, pentru că arată precum un zeu, cu ținută elegantă, pălărie cu borurile în sus, statură atletică, marele Jean Georgescu îl etichetează direct: ”Tu ești singurul june-prim comic din Europa”. Joacă teatru, dar critica nu îi este favorabilă. Peste ani, avea să recunoscă faptul că ziarele nu-i descoperiseră talentul de pe scenă. ”La un moment dat, scriseseră doar că am eram foarte frumos. Atât!”. Multe dintre rolurile primite i se păreau dure. Simțea că nu se poate descurca. Era momentul în care alt mare artist, Ionescu-Gion, venea și îi șoptea la ureche: ”Stai, rabdă și fă-l!”. Treptat, devine un răsfățat al publicului. Joacă la ”Nottara”, dar și în filme, unde ”S-a furat o bombă”, a lui Gopo, îl scoate în evidență.

E remarcat de Radu Beligan, cel care-l aduce la Teatrul de Comedie. De aici, recunoaște că a ”furat” meserie. ”Domnul Beligan a avut flerul de a aduna câțiva actori ce aveu să facă faima acelui teatru. Îi datorez multe”. E momentul în care ajunge acolo și regizorul Lucian Giurchescu, dar și ”magicianul” David Esrig, care vine cu o adevărată ”artilerie grea”: Dinică, Marin Moraru, Bibanu, Vasilica Tastaman, Stela Popescu...

 

”De multe ori m-am întrebat dacă un adevărat actor de film trebuie să facă şi teatru. Cred că este necesar pentru ambianţă, pentru antrenamente, pentru spectacole, pentru contactul emoţional cu spectatorii. Cred că în film m-a ajutat o anume îndemânare naturală în relaţiile mele cu oamenii şi obiectele. Ochiul aparatului nu mi-a fost niciodată străin, iar lucrurile care mi-au fost făcute înţelese le-am jucat cu plăcere şi, cred, cu talent. Talentul e, după mine, putinţa de a face bine, cu uşurinţă, ceea ce pentru alţii pare imposibil. De altfel, niciodată filmul nu a avut de suferit de pe urma teatralismului. Am văzut cu toţii filme excelente făcute cu actori excelenţi, dar şi filme proaste, cu actori la fel de buni. Joacă prost doar acel actor marcat de artificiile şi nu de esența teatrului. Cred că ar fi bine ca regizorii de film să monteze spectacole de teatru, cunoscând astfel mai bine, mai direct, actorii. Îmi place foarte mult să muncesc”.

 

Esrig (care trăiește și azi) îl distribuie în spectacole antologice, cum are fi ”Troilius și Cressida”. Aveau un profesor pentru voce, pe germanul Weintraub, precum și pe doamna Sybill, care, la 90 de ani, ”stăpânea o hoardă de actori tineri”. ”Noi, toți cei care am absolvit școala lui Esrig ori a lui Weintraub, le vom fi pe veci datori”. S-a căsătorit cu actrița Consuela Rusu, cu care-l avea pe Alexandru ”Ducu” Darie, apoi făcea cunoștință cu Anca Pandrea, cea care avea să-i stea alături până la finalul vieții, după decesul prematur al soției. E în ”Furtuna”, dar îl face și pe Rică Venturiano. Joacă în celebra serie ”Brigada Diverse”. ”Am pierdut roluri de film pentru spectacolele care nu s-au mai jucat și roluri în teatru pentru filme în care, în final, au jucat alții. Asta-i meseria și, așa cum e, o iubesc”.

 

Doi superbi. Irina Petrescu și Iurie Darie în ”Răutăciosul adolescent” (1969)

 

Germanii de la DEFA îl iubesc. Cu ei are o colaborare de 12 ani, cu trei roluri importante, cu altele secundare. ”Am avut șansa prizei la public”, spunea.

 

”Mi-am adus aminte de prima zi de filmare la <<Aprilie are 30 de zile>>. Eram la herghelie, trebuia să filmez o scenă în galop, am filmat-o, dar, la sfârșitul ei, nu știu cum s-a făcut, caii s-au speriat, s-a speriat și iapa mea, care, între altele, era premiată la un concurs, scurt, m-am trezit pe jos. Au venit să mă culeagă, îngrijorați, iar regizorul mi-a spus: <<Sper să nu te jenezi, scena a ieșit foarte bine, am să tai înainte de căzătură. Niciodată să nu-ți fie rușine să cazi de pe cal>>. Am căzut de mai multe ori de pe cal și nu mi-a mai fost rușine!”

 

Când era întrebat ce rol a iubit cel mai mult, spune că ”șantierul său cinematografic” a fost ”Frații Jderi”, unde-l juca pe Simion, alături de Florin Piersic, Emanoil Petruț, Sebastian Papaiani ori George Motoi, ”jderii”.

Pentru că nu și-a uitat, niciodată, marea sa dragoste pentru desen, a născut o emisiune de televiziune pentru copii. ”Am avut un fel de show, în care istoriseam și desenam o poveste simplă, dar plină de haz și de învățăminte. Ea se chema <<Povestea celor două găini>>. Am avut un succes nebun, semn că ei, copiii din zilele noastre, nu sunt amatori de desene animate cu roboți înfricoșători ori extratereștri”, își amintea.

După Revoluția din 1989, a continuat să joace. În ”Pălăria”, producție a Teatrului de Comedie, în regia lui Horațiu Mălăele, în ”Patru pe o canapea și valetul”, în filmul pentru copii ”Moara”, realizat de cineaștii basarabeni. ”Aș plânge de bucurie dacă aș vedea filme românești foarte bune. Chiar dacă eu n-aș avea nici cel mai mic rolișor în ele. Cred că am ajuns la strea unui bătrân sportiv de performanță, bucuros de victoria unor tineri care vin din urmă”...

A turnat ”Triunghiul morții” (1999) și, apoi, ”Carol – un destin pentru România”, ultimul său film.

Bolnav, Iura s-a stins la 83 de ani, la București. Un deceniu fără junele-prim.

 

Surse: Ziarul ”Metropolis”, ”Filmat în România”, Bujor T. Râpeanu

 

Cel mai nou articol

Sorry, there are errors on the page: