Frumoasa tragedie de pe ”Titanic”. Au cerut să moară împreună! ”Marea nu poate stinge dragostea”...

În noaptea de 14 spre 15 aprilie 1912, ”Titanic”, faimosul pachebot, se ciocnește de un aisberg uriaș. Pe punte, soții Ida și Isidor Staus, unii dintre cei mai bogați oameni din lume, sunt îndemnați să suie-n bărcile de salvare.

 

Motto: ”Învățarea virtuții nu a fost, niciodată, ușoară”

Seneca (4 î.H. – 65), filosof stoic roman

În noaptea de 14 spre 15 aprilie 1912, ”Titanic”, faimosul pachebot, se ciocnește de un aisberg uriaș. Pe punte, soții Ida și Isidor Staus, unii dintre cei mai bogați oameni din lume, sunt îndemnați să suie-n bărcile de salvare. Ambii refuză. Preferă să piară dimpreună, așa cum au trăit mai bine de patru decenii. Corpul soțului este aflat. Al soției, niciodată! Rudele înmormântează o urnă cu apă luată de la locul tragediei. O dramă nu poate fi frumoasă, nu-i așa? Povestea celor mai pure suflete contrazice...

Ida și Isidor Straus erau născuți în aceeași zi, 6 februarie, la distanță de câțiva ani unul de celălalt

Doamna se născuse prin primele zile ale lui februarie 1849, în Germania, la Worms. I-au spus Rosalie Ida și era cel de-al cincilea copil, dintr-un total de șapte, al unei familii de negustori, Nathan și Wilhelmine ”Mindel”. Micuță fiind, familia a decis să emigreze în Statele Unite ale Americii.

Domnul văzuse lumina zilei fix în aceeași zi, 6 Făurar, dar cu patru ani ceva mai devreme, într-o familie de evrei, în Ottenberg, pe atunci în Regatul Bavariei. Tatăl, Lazarus, plecase peste Atlantic, după eșecul Revoluțiilor de la 1848. Doi ani mai târziu, tânărul, Isidor Straus, îl urmase. Era gata să meargă la faimoasa Academie Militară de la West Point, dar Războiul Civil îi încurcase planurile. După terminarea nenorocirii, se mutase-n New York City. Tatăl reușise să-l convingă pe Rowland Hussey Macy, fondatorul faimoaselor magazine ”Macy’s”, să-i lase familia să deschidă, la subsol, un mic departament cu obiecte de olărit, faianță, chestii-socoteli dintr-acestea.

Isidor se băgase cu simbrie acolo. Curând, ”L. Straus & Sons” devenise distribuitorul oficial de la ”Macy’s” pentru sticlărie și porțelanuri de China.

Doamna și Domnul s-au găsit în 1870. Un an mai târziu, Rosalie Ida Blun a devenit Ida Straus. 1888 îl găsește pe Isidor, partener la ”Macy’s”, alături de-al seu frate, Nathan, pentru ca 1896 să-i prindă patroni-full. Cinează alături de nume grele precum William Rockefeller ori Cornelius Vanderbilt...

Domnul s-a băgat și-n politică. Congresman american, democrat, președinte al ”Alianței Pentru Educație”, un tip cult, ce făcea zeci de opere de caritate și susținea enorm cultura. Cei doi aveau să fie părinții a șapte copii, dintre care o fetiță, Clarence Elias, deceda la doar doi anișori. Dacă s-au iubit mult? Ce vorbă e asta? De fiecare dată când treburile - fie politica, fie afacerile - îl trimiteau pe drumurile americane, Ida îi scria. Zilnic!

Pentru că metropola se dezvoltă, e mult fum, multă agitațiune iar Ida vrea să-și crească urmașii în liniște, se mută la țară, în locul numit ”Bloomingdale”. Aici cumpără, pe la 1886, o casă superbă, ridicată în stil italian. Au o pepinieră de meri, cresc găini și vaci, au grijă de un teren de baseball și de un mic grajd pentru cai.

 

 

Fotografie ”trasă” cu câteva zile înaintea tragediei, la începutul lunii aprilie 1912, la Londra

Iarna ce-a despărțit 1911 de 1912 i-a găsit prin Europa. S-au tras în Franța, pe coasta Mediteranei, undeva între Monaco și Menton, la Cape Martin. Domnul suferă de ceva vreme de probleme respiratorii, aerul rece din N.Y. nu-i priește, vrea la căldură. Nathan e mereu cu ei. Călătoresc împreună. Straus-ii spre Franța, fratele, spre Palestina. ”Macy’s”, uriașul magazin de pe 34th Street, e lăsat, pentru câteva luni, în grija fiilor. De care le e dor. Decid că vacanța s-a încheiat.

Doamna și Domnul Straus vor merge din Franța în Anglia, de aici vor lua un pachebot spre casă. Pe 4 aprilie sunt la Londra, cazați la Hotelul ”Claridges”. Trimit epistolă acasă, către copii, dar și către nepoți. ”Cred că mâine va fi o masă mare, cu ouă, undeva pe strada 105. Poate voi nu știți, dar e a treia zi de Paște (n.r. – cel evreiesc) și trebuie să mâncăm pască. Cei de aici, de la hotel, nu servesc așa ceva, de aceea sper ca petrecerea să nu ne dezamăgească”.

Dar o grevă a minerilor englezi face ca multe nave să nu poată pleca, din lipsă de...combustibil. Atunci apare varianta...”Titanic”, programat să iasă în primul său voiaj, către New York. Vasul e nou-nouț, ”țiplă”, e de nescufundat, luxos, fix ceea ce le trebuie. Contra a 222 de lire sterline, cumpără bilete pentru trei cabine, C 55-57. Doamna are cu ea o menajeră, abia angajată, pe domnișoara Ellen Bird, John Farthing este aghiotantul lui Isidor.

Se pleacă din Southampton, fără nici un fel de incident. Domnul are 67 de ani în primăvara lui 1912, doamna, 63. Se iubesc de mai bine de patru decenii. ”Titanic” valsează spre Statele Unite. Imediat după ce nava părăsește docurile, Isidor trimite două vorbe acasă, grație sistemului ”Marconi”, ultima descoperire în domeniu. ”Voiaj ok, vas ok, ne simțim foarte bine. Papa”. E 10 aprilie 1912. Deși pare incredibil, fix în aceeași zi, cel mai în vârstă dintre fiii lor, Jesse, dimpreună cu soția, Irma, și cu una dintre copile, pleacă din N.Y. cu destinația Europa, tot pentru o vacanță. Pentru că prin venele lor curge și sânge german, obișnuiesc să traverseze Atlanticul doar la bordul unor astfel de nave. Așa e și acum, când se află pe ”Amerika”. Pe 17 aprilie, când pachebotul încă e pe mări, iar ea nu a aflat despre tragedia ”Titanicului”, Irma Straus le scrie copiilor rămași acasă: ”Acum două zile, căpitanul a bătut la ușa cabinei noastre la șapte dimineața. Ne-a spus să mergem, degrab’, pe punte, ca să vedem două ice-berg-uri uriașe. Am avut vreme doar să tragem ceva pe noi și, acolo, pe punte, am văzut cele două imensități”.

În Atlanticul de Nord plutesc ghețari. Ironie, ”Amerika” este prima navă ce avertizează despre prezenta icebregurilor prin zonă. Dar cele șase apeluri sunt ignorate...

 

Cabina C-55, locul în care au fost cazați, pe ”Titanic”, soții Straus

 

Povestea e știută. Pe 14 aprilie 1912, seara, târziu, nava-amiral a celor de la ”White Star Line” nu poate evita coleziunea. La început, pe punte se vorbește despre un accident minor. Apoi, când apa începe să inunde compartimentele, se dă alarma. E agitațiune mare.

Doamna și Domnul Straus suie-n vacarm. Bărcile de salvare sunt lansate la apă. Ida e prevăzută la cea cu numărul 8. Mai mult împinsă de slujnică, ajunge în dreptul ei. Plângând, domnișoara Bird îi petrece peste creștet vesta. Stăpâna e gata de a pune piciorul în ambarcațiunea cea mică când aude glasul singurului om pe care l-a iubit. ”Niciodată, dar niciodată n-o să mă bag în fața altui bărbat, ai înțeles?” Colonelul Archibald Gracie al IV-lea, tip influent chiar și acolo, în mijlocul oceanului, îi făcuse rost de un loc pe o barcă se salvare. Doamna sare îndărăt. Mărturiile sunt multe și ele coincid. Acolo, în acea mișcare browniană, urlă spre a fi auzită: ”Am trăit împreună atâta vreme! Cum să mor fără tine? Plecăm dimpreună!” Tot acolo, în văzul lumii, în fața sufletelor care caută scăparea, dă jos vesta de salvare. ”Nu cred că o să mai am trebuință de ea!” Dă jos și blana cea groasă, tapetată cu vidră rusească. Le așterne, pe ambele, pe umerii domnișoarei Bird. Drege glasul: ”Atâta vreme cât pe vas mai sunt femei și copilași, n-am unde să plec! Du-te tu! Mi-am trăit viața. Tu o ai in față!” Menajera plânge, nu vrea să audă. ”Du-te acum!”, țipă femeia, așa cum n-o făcuse niciodată. Sus, în Olimp, Zeus, și Hera, și Afrodita, și Atena, și Hermes cel spințar se opresc din băut ambozie și nectar. Nu-și amintesc să fi dăruit, vreodată, asemenea puritate unor muritori...

La 02.20, pe 15 aprilie 1912, când ”Titanicul” e înghițit complet de ape, Doamna și Domnul sunt acolo, pe punte. Sobri, nu bravează, nu fac circ. Doar se țin de mână. Strâns. Strâns de tot, așa, ca pentru ultima oară. Isidor ar fi putut cumpăra, oricând, două locuri într-o barcă. La banii săi, ar fi mituit și ghețarii...Și apele cele reci. Chiar și tot Universul. Auzise, cândva, o vorbă. Nu mai știa exact cine o spusese, pare că Michel de Montaigne: ”Dintre toate beneficiile pe care ni le aduce virtutea, cel mai mare e disprețul față de moarte”. Supraviețuitorii din barca cu numărul 8 aveau să se jure, cu toții, că ultimele cuvinte ale Idei au fost: ”Am viețuit dimpreună atâția ani! Acolo unde mergi tu, merg și eu!”

 

Pe 15 aprilie 1915, la trei ani de la tragedie, un monument este inaugurat în Straus Park, în memoria soților care se iubiseră atât de tare

 

Fix în același timp, John Badenoch, șeful Departamentului ”Băcănie” de la ”Macy’s” e la bordul navei ”Carpathia”, ce navighează oarecum prin zonă. Revine din Europa, după o călătorie de afaceri. E 1:30 în miez de noapte când niște zgomote ciudate, auzite de pe punte, îl alungă pe Moș Ene din a sa cabină. I se spune că ”Titanicul” a avut probleme și că se forțează motoarele pentru a se ajunge cât mai repede la locul tragediei.

”Carpathia” e acolo la 3:15. John Badenoch știe că soții Straus se găseau pe ”Titanic”, caută să-i vadă printre supraviețuitorii de pe bărcile de salvare. Nimic! La a doua ambarcațiune, cineva îi spune că i-a zărit pe puntea pachebotului. ”Cum erau?”, urlă John. ”Se țineau de mână!”, vine răspunsul în puterea nopții. La 7:30, timp în care Badenoch nu s-a clintit de la provă, un ofițer ”White Star Line” îi spune că dacă nu s-au aflat în bărcile de salvare, sunt puține șanse de a fi găsiți în viață. Nu acceptă așa ceva. Fix două ore și jumătate răscolește nava, intră în fiecare vestiar, în fiecare cabină, scotocește orice ungher. În van...

Corpul Domnului este găsit de ”Mackay-Bennett”, nava trimisă să recupereze cadavrele, undeva pe 26 aprilie, la peste 10 zile de la tragedie. ”Numărul 96. Bărbat. Estimare ani – 65. Dinte de aur în partea din față. Grizonat, mustață. Raglan cu revere de blană. Pantaloni de culoare gri. Vestă. Cămașă dungată, cu linii fine. Ghete maro. Ciorapi negri, de mătase. Portmoneu. Ceas de aur. Lanț de platină, cu perle. Stilou cu peniță de aur. Sticluță de băutură argintată. Sticluță de parfum. 40 de lire sterline în bancnote. Alte patru în monezi de argint. Clasa întâi. Nume – Isador (greșeală de scriere, în realitate, Isidor) Straus”. Corpul îi este dus la Halifax, Nova Scoția. Apoi este trimis către New York. Înmormântat în Mausoleul Straus-Kohns din Bert-el Cemetery din Brooklyn. 6.000 de oameni au venit să-și ia rămas bun.

Corpul Doamnei nu a fost găsit niciodată. În 1928, copiii au mers fix la locul dezastrului, au umplut o urnă cu apă, apoi au depus-o în Mausoleul Familiei Straus din Cimitirul Woodlawn din Bronx. Ida și Isidor erau, din nou, alături, așa cum fuseseră toată viața.

 

Cavoul familiei Straus din Cimitirul Woodlawn

 

În Straus Park, acolo unde Augustus Lukeman și Audrey Munson modelaseră un monument cu o fântână, pe corpul cenotafului odihnește un vers din faimoasa ”Cântare a Cântărilor”: ”MAREA NU POATE STINGE DRAGOSTEA, NICI RÂURILE S-O POTOLEASCĂ”.

 

 

Cel mai nou articol

Sorry, there are errors on the page: