Ion Creangă: născut de Mărțișor, decedat de Revelion. Povestitor, diacon, amant, gurmand

Ion Creangă a avut o viață de film. De mic, a fost la un cioc de barză de a părăsi această lume, bolnav de holera adusă de un vas turcesc pe la Galați. Mama l-a dat spre lucrurile bisericești, dar, cu excepția unei căsnicii din interes, preoția nu i-a adus mare lucru.

 

Ion Creangă a avut o viață de film. De mic, a fost la un cioc de barză de a părăsi această lume, bolnav de holera adusă de un vas turcesc pe la Galați. Mama l-a dat spre lucrurile bisericești, dar, cu excepția unei căsnicii din interes, preoția nu i-a adus mare lucru. Un tip mereu pus pe șotii, iubitor de frumos. Și de frumoase. Din curțile mănăstirilor ori din afara lor. Socrul vrea să-l sugrume, acuzândul de daravelă ciudată cu zestrea primită pentru a sa soață. Povestitor ca nimeni altul, profesor senzațional, autor de ”Abecedar”. Unul dintre cei mai mari gurmanzi din literatura noastră, de unde și poreclele ”Burduhănosul” sau ”Popa Smântână”. Un suflet chinuit de boală gravă, în ultimii cinci ani de viață. Prietenul marelui Eminescu, autorul nepieritoarelor ”Amintiri”...Cele ce descriu ”Copilăria copilului universal”

Ion Creangă (1837 – 1889) a decedat în același an cu Mihai Eminescu și cu Veronica Micle

 

Ion Creangă s-a născut de două ori. Mai întâi, de Mărțișor, la 1837. Apoi, conform actului din mitrica Humuleștilor, pe 10 mai 1839. Tatăl, Ștefan a Petrii, era ”răzeș fără pământuri”. Pentru că viețuiau multe suflet-n bătătură - opt erau numai copilașii - omul se ocupa și cu comerțul cu sumane, în zilele de iarmaroc. Ăsta micu’ s-a apucat de școală în satul natal. Pe la 11 ani, se îmbolnăvește de holera ce cuprinsese Moldova, adusă de niște turci, pe mare și pe Dunăre, pân’ la Galați. Scapă cu frecătură bună de oțet și de leuștean. Pe la 1850 îl găsim la Biserica ”Adormirea” din Tg. Neamț. ”Biata mamă, crezând că am să ies un al doilea Cucuzel, s-a pus cu rugăminte pe lângă tata și m-a dat să învăț psaltichie. O iarnă am învățat la această școală, căci iarna ce mai puteam învăța; iar vara nu făceam purici prea mulți pe la școală”, avea să rememoreze acele momente. Tatăl îi moare pe ogor, pe 28 iunie 1858, iar Ion devine capul familiei, responsabil cu îngrijirea celorlalți frați.

Se căsătorește cu Ileana Grigoriu, fata popii de la ”Trei Ierarhi”, apoi intră în rândul clericilor și e hirotonit diacon la Biserica ”Sf. Paraschiva” din Târgu Frumos. Dar gândul nu-i stă la cele sfinte. Tata-socru vrea să-l sugrume, acuzându-l că a făcut daravelă necurată cu zestrea. ”12 zile ale lunii ianuarie, orele bătute unul după 12 noaptea, au venit și stăpânul casăi, aflându-mă eu dormind, pe când toată suflarea să odihnește, lângă a me soție; fără să știu când au intrat în casă, s-au repezit și mi-au pus unghiile în gât (ghiarele), de mă sugruma cu totul!...” scrie Creangă.

