Frate Bălcescule, să ne ierți că nu ai mormânt!

Stins la doar 33 de ani, la Palermo, într-un exil ce l-a durut mai mult ca accesele de ftizie, marele revoluționar de la 1848 nu și-a găsit liniștea nici azi. Patru ”expediții” românești nu au putut localiza locul de odihnă al celui ce a militat pentru emanciparea nației, pentru românism și românitate, pentru unirea Moldovei cu Muntenia, cel care l-a considerat un adevărat zeu pe Mihai-Voievod Viteazul, întâiul nostru Întregitor...

 

Bălcescu, militantul de la 1848, autorul faimoase opere despre Mihai Viteazul

 

Nicolae apăru pe lume într-o zi de mare sărbătoare - Sfinții Apostoli Petru și Pavel - la 1819. A lui mumă îl aduse pe lume, ca al patrulea copil, într-o familie de boieri mărunți, într-o casă frumoasă, din mahalaua Boteanului, ridicată prin jurul bisericii. Tatăl, Barbu Petrescu, împrumutase mulți ”contribuabili” din județul Dolj, unde fusese sameș, iar banii nu-i mai recuperase niciodată, așa că nu se poate spune că averea era mare, dar, grație zestrei soției, Zinca Bălcescu, se mai echilibrase.

Mama îi dă învățătură de familie, tradițională. Apoi, pe la 1832, îl găsim elev la ”Sf. Sava”. De aici pornește și prima sa descriere, cea a lui Ion Ghica, care-și amintea că Nicolae Bălcescu, ”un băiat slab și pirpiriu”, nu se lăsase doborât de uriașul Sotea, un tip care ”îndată ce cumpăra cineva un covrig sau un măr, se repezea ca un erete și i-l smulgea din mână”. Dar la ”pirpiriu” află mare ”răutate”. ”De data asta, însă, găsi împotrivire, băiatul, deși trântit la pământ, nu lăsă să-i scape halvița; o apără din mâini și din picioare, cu dinții și cu unghiile”.

Dar nu îndârjirea lui Nicolae l-a frapat pe Ion Ghica, cel care va sări să-l scoață din ghearele titanului, legând, astfel, o frumosă prietenie ce va dăinui peste ani, ci grija cu care băiatul de 13 ani se va chinui, după ”măcel”, să repare foile caietului deteriorate în focul luptei. ”Filele rupte erau lipite și cârpite fiecare la locul lor, cu o minuțioasă îngrijire”.

După terminarea colegiului, Bălcescu se apleacă spre filozofie, spre limba franceză, mult vorbită în epoca, dar e clar că iubirea sa cea mai mare este istoria. La două decenii de viață citise tot ce se putea citi, ”tot ce putuse găsi, pe ici, pe colea, despre istoria noastră națională”, rememora același Ghica. Avea o ”inteligență întinsă” și o ”imaginație bogată”, presărate cu o incredibilă capacitate de memorare. ”L-am auizt noi înșine, în multe rânduri, recitând sute de versuri, ca și cum le-ar citi dintr-o carte”, își amintea și Ion Voinescu II, viitorul ministru de Externe al Guvernului Revoluționar de la 1848.

Bălcescu simte, la nici 20 de ani, că trebuie să se implice în viața socială a țării. Solicită, la 13 iunie 1838, să fie primit în rândurile oștirii Țării Românești, cere acceptată. Așa că pe 8 iulie îl găsim ca iuncher (n.a. – cadet, elev al unei școli militare) în Escadronul 3 cavalerie. Totodată, e numit învățător, așa că în pararele cu pregătirea militară, are grijă de educașiunea oștenilor, predându-le acestora citirea și geografia. Dar el vrea istorie. ”Se știa că la cazarmă aduna pe lângă dânsul, mai mulți sergenți și soldați, cărora le povestea despre vitejiile românilor în luptele cu turcii, cu tătarii, cu ungurii și cu lehii, de pe vremea lui Mircea, lui Mihai și lui Ștefan”.

La 1840 se implică în conjurația condusă de Mitică Filipescu, un tânăr boier cu idei liberale, școlit la Paris. Vor să-l dea jos pe domnitorul Alexandru Ghica (1834-1842), să instituie republica, să apară egalitatea tuturor în fața legilor, să dispară claca, țăranii să fie împroprietăriți. Nu sunt singuri! Din ”afacere” fac parte J.A. Vaillant, Eftimie Murgu, Cezar Bolliac, Dimitrie Macedonski. Sunt aflați, iar Bălcescu e trimis după gratii, cu o condamnare de trei ani. Face doi, la Gorgani și, mai apoi, la Mărgineni, unde sănătatea se alterează.

 

Cum a apărut ”Frăția?”

Dar nu renunță. Înțelege că acțiunile lui Ion Câmpineanu ori Mitică Filipescu nu au avut consistență, pricepe că acesta este motivul pentru care au și eșuat. Trebuie fondată o organizație!

Așa apare ”Frăția”. Cu principii masonice. Secretul era absolut, cu grupuri de zece inițiați, care ascultau doar de șeful direct. ”Ne găsirăm cu căpitanul Tell, care mergea spre cazarma lui de la Mihai-Vodă. Ne imputam unul altuia lipsa de patriotism și de energie. Ne făceam răspunzători de starea nenorocită și umilă a țarei, așa că de la întoarcerea noastră în vale, jurasem să ne consacrăm patriei cu trupul și cu sufletul, și ne legasem frați de cruce; chiar a doua zi ne-m adunat de am alcătuit statutele și regulamentele Frăției!”

Sunt cooptați C.A. Rosetti, Dimitrie Bolintineanu, Aaron Florian, Daniel Rosenthal. Se vrea abolirea privilegiilor de clasă, democratizarea societății, dar și unirea Țării Românești cu Moldova. Mulți veneau de la școlire de la Paris, centrul revoluționar al Europei, așa că fuseseră ”atinși” de microbul luptei pentru emancipare și independență.

Bălcescu nu-i un revoluționar făcut la ciorba de potroace de dimineață. Publică studiul istoric intitulat ”Puterea armată și arta militară de la întemeiera Principatului Valahiei până acum”, vorbește de faptele de vitejie ale înaintașilor, de tradiția armatei, pentru ca oamenii să înțeleagă trecutul și să lupte în prezent. În 1845, alături de profesorul transilvănean August Treboniu Laurian, scoate un periodic de specialitate, ”Magazin istoric pentru Dacia”, cu un tiraj incredibil pentru acea vreme: 1.500 de exemplare, semn că oamenii erau interesați de așa ceva. E obsedat pe personalitatea lui Mihai Viteazul, întâiul Întregitor, așa că scrie ”Campania românilor contra turcilor de la anul 1595”. La 23 de ani ieșise din închisoare, la 26 era deja un exponent important al mișcării ce urma să vină.

Se iubește cu Alexanda Florescu, pe care o alintă ”Luxița”, cu trei ani mai în vârstă. Domnița, ieșită dintr-un mariaj nereușit cu Filip Krijanovski, un ofițer rus staționat în Muntenia, e cotropită de inteligența și de șarmul lui Nicolae. Din iubirea lor se va naște Bonifaciu Florescu, nerecunoscut de snoaba familie a ”Luxiței”, cea care va fi mereu alături de Bălcescu, sprijinindu-l atât moral, cât și material.

Cei ce gândesc și simt cu adevărat românește se întâlnesc fie la Paris, în cartierul studenților, fie la Manjina, reședința din Moldova a lui Costache Negri. Bălcescu ”aleargă” de colo până colo – deși distanțele sunt imense – pentru a ”lega” cele două locații.

 

”Pe fruntea lui largă și curată se vedeau trecând gânduri mărețe. Vorba lui era dulce și convingătoare, ca graiul multor oameni destinați se soartă a muri în floarea tinereței. Într0un cuvînt, toată persoana lui inspira simpatie și dor de împrietenire”

Vasile Alecsandri

 

În vara lui 1846, Bălcescu e la Paris. Cere o perioadă de patru lui pe pașaportul său, pentru a studia ”precoupările sale istorice”: arhive, biblioteci. Ia imediat legătura cu C.A. Rosetti, care îi spune că revoluția trebuie să fie una socială și republicană. Dar Nicolae nu pare de acord cu planurile sale. Cunoaște realitățile din Moldova și Țara Românească, vrea un regim liberal, democrat. Suferă mult când vede că acolo, la Paris, studenții români sunt dezbinați. Trage tare, luptă mult, reușește să-i convingă pe toți ca într-un termen de un an să se reîntoarcă în țară și să purceadă la planul lor.

Însă sănătatea sa se înrautățește vizibil. ”Nu-mi place starea Bălcescului. Bani nu are, distracții nu are și sunt îngrijat foarte pentru dânsul”, scrie același Ion Ghica. Crede că dacă merge în Italia aici va găsi o climă mai bună pentru ftizia de care suferă. Fals! Se reîntâlnește cu ”Luxița” și pare că se mai întremează.

 

Bătălia din Dealul Spirii, 1848

 

Pe 23 februarie 1848 au loc, pe malurile Senei, manifestații de stradă împotriva premierului Guizot și a regelui Ludovic-Filip. Se trage, sunt morți. Bălcescu, entuziasmat, e în primele rânduri. Biblioteca Română e transformată în punct de prim-ajutor pentru răniți. ”Minunată Revoluție. Regele a fugit! Republica e proclamată de toți”, le scrie prietenilor. Primește vagi promisiuni de la Guvernul provizoriu francez, revine în țară. Pe 9 aprilie merge în casa lui C.A. Rosetti, unde se stabilește data clară a pornirii revoluțiunii: 10 iunie, la Islaz, în județul Romanați, dar și la București. Pe 9 iunie se citește Proclamația în 22 de puncte, redactată, ca fond, de Bălcescu, dar un atentat dejucat la viața domnitorului Gheorghe Bibescu, cu arestările de rigoare de după, face ca ”revoluțiunea” să nu ”explodeze”. Se merge la o casă conspirativă, cea a tribunului Axente Sever, din mahalaua Dobroteasa, unde se ia decizia dezlănțuirii a doua zi, la ora 16!

 

”Mulțimea, la semnalul dat, începe a se aduna!”

Într-adevăr, pe 11 iunie, ”mulțimea, la semnalul dat prin tragerea clopotului de la Mitropolie, începe a se aduna; apar steaguri, cocarde și eșarfe tricolore; pălăriile se împodobesc cu penaje tricolore; în aclamații și urale toți se îndreaptă spre palat!” Sub presiune, Bibescu semnează noua Constituție, dar apoi se solidarizează cu poziția Rusiei. Puterea e preluată de ”Guvernul vremelnicesc” (n.a. – provizoriu). Bălcescu e însărcinat, printre altele, cu organizarea propagandei revoluționare în țară. Simte, totuși, că ceva nu e în regulă. Pe de o parte sunt radicalii săi, pe de cealaltă, moderații lui Ghica, prietenul de-o viață. Unde-i ruptura? Nu-i una, îs două: de ordin intern, împroprietărirea țăranilor, de ordin extrern, cum ne poziționăm față de Imperiul Otoman și de Rusia. Bălcescu scoate ”Popolul suveran”, organul de presă al Guvernului provizoriu, unde ”țipă” la marii moșieri care nu vor să recunoască nici un drept de proprietate al țăranilor. Se zbate mult, se acceptă o comisie formată din 17 boieri bogați și 17 țărani, pentru soluționarea problemelor.

Ține discursuri, e neobosit. N-are armată, știe că nu se poate baza doar pe cei de la sate. E radical, vrea măsuri energice împotriva adversarilor revoluției, iar lucrul acesta îi sperie pe ruși. Regulamentul Organic impus țării, în 1834, de către Pavel Kiseleff, e ars, pe 6 septembrie 1848, în Dealul Mitropoliei. O săptămână mai târziu, trupele otomane conduse de Fuad-Pașa (n.a. – înlocuitorul lui Suleiman-Pașa, pe care toată lumea îl considera favorabil Guvernului provizoriu) intră în București și îi arestuiește pe capii revoluției. O ”Roată” de pompieri condusă de căpitanul Zăgănescu ține piept timp de trei ore unui detașament turc în fruntea căruia se află Kerim-Pașa, dar, finalmente, cedează. Pe 25 septembrie 1848, ”Vestitorul Românesc” publică decretul de exilare a 22 de lideri. Printre ei, Nicolae Bălcescu. Unii se vor întoarce din pribegie în iulie 1857. Bălcescu, niciodată! Revoluția română de la 1848 era, din păcate, încheiată.

Pleacă pe Dunăre și, după escalele de la Rusciuc și Vidin, reușește să evadeze, miraculos. Ajunge la Belgrad, apoi la Constantinopol. Se gândește să reorganizeze rândurile chiar dacă e departe de patrie, nu concepe că totul e pierdut. Dar mișcările pică una câte una. E dezamăgit, flămând și din ce în ce mai bolnav… E la Paris. Continuă să sprijine cauza românească. Pe 17 ianuarie 1850 e primit, la Londra, de către Lordul Palmertson, prim-ministrul britanic. Îi expune problemele, primește, din nou, vagi asigurări și promisiuni. În Franța, lovitura de stat a lui Louis-Napoleon Bonaparte, viitorul Napoleon al III-lea, din 2 decembrie 1851, pune capăt nădejdilor sale.

Simte că mai are puțin de trăit, revine la istoria sa cea dragă și la Mihai Viteazul. Studiază mult, merge prin biblioteci. Așa apare, la 1850, ”Românii supt Mihai-Voievod Viteazul”, o excepțională scriere despre Domnul Unirii, cu ale sale cinci ”cărți”. O capodoperă.

Dar în ultimele zile ale lui 1851, starea sa de sănătate I se agravează. ”De la venirea mea aici – îi va scrie Al. G, Colescu-Negrui lui Paul Bataillard , la 21 ianuarie 1852 – el a avut trei noi crize, trei hemoragii care l-au readus într-o astfel de stare de slăbiciune, încât nu-i este îngăduit nici să vorbească, nici să scrie, nici să citească”.

Vrea să se întoarcă în țară, îi e dor. Trimite o cerere domnitorului Barbu Știrbei. Îi este refuzată. În vara lui 1852 mai are puterea doar de-ași îmbrățișa mama, dar la Nicopole, pe celălalt mal al Dunării.

E singur, la Palermo, când firul vieții sale i se curmă. E 29 noiembrie 1852, la orele 19 și jumătate. A doua zi, trupul său e îngropat în cimitirul capucinilor. Ulterior, e dus într-un osuar, unde, probabil, odihnește și azi. Ultimele sale rânduri, trimise, spre casă, Mariei Cantacuzino: ”Ce importanță are totul? Să trăiască nația noastră!”

 

”Du-te, rază strălucită,

Du-te, mică păsărea,

Și pe țara mea iubită,

Mângâiați-o în lipsa mea!

Iar tu, nour de rodire,

Fă să crească-n sânul tău,

Cu verzi lauri de mărire,

Floarea sufletului meu!”

”Nicolae Bălcescu murind”, Vasile Alecsandri

 

În locul în care a pierit Bălcescu există o piatră comemorativă

 

Însă personalitatea lui Bălcescu a fost prea mare pentru ca el să fie dat atât de repede uitării. La 1863, la 11 ani de la a sa plecare, domnitorul Alexandru Ioan Cuza îl trimite pe Nicolae Ionescu să repatrieze rămășițele lui Bălcescu. Patronul hotelului ”Trinacria”, Salvatore Ragusa, îi spune acestuia că Nicolae se găsește într-o groapă comună, din Cimitirul Capucinilor, lucru confirmat și de călugării de la Mănăstire. Ionescu e într-o situație dificilă: din cauza mirosului urât, de putrefacție, nici măcar nu se poate apropia de loc. Se întoarce în patrie cu testamentul istoricului, cu un extras după certificatul de deces, precum și cu pașaportul răposatului.

Anii trec. Suntem în 1921. Tânărul Alecu Isăceanu pleacă la Palermo, pentru găsirea mormântului. Merge doar pe ideea că murind sărman, Bălcescu nu putea fi înmormântat decât în cimitirul săracilor, Rotoli, tot într-o groapă comună. Academia Română amplasează, acolo, o cruce cu numele lui Bălcescu.

În 1925, istoricul Vasile Pârvan e delegat să rezolve enigma. Dar acesta nu merge acolo. Dă vorbă profesorului italian Giuseppe Lugli să se ocupe de caz. Neștiind prea multe despre istoricul… istoricului, trage concluzia că trupul său a fost dus la Rotoli. În 1942, se găsește autorizația de înhumare a lui Bălcescu, ce arată că acesta a fost înhumat în Cimitirul Capucinilor. În 1977, pentru că apar zvonuri că una dintre faimoasele mumii din catacombele capucinilor de la Palermo seamănă izbitor cu Nicolae Bălcescu, sunt trimiși acolo istoricii Dan Berindei și Horia Nestorescu Bălcești, precum și antropologul Cantemir Riscuția. Televiziunea Română îl deleagă pe Aristide Buhoi să facă un  documentar. Călugărul Mario Sciortino ajută delegația noastră, se fac cercetări amănunțite, dar mumia nu este cea a lui Nicolae Bălcescu! Actele sunt clare: istoricul a fost înhumat, nu așezat spre mumificare în catacombe. ”Nu mai poate fi adus în țară. Acest lucru este imposibil!”, încheie Berindei.

Iar tu, Bălcescule, să ne ierți!

Surse: ”Historia”, ”Jurnalul Național”

 

Cel mai nou articol

Sorry, there are errors on the page: