Îngerul din Câmpina: ”Și cine va primi un prunc ca acesta în numele Meu, pe Mine Mă primește!”

Nu i-a avut pe-ai săi, dar a devenit mamă pentru 80 de copilași. A pornit la drum într-o vreme în care toți o arătau și îi arătau cu degetul. A auzit de milioane de ori cuvinte precum ”părăsit”, ”adandonat” ori ”orfan”. S-a luptat cu vorbe, fără arme. N-a știut ”nu pot” sau ”nu am”. Pe unii i-a luat la cinci zile, alții n-au plecat de lângă ea până la 20 de ani. În afară de hrană și de pat, le-a dat carte. Vreo opt au terminat facultatea, mulți sunt la casele lor, cu familii. La 80 de ani, Eugenia Câmpean, are o singură teamă: ”Să nu mi-i ia de sub aripă, doar pentru că sunt prea bătrână și să le strice rostul”...

Drepți! MAMĂ în încăpere!

”Niciun copil nu este rău, ci înrăit de cei din jur, de ceea ce trăiește, de ceea ce vede”. Ajunsă la 80 de ani, Eugenia Câmpean continuă să lupte

Pe atunci, vremurile erau și tulburi, și ciudate. Reporterii BBC prezentau pentru lumea întreagă imagini din orfelinatele fostei Republici Socialiste a României. Suflete de doar câteva kilograme, țintuite pe paturi de fier, fără saltele, hrănite cu un terci și legate cu lanțuri. Uneori, își înghițeau limba, de foame. Se făceau legături directe cu lagărele de exterminare din Germania, din timpurile celui de-Al Doilea Război Mondial, fotografii câștigau premii ”grele” cu pozele de acolo. Apoi, domni și domnițe din Statele Unite ori din Canada, aterizau pe plaiurile mioritice și înfiau astfel de copilași. Se striga ”Nu ne vindem țara!”, dar familiile nevoiașe se despărțeau de cei mici pentru două-trei perechi de blugi și câteva bancnote cu chipul lui Benjamin Franklin, băiatul cu paratrăznetul. Ziarele prezentau, timid, astfel de cazuri, iar reacția străzii era, aproape de fiecare dată, ”Lasă, bine că ajung acolo, la familii bogate, ce, vrei să piară de foame aici, la noi?”

Atunci a apărut ea.

”Văzusem prin revistele din afară cum era asistența maternală peste hotare. Împreună cu doctorița Zaharia, am decis să punem în practică și aici acest sistem de tip familial pentru copiii abandonați. Doctorița Zaharia a fost prima care a făcut pasul, unii spun chiar înainte de Revoluție. Eu am avut primul copil în 1990... Acum are peste 30 de ani. Fiind o necunoscută ceea ce făceam noi, intenția ne-a fost privită, la acea vreme, cu multă reticență”.

Doctorul Emanuela Zaharia, dimpreună cu doamna profesoară de Limba și literatura română, Eugenia Câmpean, puneau, în Câmpina, bazele întâiului Centru de tip familial, Asociația ”Iubiți Copiii”. Prima lupta, din postura de medic, pentru viață, cealaltă, pentru a da societății un om educat.

A fost sinucidere curată. Vecinii se uitau chiorâș, ”miroseau” ei că tre’ să fie o ”rețea” ce duce copilașii peste mări și țări, la americani. Dar Emanuela și Eugenia au simțit că trebuie să facă mai mult pentru cei mici, că nu e suficient.

Așa a devenit asistent maternal. N-avea copiii, dar și-a luat în serios ”profesiunea” de MAMĂ.

Pe parcurursul celor mai bine de 30 de ani, Eugenia a crescut mai bine de 80 de nevinovați. Optzeci! Pe cel mai mici l-a luat din maternitate la numai cinci zile. Azi, Marius e un om la casa lui, absolvent al unei facultăți tehnice. ”Să tot fie vreo 20 care au rămas cu mine până când și-au luat viața în propriile mâine”, spune, în timp ce le privește pozele. Unii s-au reintegrat în familie, alții au fost adoptați. Cei din urmă au găsit, cu siguranță, un cămin unde au avut de toate, dar un suflet cald au găsit doar în Cartierul ”Muscel”, din Câmpina.

Ușor n-a fost! Nici nu avea cum. ”Am învățat, din mers, să fiu și psiholog”, povestește. Cei mici veneau cu un bagaj ”greu”, primit pe nedrept. Erau fie respinși de societate, fie atacați de răutățile celor din jur.

”Noi, cei de aici, asistenții maternali, îi reprzentăm într-un fel pe ei, cei care n-au niciun glas, nicio putere. Niciun copil nu este rău, ci doar înrăit de cei din jur, de ceea ce trăiește, de ceea ce vede”

Nu putea doar să-i spele, să le dea mâncare și să-i culce. Ce se alegea de ei după ce-și luau zborul din cuib? Vreo opt dintre cei crescuți au terminat o facultate, ceilalți au studii liceale și postliceale. ”Vin și azi și mă ajută! Fetele mai fac curățenie, soții lor mă ajută prin curte. E suficient să simtă că am nevoie de ceva și imediat apar aici. Cei din alte orașe mă sună să mă întrebe de sănătate, să-și spună oful. Sau să mai afle câte ceva despre o rețetă... Chiar dacă nu am propriii copii, nu mă pot plânge că sunt singură. Sunt oricum, dar numai sigură nu!”, glumește MAMA Eugenia.

Copilași privindu-și mama

Se uită așa, către cer, numără, parcă, în gând, apoi zice. ”Pe 25 i-am luat din primele zile de viață”. Niciodată nu a simțit că-i este greu. ”A fost o perioadă în care am avut patru odată! Am mai văzut și eu pe la televizor, am mai citit prin ziare cum unii se plângeau că le este greu cu unul, dar eu aveam patru și nu erau singurii copii din casă”...

O întrebi de nume. În afară de cel mic – așa cum era strigat fiecare – nu-ți dă altceva. Și acum, la ani de zile după cei ei au plecat din Câmpina, vrea să-i protejeze. ”Dacă le-ar ști povestea, lumea poate că nu i-ar înțelege. Când erau mici nu s-au lovit destul de diverse titulaturi?”, se întreabă. O ușoară revoltă pare că pleacă la drum, dar doamna se stăpânește. ”La școală, primul meu băiat a fost numit părăsit și abandonat de către un coleg. El a ripostat și l-a lovit, pe mine m-a chemat învățătoarea. Atunci i-am spus celui care l-a lovit, dar și celorlalți copii, că eu sunt mama lui, că nu e singur!”

La un moment dat, inima aceea imensă a început să se alinte. A trebuit să fie operată. ”Pe durata internării, copiii au preluat frâiele gospodăriei, n-au ieșit în oraș la suc, la distracție, au făcut ceea ce au văzut că făceau meu, au avut grijă de toate. Pentru mine, gesturile aceste ale lor au însemnat mult”.

Nu-și aduce aminte să fi spus, vreodată, ”NU POT” sau ”NU AM”. Banii câștigați i-a ”topit” pentru nevoile celor mici. Concediile le-a făcut alături de ei. Când a fost nevoie, deși ajunsă la 80 de ani, a ținut pasul cu... tehnologia. ”Facem un fel de școală paralelă, pentru că pandemia și-a spus cuvântul și avem nevoie să recuperăm”. Știe de rețelele sociale, știe de clasele online, e înscrisă în câteva grupuri. ”Predă” și acolo, le scrie copiilor. Le antrenează creierul cu discuții despre religie, despre literatura universală... ”Toți mă iubesc, pentru ei sunt MAMA... Sunt MAMA lor”, mai spune, apoi aruncă, din nou, ochii pe zecile de poze. Unii-s mici, alții în căruț, pe unii îi ține de mână în timp ce-i învață să meargă, copăcel. Toți sunt ai ei. Peste 80 de suflete...

Ține pasul cu online-ul, e înscrisă în vreo trei grupuri

O întrebi, timid, ce-și dorește. Trage ușa, ca nu cumva cei doi frățiori, Nicolae (13 ani) și Daria (16), pe care-i are în grijă, s-o audă. ”Asta e singura teamă pe care o am: să nu mi-i ia de sub aripă doar pentru că sunt bătrână și să le strice rostul”.

Undeva, într-un cartier al Câmpinei, o profă de română are obiceiuri de eroină. Nu suie pe cal, nu conduce oști, nu străpunge cu sabia. Modelează suflete. Semnul de carte e rămas, mereu, colo, la Sfânta Evanghelie după Matei: ”Și cine va primi un prunc ca acesta în numele Meu, pe Mine Mă primește!”

Mama Eugenia, să ne trăiți!

Sursă și fredit foto: facebook / Consiliul Județean Prahova