Se plimbă pe la Facultatea de Teologie din Iași, apoi pe la Mănăstirea Barboi. Titu Maiorescu descoperă calitățile extraordinare alea diaconului, așa că cere numirea sa ca învățător suplinitor. În noiembrie 1864, prin Decretul Domnesc nr. 1501, semnat de către domnitorul Alexandru Ioan Cuza, este numit, provizoriu, institutor. Dovedește la superlativ calitățile dascălului model, obținând, cu ocazia inspecțiilor, cele mai înalte calificative. Prin februarie 1868, presa vremii îl acuză că frecventează spectacolele Teatrului Național din Iași, lucru interzis de canoanele bisericești. E înfrânat de la slujbe câteva luni. În septembrie, același ani, dimpreună cu alți profesori, scoate, în 8.000 de exemplare, ”Metoda nouă de scriere și cetire pentru uzul clasei I primare”. De asemenea, publică și poezia ”Păsărica în timpul iernei”...Doi ani mai târziu, vede lumina tiparului ”Învățătoriul copiilor – carte de cetit în clasele primare de ambele sexe cu litere, slove și buchi, cuprinzând învățături morale și instructive”, de C. Grigorescu, Ion Creangă și V. Răceanu.

                              

Facsimil din ”Amintiri din copilărie”, o capodoperă a literaturii noastre

 

Simte că nu se poate cufunda în sobrietatea preoțească. Se ia de membrii clerului, le zice ”boaite”, îi face profitori. Se răzvrătește pe față. Își taie pletele, apare ras la slujbă, trage cu pușca în ciori. În 1872, își pierde calitatea de cleric, este dat afară atât din învățământ, cât și din casa din curtea Mănăstirii Golia, unde locuia. Pentru că are voie să divorțeze, căsătoria cu Ileana se desface. O cunoaște pe Tinca Vartic, nepoată de diacon, cu care se mută în Țicăul Iașului, într-o ”bojdeucă de căsuță”, situată pe o ulicioară dosnică, ”plină de noroi când sunt ploi mari și îndelungate zise și putrede iar la secetă gemea colbul pe dânsa”...

Răutăcioșii afirmă că din tinerețe Ion Creangă - scuzați! – dădea iama-n mănăstiri. Își lua prietenul – pe Gheorghe Ienăchescu – și porneau atacul. Legase dragoste de maica Evghenia, de neam boieresc, sprințară, frumoasă și foarte bogată, după cum spunea George Călinescu în ”Viața și opera lui Ion Creangă”. Trecu, apoi, la maica Evlampia, care i-ar fi născut un copil, pe Valeriu, decedat pe la 15 anișori. Săgeta cu privirea orice domniță din Târgul Ieșilor și, pentru că Bachus nu-l lăsa, pe moment, să purceadă la cucerire, făcea un semn pe casa femeii, să știe un’ să se-ntoarcă...Când puse ochii pe fata unui hangiu evreu, pe malul Prutului, la Seculeni, Creangă ”merse la ea în cămașă de noapte, înfășurat ca o nălucă în cearșaful patului”...

Cu Tinca, o fată din popor, de numai 19-20 de ani, fu, însă, altceva. ”Cu ea, diaconul dezlegase, în sfârșit, problema sentimentală”. Nu se căsătoreau niciodată, dar avea să-i rămâie alături până la moarte.

Pe 29 noiembrie 1874, publică două poezii, dar și povestirile ”Păcală”, ”Inul și cămeșa” ori ”Acul și barosul”. Un an mai tărziu, se găsește cu Mihai Eminescu, într-o comisie de examinare a cărților didactice. Acesta îl introduce la ”Junimea”, unde Creangă publică, în ”Convorbiri literare”, ”Soacra cu trei nurori” și ”Capra cu trei iezi”. Eminul se mută-n bojdeuca Țicăului. Bădia prinde a-și desface sacul cu povești, ”Luceafărul” râde ținându-se de burtă. Prin zonă se aciuează și vreo 30 de pisici. Fiecare poartă un nume din viața reală. Cea mai ”cool” e Mărioara, botezată după zgârcita lui mătușă din Humuleștiu natal.

 

”Popa Smântână” nu ierta nimic din ce se află în farfurie!

Creangă e un gurmand. Să-i dăm cuvântul domnului Călinescu! ”După ce-și puse, ca Ștefan a Petrei, curechi în putină, și mușchi afumat de porc în podul șindrilit al casei, mâncă bucate humuleștene, însă mai ales sarmale și plăcinte. Ca și Flămânzilă, el mistuie în cinci grătare, cât capacul de ceaun. Nu-și pierde vremea cu o zămoreală. El trage castronul cu raci înaintea-i, vâră mâna păroasă în el, scoate pumnul plin, ducându-l la gură, apoi ronțăie racul, zvârle cojile afară, cum aruncă râșnița pleava. Se așează pe vine, în fața unei mămăligi pântecoase, o descântă din priviri, apoi o înghite cu brânză, udând-o iarăși cu vin și apă rece de izvor”. Către 40 de ani, trupul său începe să se umfle. Din nou, domnul George Călinescu: ”Subțirele diacon de alădată, cu ochii albaștri pătrunzători și bărbiță mătăsoasă de faun, se puhăvește la față și capătă ochi mici, osânzoși”...

 

O imagine mai puțin cunoscută, aflată în patrimoniul Muzeului Literaturii Române din Iași: Ion Creangă (în picioare), alături de A.C. Cuza (stânga) și de N.A. Bogdan. Fotografia e trasă în 1885, la Slănic Moldova, unde Creangă se află pentru tratament

 

La 1880 începe să scrie – pistonat de Eminescu – la ”Amintiri”. Va continua să lucreze opt ani la capodoperă. Ajunge la București, merge la ședințele ”Junimii” din casa lui Titu Maiorescu. Apar primele semne ale îmbolnăvirii de epilepsie.

În martie și aprilie 1881, Creangă publică primele două părți din ”Amintiri din copilărie”, în ”Convorbiri literare”. Trage la Spitalul Brâncovenesc, dorind a căuta alinare pentru boala sa. În noiembrie 1883 încep concediile medicale, deși absenta de ceva vreme de la ore: 30 mai 1884, două luni. 15 septembrie 1885, șase luni. Are multe ”întreruperi în serviciu”. Partea a patra din ”Amintiri” rămâne neînchisă...De fiecare dată când termina de cetit pasaje, Iacob Negruzzi, Vasile Pogor ori Alexandru Lambrior, ”junimiștii”, se ridicau în picioare și aplaudau. E măcinat, puternic, de boală.

În iunie 1889, află din ziare că Eminescu, bunul său prieten, a plecat. Momentul pare să-i grăbească sfârșitul...Apoi trece la cele veșnice și Veronica Micle. O nouă durere...

 

Moartea domnului Creangă

 

”Fu văzut plângând ca un copil și adormind cu cartea de poezii a lui Eminescu. Presimțirea morții se înnegri și mai tare în inima lui. De acum el se gândi cu seriozitate la stingere și-ncepu să-și pună întrebări asupra vieții viitoare. Ca diacon, nu prea se gândise la astfel de lucruri, luat de necazurile vieții, și nici seminarul nu avea obiceiul să răscolească sufletul cu niște probleme care nu trebuie popilor de la țară”, descrie Călinescu drama prin care trecea Creangă.

Epilepsia moștenită de la masa sa se arătat tot mai virulentă. Cădea pur și simplu pe stradă. Merge la Slănic, la băi, de fiecare dată când se întoarce de acolo spune că se simte mai bine. Coprul îi era mult slăbit. Doftorii îl rugaseră s-o lase mai moale cu mâncarea, cu băutura, dar nu avuseseră cu cine se-nțelege. Suferă un atac de inimă. Ziarele îl dau mort. Are puterea să glumească. ”Dacă atâta era să-mi fie toată jelania după moarte, îmi pare bine că n-am murit încă-și deie Dumnezeu să mor când m-or găsi oameni cărora să le pese ceva mai puțin de unul ca mine”.

Iarna lui decembrie 1889 e una cumplită în Iași. Se ajunge pe 31. Urătorii porniseră, deja, pe ulițe. Pe la ora prânzului, Creangă iese din casă și merge până la tutungeria din strada Goliei 51, unde ținea un mic magazinaș Zahei, fratele. E atacat din două părți: criză de epilepsie și atac de apoplexie. ”Vremea era urâtă, a ploaie și zăpada îngreuia mersul. Povestitorul intră în tutungerie. E o prăvălie întunecoasă și urâtă, cu o mică odăiță în fund, dând spre o curte murdară. Aci, Creangă se prăbuși deodată, lovit de atac și de apoplexie laolaltă, ori numai de cea din urmă. Se pare că trupul său fu dus de frate la bojdeucă. Unii-și aduc aminte că au ridicat mortul din Țicău, altul îl văzu la biserică, probabil a cimitirului. Avea două lumânări la cap și lumea îl privea. Fața îi era rumenă și gura întredeschisă, ca pentru vorbire. Numai flăcările pâlpâietoare ale făcliilor dădeau ochilor scufundați luciul ceros al morții”, descrie George Călinescu. Colindătorii nu mai primesc nimic. N-are cine a le mai umple mânuțele cele mici cu acadele...

E înmormântat pe 2 ianuarie 1890, la cimitirul ”Eternitatea” din Iași, aproape de Mihail Kogălniceanu.

Pe 15 aprilie 1918, bojdeuca lui Creagă din Țicău devine primul Muzeu memorial din țara noastră.

 

Pe la 1910, bojdeuca lui Creangă arăta groaznic. Va fi refăcută, devenind întâia Casă Memorială de la noi

 

Ce s-a ales de urmașii săi? “Ori fumați hârtia Creangă, ori dați dracului tutunul!”

 

Din căsnicia scriitorului cu Ileana s-a născut Constantin, venit pe istă lume la 1860. Prozatorul era extram de server atât cu copilul, cât și cu soața, iar bătaia nu lipsea. La 12 ani, micuțul a ajuns la Școala Militară din Iași, o formă de învățământ gratuită. ”Aceasta i-a răpit orice ingenuitate, dându-i fumuri fără a-i da nimic în schimb. Era tocmai unul dintre acei semodiocți de care vorbea Eminescu, un cioflingar din târg care se cam rușina de tată și avea gusturi mărețe”, nota George Călinescu. Ajunge sublocotenet de marină, e trimis în Italia, la Trieste. Trăiește din împrumut în împrumut, și nu refuză banii tatălui. La 1884 se îndrăgostește de Olga, fiica domnului Neculai Petrea, angrosist cu ștaif. Se căsătoresc doi ani mai târziu și au patru copii: Laetiția, născută la Torino, singura nepoată pe care scriitorul a apucat să o țină în brațe, Horia (născut la 1892), Silvia (1894) și Ion (1898), alintat de familie Ionel.

La moartea tatălui, Constantin găsește toată avere agonistită de scriior, 30.000 de lei. Suprinzător, face un gest la care nimeni nu se aștepta: îi donează unui comitet editorial ce va tipări, pentru prima dată în 1892, operele integrale ale seniorului!

Apoi, devenit căpitan, își deschide un birt unde vinde băuturi și țigări la colțde stradă, cu o reclamă agresivă: ”Ori fumați hârtia Creangă, ori dați dracului tutunul!” Divorțează, se recăsătorește, divorțează din nou, Moare în anonimat, în anul 1918, la finele Primului Război Mondial.

Spre deosebire de fiul lui Creangă, nepotul acestuia, Horia (1892 – 1943) a fost cel mai mare arhitect al secolului al XX-lea din țara noastră, promotor al arhitecturii moderne, al artei cubiste. A proiectat peste 70 de edificii administrative, social-culturale, industriale, dar și de locuințe din Bucureștiul interbelic. A modernizat bulevarde și a realizat planurile unor construcții simbol: două blocuri ”ARO” (unul dintre ele, actualul cinema ”Patria”), Teatrul Giulești, Uzinele ”Malaxa”, Grupul Școlar Mihai Bravu ori blocul ”Burileanu-Malaxa”.

 

Surse: Muzeul Literaturii Române, George Călinescu - ”Viața și opera lui Ion Creangă”

 

Cel mai nou articol

Sorry, there are errors on the page: