Gică Petrescu n-a avut copii. Doar o fată și un băiat: Romanța și Cântecul de pahar

Gică Petrescu n-a avut copii. Doar o fată și un băiat: Romanța și Cântecul de pahar

”De ce cântam? Pentru a mă provoca, pentru a-mi stârni propriile gânduri și sentimente, nu doar spre a-mi câștiga existența. Muzica m-a deprins de timpuriu să caut intenția adâncă a cuvintelor, să dau importanța cuvenită a fiecărei silabe. Mi-am impus încă de pe atunci o severă disciplină de viață, am învățat să-mi menajez vocea, nu am pierdut nopțile. Un electrician de la <<Tănase>> a rostit că <<Aplauzele sunt pentru artiști cel mai bun medicament>>. L-aș fi corectat doar atât: <<Cel mai bun elixir>>.

Gică Petrescu, 75 de ani pe scenă

Gică Petrescu (stânga) și orchestra de estradă a ”Comitetului radio”, condusă de Sile Dinicu, la repetiții, în studio

Când maestrul punea buzele pe nai, paserile cerului se opreau din zburat și se odihneau pe-un ram. De trebuiau să nu respire o juma’ de ceas, cât dura trilul, apăi așa făceau. Fănică Luca, despre care marele George Enescu zicea că e ”cel mai bun suflător pe care l-a văzut vreodată”, trecuse pe la toate cârciumile cu ștaif din București: după restaurantul lui Iordache, din Strada Covaci numărul 3, unde se dădea ora exactă la mici, acum doinea la ”Princiar”, pe ”Kiseleff”. Acolo ajunsese și Gicuță al nostru. Dăduse o probă cu cel care avea să cânte cu Maria Tănase, iar omul mersese direct la patriarhul stabilimentului. ”Patroane, nu-l rata, că-i bun! Bun rău! Mai umblăm la voce, da-i boier!”   

Gică Petrescu se născuse printre acorduri. Tatăl lipea arcușul de vioară, se găsise cu a sa viitoare soție, pianistă, mamă de Gican, la Paris. În casă se vorbea pre limba lui Shakespeare, se ascultau Bizet ori Ravel la gramofon. Cel mic plecase pe drumul dintre partituri alături de profesorul Glatiauer, ”un neamț pedant, un urzus sâcâitor”. Gicuță se băgase, apoi, doi ani, la Conservator. Aromonie și Contrapunct. Două sezone și-a încălzit vocea la Pucioasa, unde făcea naveta, apoi l-au primit la ”Coșna”, la un tampon distanță de ”Gara de Nord”. Se lipise de Fănică Luca. ”Puiule, câte știi?”, îl întrebase imensul, cu referire la repertoriu. ”Vreo 60. Tangouri și romanțe”, venise, rapid, răspunsul.

Dar marele pas fusese unda. Așa și zicea: ”Radioul m-a făcut om!” Teodor Rogalski, un nume de referință pentru evoluția culturii muzicale românești din prima jumătate a secolului al XX-lea, i-a zis să treacă pe la Radiodifuziune, să facă o înregistrare, să vadă dacă are ”voce radiofonică”. A vorbit cu Grigoraș Dinicu, să vie cu al seu taraf, să-i deie un țambal de ajutor. Din clipa aceea n-a mai părăsit radioul, vreme de vreo 60 de ani...

”Microfonul avea, atunci, dimensiunile unei farfurii de ciorbă”, își amintea, dar îl ajuta să scape de trac și să se familiarizeze cu clientela grădinilor de vară. ”Se defecta mereu. Mă foloseam de o pâlnie de tinichea, numită <<porta-voce>>. Ea îmi amplifica glasul, îndreptându-l într-o singură direcție. Cântam și răsuceam capul, când într-o parte, când într-alta”.

În 1933 este angajat, cu simbrie, la ”Galeries Lafayette”. Patronul, domnul Schwartz, îi trage două costume elegante: pe zi, unul alb, la ceas de seară, bleumarin. Are 18 ani când atacă șansonetele greilor vremii: un Jean Mascopol, un Titi Botez, un Cristian Vasile.

La 21 de ani e luat la oaste. Colonelul Ionescu-Munte, ”fiert” pe poezie, mare meloman, îl aude. Face vorbele să cânte la un restaurant din Sinaia, pen’ că se găsea înregimentat la Vânătorii de Gardă. Locu-i cu miresme franțuzești, aici vin bogătani de vază. Începe să fie cunoscut, își pune vocea pe plăcile de patefon ale marilor case de discuri, precum ”Columbia”, ”Odeon”, ”His Master’s Voice”. Romanțele-l leagă de Ioana Tănăsescu, de Alexandru Bojescu, începe o frumoasă idilă, de decenii, cu ”Electrecordul”. Marele muzician Dinu Șerbănescu îl trăsese deoparte, îl povățuise că ist gen muzical e miere de albine pentru glasul său. Îl ascultase. Prin 1939, când a doua mare conflagrație a Omenirii nu prinsese a mușca din ”Bătrânul Continent”, are concerte în Germania, apoi suie pe lemnul scenelor de la ”Gioconda” ori ”Savoy”. E angajat la ”Alhambra”, la teatru, în 1940, ceea ce înseamnă recunoașterea sa ca artist. Când Maria Tănase pleacă de la ”Neptun”, din Piața Buzești, Gică Petrescu îi ia locul.

                                                      

Margareta Pâslaru și Gică Petrescu pe afișul unui spectacol din Israel, 1970

Începe războiul. E prevăzut la Regimentul IV Moto din Străulești. Dimineața, e acolo. Apoi fuge la ”Cărăbuș”, unde strânge bani pentru văduve. Aleargă, degrab’, la Elias, la spital, unde răniții cer să-l vadă. ”Românului, când nu-i ajunge vocabularul, cântă”, obișnuia să zică. Este prezentat cu grad militar: ”Doamnelor, domnișoarelor și domnilor, fruntașul Gică Petrescu!” Uimește alături de Silly Popescu, de Nae Roman, de marele Constantin Tănase, de pianistul Gaston Ursu. ”Trei zile am stat ascuns într-o pivniță garnisită cu de-ale gurii și un vinișor de cea mai bună calitate, în spatele bisericii din Popa Nan. Ca să uităm de groaza bombelor, bubuitul exploziilor, huruitul avioanelor”.

Într-o seară, prin ‘46, la barul-grădină ”Arizona”, a apărut un bărbat blond, înalt, zvelt, însoțit de o femeie frumoasă și de doi copilași. Gicuță i-a cântat ”La margine de București” ori ”Suflet candriu de papugiu”. Apoi a băgat, de trei ori, ”Costică, Costică”... La final, omul îi dăruiește autograful. ”Lui Gică Petrescu, ca recunoștință pentru frumoasele sale cântece care m-au încântat atât de mult! Yehudi Menuhin, 1946”.

”Împlineam 35 de ani, fără să fi cunoscut marea pasiune, deși viața îmi oferise prilejuri sentimentale. Când intram în cabină, mi-o închipuiam în brațele mele, mă imaginam plimbându-mă cu ea pe bulevard, respirându-i parfumul de tinerețe”, rememora Gicanho. Finalmente, Cezarina Moldoveanu e aleasa. ”Era frumoasă, absolvise Medicina”. O iubire de trei decenii și jumătate. Medic stomatolog, apoi, poetă. ”El nu mergea nicăieri fără ea”, povesteau apropiații.

Prin 1953, cu ocazia ”Festivalului Internațional al Tineretului” de la București (n.r. – prilej cu care se va ridica stadionul ”23 August”), Gică atacă, la Teatrul ”Savoy”, multe piese în limbi de circulație internațională. E ”fiert” pe Yves Montand. E chemat, puțin, de niște băieți, pentru o discuție ”amicală”. I se sugerează să o lase mai moale cu limba lui Lord Byron ori Voltaire, pentru că marele popor sovietic, frate și prieten, e la o azvârlitură de băț. Petrescu ridică puțin glasul, spune că muzica e a tuturor și e lăsat în pace. Mamă, tată, ce trupă au la ”Constantin Tănase”! Cu Dorina Drăghici, cu soțul acesteia, Nicu Stoenescu, cu regretatul Mircea Crișan, cu Horia Șerbănescu ori Radu Zaharescu. Rupe scena la Paris, două luni de turneu.

 

”În sectorul muzical, dl. Gică Petrescu este un element <<hors classe>>,  care nu e numai cel mai bun cântăreț român de muzică ușoară, ci poate pretinde să apară pe orice scenă occidentală, în fața unui auditoriu oricât de exigent”

Mugur Valahu, ”Cortina”, 1944

Din 1966 până în 1971 e la apogeu. Intră-n studio, la ”Electrecord”, Henry Mălineanu e la compoziție, se trag numai nepieritoare: ”Căsuța noastră”, ”Of, of, of măi șprițule”, ”Dă-i cu șprițul pân’ la ziuă”, ”Uite-așa aș vrea să mor” ori ”Du-mă acasă, măi tramvai”... Adună jumătate de secol de când strânge aplauze cu ”Să nu-ți spui dorul nimănui”, a lui Nicu Kirculescu, cu versurile lui Puiu Maximilian. Se bagă la ”Crizantema de Aur” de la Târgoviște. La 74 de ani bătuți pe muchie, realizatoarea Florentina Satmari, de la televiziunea națională, îi propune un recital. Sună după trupa lui George Carabulea și, la șapte decenii și jumătate de viață, realizează un spectacol de excepție. La ”Tănase” e alături de Nicu Constantin, în ”Nimic despre elefanți”, un cuplet scris special pentru ei doi. Doi ani de zile cu casa închisă...

”În 1984, maestrul m-a invitat la un show la TVR, să cântăm împreună. M-a surprins, știam că nu agreează duetele cu cântărețele. Dar, domnul Petrescu a venit la noi acasă în Dridtsor, să stabilim piesele, tonalitățile, etc. În brațe avea un buchet uriaș cu flori superbe și celebra lui chitară veche. M-a impresionat foarte tare. Nea Gică a fost un bărbat elegant, galant, manierat, un artist desăvârșit, lângă care erai protejat de orice risc al secenei. Muzica l-a hrănit și l-a menținut tânăr. Un mare și autentic Român”.

Aura Urziceanu, cântăreață

În 1989 și-a pierdut soția. N-a mai vrut să vază pe nimeni. El, cel mai iubit român din Univers, suferea. Ținea pe o măsuță niște versuri. Erau rândurile scrise de Cezarina, pe când toată lumea făcea referire la ”Eternul Gică”:

”Este important anume / Ce se întâmplă azi în lume

Pătura de ozon descrește / Și pământul se încălzește,

Rachetele ce s-au lansat / Pe Lună au aterizat,

Dar nimic nu mai contează / Și nu ține lumea trează.

Pentru mulți e important / Și foarte interesant

Vor să știei ei, adică / Câți ani are domnul Gică”.

Nu se supără, din contră. Râde când aude că are Biblia cu autograf, că atunci când s-a născut Marea Moartă era doar bolnavă, că e leat cu Tutankhamon, că a prins curcubeul alb-negru sau că la a treia nuntă Ștefan cel Mare l-a mângâiat și l-a întrebat: ”Pruncule cu voce de aur, al cui ești, tu, mă?”

În 1993, Claude Romano (n.r. – pseudonimul lui George Sbârnea), compozitor și muzicolog de excepție, autorul capodoperei ”Ionel, Ionelule”, decorat cu Legiunea de Onoare de către Charles de Gaulle, scrie cartea biografică ”Viața și cântecele lui Gică Petrescu”, cu fotografii inedite. La 84 de primăveri, maestrul semnează pentru înregistrarea a trei CD-uri. Timpurile s-au aschimbat, el, nu! Vine la studio la fel de serios, trage cu orchestra, în format digital, ”din prima”, ca-n vremurile bune. Uimește cu vitalitatea sa, dar și cu glasul ce ”curge”. ”Chiar dacă nu a fost o voce extraordinară, a cântat corect, foarte cald, foarte sincer și muzical. Așa se explică longevitatea lui profesională. A bătut toate recordurile în muzica ușoară. A cântat aproape 70 de ani! Nu spărgea cu vocea. Nu era Vasile Cristian, de exemplu. Ala trăgea cu tunul! Gică era cu finețurile. E interesant că atunci când vorbești despre Gică Petrescu și spui numele unui șlagăr, îl fredonezi imediat în gând. Oricine le știe!”, spunea muzicologul Viorel Cosma. În 2003 primește ”Steaua României în grad de cavaler”. Anii următori se auto-izolează. Admite în a a sa preajmă doar câțiva intimi.

 

”La cutremurul din 1940, cică mi-am pierdut toate actele. Așa m-am dat cu 10 ani mai tânăr. Nu e bună?”, te întreba Gică Petrescu, râzând.

Gicuță Petrescu a plecat în iunie 2006. N-a avut copii. Doar o fată și un băiat: pe Romanța și pe Cântecul de pahar. Urmași eterni, fără vârstă.  

 

Cel mai nou articol

Sorry, there are errors on the page: