Hariclea Darclée – cea mai mare soprană a noastră, prima Tosca

A cântat la Brăila, Iași ori București, dar a uimit Parisul, Roma, Argentina, Sankt Petersburgul, Madridul sau New Yorkul. Puccini ori Verdi i-au zămislit opere, special pentru ea, pe marile scene cu ștaif și lumină oribitoare. 30 de ani, ”privighetoarea adorată” a ținut săli pline, pline cu regi ori regine, cu prinți și prințese. S-a întors în țară, a vrut să nască școli de canto, dar n-a primit ajutor. S-a retras într-un hotel micuț, pe Calea Griviței, aproape de Gara de Nord, cu un pain cu coadă drept cel mai bun prieten. S-a stins în sărăcie, după ce vânduse tot ce mai putea vinde. Nici la cele sfinte n-am putut-o ajuta să ajungă: de îngropăciune s-a ocupat Ambasada Italiei... Soprană lirică lejeră, soprană lirică, soprană lirică spinto, soprană dramatică, soprană Falcon, mezzo-soprană, contraltă. Iubitoare de muzică românească, arătată superb țăranilor dimprejurul Cotnarilor, în serile calde de iulie. Un personaj frumos. O doamnă a culturii noastre

Hariclea Darclée, 30 de ani, cu succes, pe scenele lumii

Să fie așa, cam la finalul primăverii lui 1860, când Ion Haricli, un moșier avut, ”propitar” de vaste terenuri în Teleorman, cu rădăcini elene, termină, cu a sa soață, Maria, aflată în ultima lună de sarcină, o călătorie pe ape, cu vaporul, de la Turnul Măgurele la Brăila. Femeia, născută Aslan, se trage din marea familie a Mavrocordaților și arată, de la o poștă, originea sa nobilă. Soarta fuse crudă cu ei, după ce doi dintre copilași se prăpădiseră, iar al treilea, o fetiță, nu putea vorbi. Spre dezamăgirea tatălui, Cel de Sus dete tot o prințesă: Hariclea, venită pe lume pe 10 iunie, într-un han din Brăila. Măcar erau bucuroși că e sănătoasă. O botezară așa după grecescul Charikleia, ce însemna ”cea care aduce bucurie”.

Dar ghinionul bătu, din nou, la ușă. Vremurile erau tulburi, iar micuța se alese cu febră tifoidă. Deși la naștere o țigancă bătrână prevestise că atunci când va ajunge mare puiul va călători toată viața și va sta numa-n sărbătoare, nimeni, nici chiar doctorul, nu mai credea că va scăpa cu viață. Dar Hariclea luptă. Trece peste această nenorocire și, până pe la 16 ani, viețuiește la Turnu Măgurele. Are guvernantă din patria lui Goethe, pianul e pian, oglinzi venețiene-s cocoțate peste tot, mobilierul e de cea mai bună calitate. Pleacă, mai apoi, la Viena, la Pensionul ”Lobkovitz”, unde, vreme de opt ani, deprinde normele gospodărești, dar și manierele din înalta societate. E momentul în care profesoara de muzică descoperă minunata voce a tinerei. Cu toate acestea, deși este îndrumată spre Conservator, fata se întoarce în țară, la București, pe strada Romană, unde se mută dimpreună cu familia.

E 1881, când mama îi găsește, spre măritiș, un Mavrocordat bătrân, dar cu o avere infinită, spre a-l lua de soț. Dar Hariclea nici nu vrea să audă și se căsătorește cu un tânăr locotenent de artilerie, Iorgu Hartulari, un băiat de un farmec aparte, dar mare iubitor de jocuri de cărți.

La Brăila, orașul său natal, pe scena micului teatru de aici, își face debutul. Susține duete incredibile pentru acea vreme alături de o ieșeancă de celebritate europeană, Margareta (Maria) Iamandi (Nouvina). La București e din ce în ce mai admirată, începe să fie invitată prin saloanele cu ștaif. La Iași, altă pianistă de senzație, Zoe Miclescu, eleva lui Franz Liszt, o ia parteneră în concerte. Pe 15 aprilie 1884, presa din urbea moldavă notează o prestație de excepție. Iorgu nu vede cu ochi buni istă treabă. El vrea o soție, o femeie de casă, nu o ”vedetă” ce saltă lumea-n picioare. Știe că de la Paris se dă ora exactă în orice. La 26 de ani, pleacă pe malurile Senei. Neajunsuri multe, deși de acasă vin, lunar, 500 de franci. Aici îl naște pe Ion. Soțul e distant, se întoarce în țară. Urmează divorțul. Rămasă singură, Hariclea merge să ia lecții de canto cu Edmond Duvernois, profesor la Conservatorul lui Victor Masse. ”Am făcut progrese și sper să ajung departe. Mi se prezice un viitor strălucit”, avea să scrie.

Vasile Alecsandri: ”Încă o stea română s-a născut pe cerul artelor”

Dintr-o pură întâmplare, directorul Operei din Paris o aude. O recomandă, imediat, compozitorului Charles Gounod, devenit celebru pentru ”Faust”. Rolul Julietei este al său. Așa i se zice. Maestrul o ascultă și, la final, îi spune: ”Dacă vocea umană ar fi palpabilă, aș lua dintr-a dumitale și aș face tartine pe care să le gust tot timpul”. Omul îi dă și numele de scenă. Pentru că o strigă, cu accent franțuzesc, ”d’Hariclée”, devine Darclée și așa apare ”ciudatul” său pașaport. Nu prinde Julieta, așa cum sunase promisiunea, dar se alege cu Margareta, din ”Faust”. Pe 14 decembrie 1888, Hariclea debutează la faimoasa Operă parizienă, Are vocea caldă, produce emoții, e ”altceva”. Succesul vine imediat. Vasile Alecsandri, aflat în apropiere, trimite o depeșă unui amic din țară: ”Încă o stea română s-a născut pe cerul artelor”, scrie. Trece la ”Teatro alla Scala” din Milano. E 26 decembrie 1890, când face un rol epocal cu Chimenea, din capodopera lui Jules Massenet, ”Cidul”. În public se găsește și Giuseppe Verdi. Da, exact, acel Verdi! Contractele cu cele mai mari teatre din Cizmă nu întârzie să apară. Susține, numai la Milano, pe faimoasa scenă, 112 spectacole.

Pe 14 ianuarie 1900, erupe din nou, la Teatrul ”Constanzi” din Roma. Ca să fim bineînțeleși: este prima Floria Tosca, opera în trei acte a lui Giacomo Puccini! Cornicarul N. Carandino, care-i va urmări cariera pas cu pas, notează că marele compozitor a zămislit totul pentru vocea ei, iar aria ”Vissi d’arte” a fost inclusă la sugestia româncei. Piesa de teatru, scrisă de dramaturgul francez Victorien Sardou, pentru cea mai renumită actriță de la sfârțitul secolului al XIX-lea, Sarah Bernhard, a avut premiera la Paris, în 1887. Peste 13 ani, spectacolul de operă e gata să fie prezentat lumii. În sală se găsesc Regina Margareta de Savoia ori Prim-Ministrul Luigi Gerolamo Pelloux.

Scarpia e Eugenio Giraldoni (n.a – bariton italian, marea sa iubire), Emilio De Marchi e pictorul Mario Cavaradossi. Dar totul se îndreaptă spre un fiasco imens.

”De Marchi execută admirabil prima romanță. Încheie cu acei si bemoli care îi transformă vocea, o argintează. Se aud în sală primele aplauze. Dar atât de timide, atât de reci. Nici finalul la Te Deum nu obține efectul scontat. Actul sfârșește, în ciuda eforturilor lui Giraldoni, într-o atmosferă glacială. Publicul este departe de a fi cucerit... Dar se întâmplă un lucru nemaipomenit. Darclée își ridică fața brăzdată de lacrimi, de pe perne. Ochii ei, ca două pansele negre, se plimbă, o clipă, îndurerați, deasupra publicului. Și tăcerea grea de faptă se sfâșie. Se aude pentru întâia oară Vissi d’arte, vissi d’amore, romanța pe care, în cinstea marii Darclée, o scrisese Puccini. Interpreta își plătește datoria de recunoștință față de autor, făcând să triumfe Tosca... La ultima notă, toată lumea s-a ridicat în picioare. Toată lumea aplaudă... Titlurile gazetelor de a doua zi au anunțat în cinci vorbe scurte ceea ce s-a întâmplat: <<Darclée ha salvato la Tosca>>”.

N. Carandino, ”Viața de pasiune și glorie a marii cântărețe Darclée”

Anii săi de glorie sunt 1893 – 1910. Repertoriul adună 60 de opere, cu 12 roluri concepute special pentru ea! Merge la Montevideo ori Sankt Petersburg, la Madrid ori Buenos Aires, la ”Teatro Colon”, la New York ori Berlin. La Constantinopole e invitată la nunta fiului sultanului. Cântă-n franceză, italian, greacă, rusă, germană ori spabiolpFaima n-a schimbat-o, Regele Carlos al Portugaliei îi trimite scrisori dulci: ”Daca aș putea, te-aș păstra pentru mine și ți-aș cere mereu, mereu să cânți” ori ”Admir artista, iubesc femeia”, dar ea aprinde o lumânare la Icoana Maicii Domnului înainte de fiecare reprezentație. ”Își păstra, mereu, frica de Dumnezeu și bunul simț”, notau cei din preajmă.

”Privighetoarea Carpaților” a avut un fiu, Ion Hartulari- Darclée, viitor compozitor și dirijor

Deși a rămas în istoria muzicii în special ca soprană și cântăreață de operă, a atacat minunat și romanțe ori lieduri. Vocea ei i s-a păstrat doar în două înregistrări, ”Cântecul fluierașului”, de George Stephănescu, și ”Vai mândruță dragi ne-avem”, de Tiberiu Brediceanu, realizate pe când avea 76 de ani, cu acompaniament de pian. Au existat și alte partituri ”trase” pe discuri, dar toate au fost pierdute, din păcate, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Hariclea lucrase cu Casa de Discuri ”Fonotipia”, unde înregistrase arii din Don Pasquale, de Donizetti, Traviata, de Verdi, Iris, de Mascagni ori Tosca lui Puccini.

Vrea să cânte în Regat. Spectacolele sale sunt adevărate sărbători ”Trăiască privighetoarea Carpaților!”, strigă cei din public. Regele Carol I îi conferă ordinul ”Bene Merente clasa I”. Ajunge la Iașul cel iubit. Dă un ”Mare Concert” la Teatrul ”Pastia”. Sala-i mică, așa că nu toată lumea încape acolo. Rămâne afară și ascultă spectacolul prin ferestrele larg deschise, plătind locanțierului cel mai original tip de bilet din toate timpurile: ”biletul de stat în ogradă”.

După aproape 30 de ani de la debutul parizian, după trei decenii în care a cântat alături de nume grele precum Enrico Caruso, Titta Ruffo ori Francesco Tamango, susține, la Florența, ultimul său spectacol. Știe că va avea probleme cu vocea, simte asta.

În septembrie 1936 se întoarce, definitiv, în România. A pierdut gloria, lumea n-o mai recunoaște. Trăiește din vânzarea vinului realizat pe domeniul de la Cotnari, sursa sa de venit după încheierea carierei. Merge des acolo, în casa bătrâneților, pe care o cumpărase de la fostul socru, Nicu Hartulari. Susține activitatea ”Asociației pentru Propășirea Cotnarilor”. Seara, cântă la pian, spre bucuria celor din preajmă, țărani simpli. Vrea să fondeze o școală românească de canto. Bate la uși închise, întreabă ici, întreabă colo. În van, nu găsește finanțare. Se retrage la Hotelul ”Grivița”, fost ”Bratu”, din București, pentru că sănătatea nu-i mai permite să mai șadă pe drumuri, într-un apartament cu trei camere. Cere să i se aducă un pian, la care-și mai aducea aminte de vremurile de odinioară. Iubește vorbele lui Enescu cel care, culmea, închiria o cameră tot acolo, unde compunea în liniște: ”Să te odihnești de muncă prin altă muncă!” Află că are sarcom hepatic. O teribilă grindină îi termină viile, în toamna lui 1938. Nu mai are niciun ban, nimeni n-o mai ajută. Pentru că n-are penise, vinde ce mai e de vândut. Enescu scrie petițiuni, Cezar Petrescu ori Victor Eftimiu vor să mute munții din loc, dar degeaba. Nimeni nu mai are vreme de ”divă”, a Doua Mare Urgie a Omenirii bate la ușă.

• 58 de roluri din 56 de opere scrise de 31 de compozitori, dintre care 12 de ”tradiție” și 19 tineri. Din cele 56, 32 erau cunoscute, 12 fiind interpretate în premieră absolută iar 16 în premiere locale de mare importanță. ”Tosca” e pe locul opt în topul celor mai jucate 20 de opere din istoria Americii de Nord

La început de 1939 îi e tot mai greu. Se stinge pe 12 ianuarie, pe un pat al Spitalului ”Filantropia”. Zice-se că a înfruntat moartea cu un refren, ascultat cu durere de către personalul medical. Funeraliile precum și trecerea la cele sfinte, la Cimitirul ”Bellu” au fost organizate și suportate de Ambasada Italiei la București, pentru care răposata rămânea ”o artistă națională”.

Mormântul sopranei din Cimitirul ”Bellu”

Cel de-al Doilea Război Mondial. Anii trec. În 1960, ”Studioul Cinematografic București” turnează ”Darclee”, un film biografic, cu acțiunea plasată între anii 1885 – 1921. Marea Silvia Popovici e soprana, Costache Antonoiu îi dă viață lui Charles Gounod, iar Cristea Avram e Giraldoni. E pelicula de debut a regretatului Ion Dichiseanu, care-l joacă pe Pepino. În scenele de operă, dublează, printre alții, Arta Florescu, Nicolae Herlea, Valentin Teodorian ori David Ohanesian. Se merge la Cannes, în 1961. 

În 1995, la împlinire a 135 de ani de la nașterea aristei, la Brăila, unde s-a născut, s-a organizat, la inițiativa sopranei Mariana Nicolescu, Festivalul și Concursul Internațional de Canto ce-i poartă numele, ajuns, acum, la cea de-a 25-a ediție.