Iulia Hașdeu: geniul care s-a ridicat la Cer, dar a rămas la Câmpina

Copil formidabil, vorbea și scria la vârsta la care mulți deprindeau tainele mersului în picioare. Absolventă de canto, trecea, fin, peste corzile pianului. Compunea drame, poezii, alerga pe cărările dintre cuvintele limbii lui Victor Hugo. Prima româncă din istoria Sorbonei, locul în care se învăța încă de pe vremea când la noi abia se formau cnezatele și voievodatele. Apoi, o boală nemiloasă a început s-o înfășoare. N-a cedat, s-a luptat cu ea, dar fără să renunțe la a da doctorate. S-a stins când nu adunase 19 primăveri. Tatăl, Bogdan Petriceicu, a trecut la spiritism, sperând că o regăsește, că o poate trage măcar într-o poză. I-a ridicat un templu-castel, cu o cameră specială, unde ”purtau” dialogurile

 

În Castelul de la Câmpina, păpușa ce i-a aparținut Iuliei viețuiește, încă, alături de o poză a copilei-geniu

 

De colo, de la tribună, din frumusețea Aulei Academiei Române, al cărui membru să tot fie de mai bine de un sfert de veac, bunicul cel cu barbă și chip de dac vorbește despre a sa soață. Trecută la cele veșice. E martie, 7, 1903, iar auditoriul șade cu gura căscată. Aproape că nu mai contează de unde s-a purces la drum în alocuțiune, unde s-a ajuns, despre ce voia să facă vorbire maestrul. ”Am fost păcătos, rău și iute”, zice angelicul. ”Uneori, nu o dată pe lună, ne certam. Dar nicio secundă nu ne-am gândit la divorț, ci ne-am iubit și ne iubim din ce în ce mai mult, amândoi ajunși bătrâni”. Omul vorbește la prezent, nu acceptă că EA nu mai este, deși EA chiar nu mai este din 2 ale lui iulie, 1902. Și spune că a avut multe goluri sufletești, dar că a lui femeie i le-a umplut, făcându-l să se simță ”întreg și luminos”. Că Iulia, iubirea alături de care trăise 40 de ani, trebuise a fi și fusese ”doică, dădacă, pedagogă, colegă de studiu, în fine, garde-malade pururea neadormită, pururea admirabilă prin energie și abnegațiune”. Discursu-i lin precum fâlfâirea de aripă a unui pescăruș. O singură dată unchiașul pare a se poticni. Se uită în sală, ca și cum le-ar căuta pe ambele: ”Dispărând Lilica”, zice și plânsu-n gât îi suie, ”rămași noi doi fără dânsa pe pământ, amândoi mai trăiam numai unul pentru altul și unul prin altul, unul în altul iubind pe Lilica”.

Bogdan Petriceicu Hașdeu se luase cu Iulia, născută Făliciu, cu nuntă dichisită, frumoasă, cu popii de la Sfântul Ilie din Gorgani, pe 10 iunie 1865. Așa avea s-o alinte de atunci încolo: ”Un aur ales de la Abrudului”, pen’ că fata de acolo se trăgea, din Roșia Abrudului. El venise din Hotin, cetatea luată de Ștefan cel Mare, pe la 1459, de la polonezi, după un asediu ce durase vreo 700 de zile. Era scriitor, filolog, istoric, un spirit înalt, poate mult prea înalt pentru acele vremuri.

Cele două Iulii

Și din istă iubire a lor numa’ ce veni pe lume Iulia, a doua Iulie a familiei, la mijloc de noiembrie 1869. La doi ani dete primele semne că e genială. Când cei de a sa vârstă abia legau două-trei cuvinte, ea citea. La doi și jumătate vorbea pre limba lui Voltaire, la patru scria rânduri pe o carte în germană! La cinci ani zămislea nu povestioare, ci adevărate nuvele, pentru ca la șapte să dea naștere unor narațiuni precum ”Mihai Vodă Viteazul”, mergând chiar mai departe cu poeme ca ”Oaselor lui Țepeș Vodă” ori ”Domnia lui Țepeș Vodă”. Și numa’ ce într-o zi prin casa lor trece Macedonski, Alexandru Macedonski. Auzise de puiul cel isteț, mai în glumă, mai în serios, zise să facă, așa, o mică verificare... Se uită la fetiță și zice: ”Tu știi vreo poezie?” Întrebarea e întoarsă imediatamente: ”Dar tu știi?”. Și tânărul cu ”Rondelurile” îi zice una. Cea mică îl ascultă, după care o reproduce, cuvânt cu cuvânt, câteva secunde mai târziu...

La 11 primăveri se apucase de o tragedie în trei acte, ”Dama de circ”. Dascălii nu aveau cum să se opună, așa că Iulia a reprezentat o excepție: a terminat tot ciclul primar la opt ani, cu examen cumulat pentru clasele I-IV, cu diplomă cu tot. La ea nu era cunoașterea de copil, cel care iscodește, ci o adevărată necesitate. Ionescu Gion avea să scrie, în ”Portrete Istorice”, că ”necesitatea fizică firească în acest admirabl organism de a studia, pricepe și stăpâni cât mai mult din cunoștințele spiritului uman o silea să iasă din micile ocupații ale claselor gimnaziale”.

E înscrisă la ”Sf. Sava”. Logic, are numai medii de 9 și de 10. Se trage spre muzică, are o voce extraordinară. Culcă la podea Conservatorul, și la canto, și la pian”. Să-i dăm cetire, iarăși, lui Ionescu Gion. ”A scrie, a cugeta, a descoperi singură noi orizonturi era pentru Iulia Hașdeu petrecerea cea mai de frunte”.

La 12 ani, mama și fiica se stabilesc la Paris. Iulia cea mică primește, de la al său tată, următorul sfat: ”Să le dovedești (n.a. – colegelor) că româncele, prin inteligența și silința lor, sunt superioare francezelor. Sunt sigură că vei fi singura romîncă în acel liceu (n.a. – Colegiul ”Sévigné”) și cu atât mai sacră este datoria de a susține bine numele națiunii noastre”.

Sorbona apăruse, ca un colegiu, pe la 1257, când Robert de Sorbon se lipise de Universitatea din Paris. Cea mai vestită universitate franceză și una dintre cele mai cu ștaif din lume. La numai 16 ani, Iulia este admisă aici. Stop! E prima româncă din istorie! Vrea să susțină licența în Filosofie la Facultatea de Litere. Își uimește profesorii. ”Lampa ei și vara, și iarna se stingea cu miezul nopții, pentru a se reaprinde după cinci sau chiar mai puține ceasuri de odihnă. A trăi era pentru ea a scrie, citi și cugeta. Iulia Hașdeu străbătea, fără încetare, întreg universul științei”. Același Ionescu Gion.

Franceza e viața sa, Victor Hugo, inima. Când acesta decedează, în mai 1885, Iulia îi scrie lui Bogdan Petriceicu: ”Și iată teribila veste! Iată ceea ce consternează, copleșind întregul Paris, întreaga Franță, ceea ce emoționează Europa și lumea: Victor Hugo este mort! Eu, eu sunt abătută, sunt consternată. O mare lumină se stinge! Oh! Nu se plânge în asemenea dureri. Viața lui m-a frapat la fel de mult ca și opera sa. Iar operele lui mă transportă, mă înalță. De ce era un așa de mare om? Pentru că era și un om de bine”.

 

Portretul Iuliei, realizat de Diogene Ulyssee Napoleon Maillart

 

Acolo, la Sorbona, în 1887, apar primele semne ale tuberculozei. Ignorate. ”Cât despre renunțarea la continuarea studiilor mele și reîntoarcerea în țară înainte de a fi cel puțin licențiată, nici nu mă gândesc! Nu o voi face, chiar dacă ar trebui să mor și nicio putere omenească nu mă va obliga. Nu am muncit toată copilăria și tinerețea pentru a mă opri chiar când sunt aproape de a ajunge în port. Sunt încă vie și nu voi renunța la această muncă atâta timp cât îmi va rămâne o picătură de sânge în vene și un suflu de viață în piept”, îi scrie tatălui, de la Paris.

E anul în care scrie primul său volum de poezii, ”Bourgeons d’Avril”. Vine în vacanță, la Curtea de Argeș. Boala n-a lăsat, încă, semne. ”E rumenă, frumoasă, veselă, zveltă în talia-i subțire și mlădioasă, cu ochii umezi de zglobie fericire, prietenoasă și glumeață fără urmă de cochetări, înflăcărându-se în orice discuție în care idealul și arta erau în joc. Cine ar fi crezut că în pieptul ei zăcea răul care nu iartă?”

După vacanță, se întoarce la Paris. Durerea revine. ”Nu vreau în niciun caz ca Lilicușa să se scoale pe la 3 ore de dimineață, să-și struice ochii și sănătatea, de cari are atâta trebuință în viitor. Abuzul de studiu e tot așa de rău, și chiar mai periculos, decât orice abuz”, îi scrie tatăl. Dar lupta pare pierdută...

 Întrerupe studiile în aprilie 1888. Părinții o duc pe la diverși doftori, care pe la Montreux, care prin toată Elveția. Aceștia îi prevăd vindecarea. Boala avansează, însă, galopant. Ajunge la Agapia, apoi la București. ”Călătorii lugubre, negre”. Prin vară, dă semne clare că s-a obișnuit cu ideea morții. Scuipă, mereu, sânge. Nu simte revoltă, nu se războiește cu Universul. Continuă să scrie poezii. Uneori nu mai are forță să ajungă la caiet, trece creionul peste niște bucățele de hârtie. Așa apare poezia ”Moartea”:

”Eu nu urăsc viața, de moarte nu mi-e teamă,

Căci ea este lumină puternică și caldă,

Chiar muribundul – care în pacea ei îl cheamă –

Sub ploape obosite priveliști noi îl scaldă.
Dar sufletul se-avântă-n necunoscuta lume

Și-n alte corpuri trece, când poate ști să ierte;

Așa din cupa sacră, cu toții bem, anume,

Și niciodată, nimeni, nu poate s-o deșarte”.

Iulia Hașdeu pleacă în lumea aceea mai bună pe 29 septembrie 1888, în casa familiei din București. Tuberculoză. Peste mai puțin de două luni aduna 19 ani... E coborâtă la cele veșnice la Cimitirul ”Bellu”.

Bogdan Petriceicu Hașdeu este extrem de afectat. Respiră într-o permanentă vinovăție. ”După moartea fiicei mele, eu trebuia să mă împușc sau să înnebunesc – una din două. De ce n-am înnebunit? Dintâi, nebunia are și o parte a sa fiziologică, fiind ca un fel de ceartă între corp și suflet, și se vede că la unii oameni ambele elemente, cel corporal și cel sufletesc, se echilibrează astfel încât lupta între ele nu poate să ajungă la nebunie. Al doilea: sub raport psihologic, nebunia este totodată rezuștatul disperării, ier eu n-am desperat niciodată... Al treilea, poate tocmai piedica cea mai puternică, puteam oare să-nnebunesc eu, când citeam zi și noapte numai scrierile ei, în care o angelică răbdare îmi vorbea, mereu, despre credință și speranță?”

Descoperă, după plecarea Iuliei, poezii, cugetări, schițe de drame, materiale ale tezei de doctorat. Le citește cu nesaț. Plânge zilnic și așteaptă un semn de la ea. La șase luni de la moartea fetei, în martie 1890, scriitorul, izolat, începe să se adâncească în spiritism, ”într-o seară umedă și posomorâtă”, după ale sale spuse. Era sigur în odaie, la masa sa de lucru. Fără să știe cum, mâna sa a luat un creion și a început să scrie câteva secunde, apoi s-a oprit, creionul a căzut printre degete și el a simțit deșteptarea dintr-un somn, ”deși eram sigur că nu adormisem”. Când și-a aruncat privirea spre hârtie, spunea el, a citit: ”Je suis heureuse; je t’aime; nous vous reverrons; cela doit te suffire” (n.a. – ”Sunt fericită; te iubesc; ne vom revedea; asta ar trebui să-și ajungă”). ”Era iscălit cu slova fiicei mele”, avea să noteze Hașdeu în lucrarea ”Sic Cogito”. Începe să se refugieze, tot mai mult, în spiritism.

Inițial, a construit un mic templu în Cimitirul ”Bellu”, acolo unde o înmormântase. Apoi, după o vizită la Câmpina, a luat decizia să ridice aici un castel, în amintirea fiicei sale. Lucrarea s-a realizat între 1894 și 1896, după planurile pe care chiar Iulia le-a fi “transmis”. Manuscrisele arată clar că planul inițial al Castelului era astfel conceput, asemănându-se cu cel al unei Catedrale. Treptat, el a fost modificat, ajungându-se la forma finală: trei turnuri de piatră, crenelate, cel din mijloc fiind domul ce adăpostește templul. Pe ușa de piatră se observă stema familei Petriceicu, deviza lui Hașdeu (”Pro fide et patria”) precum și faimoasele cuvinte ale lui Galileo Galilei, ”E pur si muove”.

 

Mormântul Iuliei Hașdeu din Cimitirul ”Bellu”, cu faimoasa inscripție ”Mai ședi puțin”

 

Scriitorul era convins că ”Marele Templu” era casa fiicei sale: ”Asta nu e opera mea, este opera fiicei mele, stăpâna castelului. Noi suntem aci numai în gazdă”. Scrie prima carte de spiritism. Ameneajează o cameră specială, prevăzută cu o gaură în perete, prin care scriitorul crede că spiritul Lilicăi are acces. Încearcă să surprindă, aici, imaginea fetei, dar fără succes. Mulți încep să-l catalogheze nebun, se țes, pe seama castelului, zeci de legende. Unii ziceau că în unele nopți, Iulia Hașdeu putea fi azuită cântând la pian, în aplauzele tatălui. Alții jurau că i-au văzut chipul pe terasă, cu un buchet de margarete în brațe. A doua zi, grădinarul avea să găsească flori de margarete, deși nu era sezonul lor...

 

Castelul de la Câmpina are mai multe săli: una de primire, salonul, o sufragerie, cu portretele familiei pictate în medalioane, un Templul cel mai înalt turn, un birou de lucru al lui B.P. Hașdeu, camera cu cale, unde se află păpușa Iuliei, precum și cea obscură, unde se petreceau ședințele de spiritism, cu un porumbel din piatră, o lunetă astronomică, un sfeșnic și o statuetă a lui Iisus...

 

Doamna Hașdeu încearcă să se țină tare, chiar dacă sănătatea îi este afectată, puternic, de decesul fiicei. ”Deși privirea ei încă o căuta pe fiică, își purta cu noblețe suferința pierderii”, spunea contele Angelo de Gubernatis, în 1898, când i-a vizitat pe cei doi soți.

Hașdeu a trăit la Câmpina zece ani, continuând să dialogheze cu fiica sa. Soața i s-a stins pe 2 iulie 1902. El a decedat pe 25 august 1907. Castelul a fost restaurat între anii 1962 și 1964, apoi a fost afectat de cutremurul din 4 martie 1977. Până în 1994 a suferit lucrări de consolidare și de restaurare, apoi, din 25 februarie 1995, a fost pus în întregime la dispoziția publicului.

Povestea, tristă, ar fi trebuit să se sfârșească aici.

Dar...

Scriitorul Vasile Andru vine și el cu a sa parte de legendă, fără a fi membru al familiei. La Arhivele Statului din București, ”bine mascat, dine tăinuit: pulverizat în multe și diferite caiete, scris între temele de clasă, între conspecte sau în margine de file cu poezii”, se află un jurnal imaginar al Iuliei Hașdeu. ”Fata scrie, deci, anticipând, dar folosind verbele la timpul trecut, ca și cum lucrurile ar fi reale și întâmplate: că s-a măritat cu prințul Ferdinand, că acesta a fost întronat rege al României și că ea a devenit regina României. Apoi scrie despre viața ei cu regele, la Sinaia și la Suceava. Prin urmași, prin căsătoriile acestora, Iulia ajunge să se înrudească, treptat, cu mari familii încoronate ale Europei. Regina Iulia scria cronica amănunțită a primirilor ei la palat și cronica apoteozei ei literare”...

În Regatul România al Iuliei Hașdeu, timp de 100 de ani, este pace și prosperitate, nu sunt războaie balcanice, nici mondiale, nici răscoale și, evident, nici dictaturile cunoscute doar de către noi. Undeva, ea a notat: ”Regina a murit la 21 mai 1971, ora 11.20, dimineața, la 101 ani, 6 luni și 6 zile”... ”Întâmplarea suprinzătoare făcea că eu descopeream această pagină tainică din jurnal, exact pe 21 mai 1971, spre amiază”, scria Vasile Andru. ”Am fost cutremurat de această coincidență perfectă, de parcă Iulia Hașdeu mi se adresase mie, cu o precizie uimitoare”.

Pentru cine vrea să creadă...