Fiorul ce ni l-a luat pe Toma Caragiu.

”Și după ce eu nu voi mai fi, să vă fac să râdeți”...

Cel mai mare actor român. Unii zic că dacă Shakespeare s-ar fi născut la Ipotești, aveam și noi un ”Oscar” pentru cea mai bună interpretare masculină, rol principal. A fost mare, unic. Pe comedie, pe dramă. Pe 4 martie 1977, ziua cutremurului, s-a distrat, dis de dimineață, la Periș, la Titu. Pe seară, l-a chemat la el, la ”Colonade”, la coada calului de la Universitate, pe Andu Bocăneț, regizorul, ”fratele” său. S-au pierdut când zguduitura cuprinsese Bucureștii. Au zis s-o gonească pe scări, de la catul al doilea. Primele trepte s-au ținut tare, au rezistat. Celelalte, nu. Mai aveau câțiva milimetri de peliculă și izbuteau să ajungă pe trotuar. Dărâmăturile le-au fost sarcofag șase zile, până când cascadorii cu care jucaseră în atâtea filme i-au găsit. Îmbrățișați pentru eternitate. 

Se poate trăi fără artă și cultură? Se poate, dar nu merită!

(Toma Caragiu, 1925 – 1977)

 

09.30         

Se urcă în mașină, cu soția, ”Mimi”. Cu Elena Bichman, numele din buletin, se luase prin 1963. Ambii erau la a doua monedă băgată. El, după mariajul cu Maria Bodnar, ”Bebe”, o colegă de la teatru, ea, după dramaturgul Paul Ioachim. Luaseră o căsuță la Brătulești, Periș, la un cioc de barză de București, dădeau pe acolo să respire aer curat...

12.00         

Mărturisește că vocea vechiului său prieten, Chiriță, cu care vorbise la telefon cu o seară înainte, i-a sunat cam trist în receptor. Se decide să treacă pe la el, pe la Titu. Se lasă cu masă grea. Tomiță povestește, cântă, râde. Fugărește cu tacul câteva bile la biliard, e în vervă mare.

15.00         

Soția se plictisește. Îl anunță că intenționează să plece într-o mică excursie, pe Valea Prahovei. Toma o privește mirat, tăcut, într-un mod atât de straniu încât, din ușă, femeia se vede obligată să-l întrebe: ”Ce te uiți așa la mine, de parcă ți-ai lua adio?!? ...Te sun la nouă și jumătate acasă”...

Tomiță, Toma Caragiu se născuse jumătate om, jumătate zeu. Logic, doar văzuse lumina zilei în Bătrâna Eladă, la un pas de Olimp, unde Zeus și ciracii lui serveau, la ceas de seaară, ambrozia și nectarul. Atunci, în august 1925, când îl coborâră în apa cea rece a Styxului, spre a-l face nemuritor, muzele îl ținură fiecare de-un picior: Thalia, șefă peste comedie, de stângul; Melpomene, responsabilă cu drama, de dreptul. Fuge, dimpreună cu familia, în Cadrilater, pe atunci tărâm românesc. Apoi, Ploieștii, unde termină liceul. ”Am copilărit și am făcut școala acolo. Sunt ploieștean get-beget”, avea să declare. Dă la Drept, dar intră cu stângul. Renunță. Conservatorul de Muzică și Artă Dramatică îl atrage. Clasa lui Victor Ion Popa, cel cu ”Velerim și Veler Doamne”. Mamă, ce debut, în teatru: rolul scutierului din ”Toreadorul din Olmado”, în Piața Amzei, la ”Naționalul” de acolo, pe la 1948. Student prin clasa a treia...La 28 de ani e director la ”Teatrul de Stat” din Ploiești. Stă colea 12 ani, 34 de roluri. Ciulei, domnul Liviu Ciulei, îi face invitațiunea de a veni la ”Bulandra”. Cum să refuze? 90 de premiere...

18.30         

Unul dintre oaspeții de la Chiriță, unde agapa s-a stins, zice că-l duce la București cu a sa mașină. Acceptă. Nu îndură să se despartă. Stau și discută mult la ușa liftului, înainte ca maestrul să urce spre apartamentul său.         

19.15         

Dă un telefon unei prietene. ”Fată, am adus niște ficăței proaspeți, de la Titu”...

19.22         

Mai formează un număr. Cel al lui Cristian Popișteanu (n.r. – Directorul revistei ”Magazin Istoric”). ”Cum să-mi imaginez eu că telefonul lui a fost apelul de adio? Doar știam că are în față atâtea de făcut în lungul său drum, dar vocea lui era mai stenică decât oricând (...) M-a rechemat peste câteva minute, spre a mă înștiința că joacă în <<O scrisoare pierdută>>, duminică, 6 martie, la matineul de la ora 10. Destinul intercepta ultima noastră convorbire”, avea să spună Popișteanu.

În fața camerei de luat vederi a debutat în 1955, cu ”Nufărul Roșu”, în regia lui Gheorghe Tobias. Mixtură didactică și de aventuri “pentru copii și tineret”. Primul lungmetraj de ficțiune românesc color. Apariție episodică, dar primul pas este făcut alături de Costache Antoniu, Marietta Sadova ori Tatiana Iekel. Trec cinci ani până la următorul film, ”Nu vreau să mă însor”. Ce a urmat, se știe. Zeci de roluri epocale, de la seria ”Brigada Diverse” la ”Explozia”, de la ”Haiducii” la ”Operațiunea Monstrul”. La ”Facerea lumii” e alături de Fărămiță Lambru, în ”Tatăl risipitor”, e Oaie, țăran sărac dintr-un sat din Câmpia Română, un alt rol-capodoperă. La ”Buzduganul cu trei peceți”, ultimul său film, e Pamfile, Popa Traistă. Sunt 87 de zile de filmare...

19.30         

Îi telefonează lui Alexandru Bocăneț. Au lucrat împreună la ”Gloria nu cântă”, îi zice că-i acasă, îl invită la un pahar de vorbă, să discute despre proiecte.

20.00         

Se trage la cămașă roșie, la jeanși prinși cu centura lată, cu catarama sub burtă. Ghete elastice, din piele de antilopă.

20.10         

Coboară la barul ”Continental”, să cumpere două sticle de apă minerală și niște țigări. Localul nu-i deschis, dar el este de-al casei, e servit pe loc.

În 1974, Titus Popovici îi fură o idee lui Sergiu Nicolaescu. Acesta din urmă se gândea la un film despre viața marelui Constantin Tănase. Cum aude, Popovici merge, degrab’, la Toma Caragiu. Îi istorisește ce și cum. E chemat să citească, în goana bidiviului nebun, două, hai, trei pagini! Da, el marele actor se cam teme. E un rol imens, pentru întruchiparea unui personaj imens. ”Asta e, Caragiule! Acum ori niciodată! Ori dai tot ce poți, ori te lași!”, își șoptește în barbă. Așa apare ”Actorul și sălbaticii”, o capodoperă a filmografiei noastre, unde Toma Caragiu face un rol incomensurabil.

 

”Da cum îți permiți, mă, pârlitule? Mama ta”...

Se trage din 3 iunie până în 17 septembrie. Cu Diaconu, la doar 25 de ani, cu Mircea Albulescu, evreul urmărit de legionari, cu Caragiu, care a vedeta teatrului de revistă, Costică Caratase, cu Ovidiu Iuliu Moldovan, cu molcomul Marinuș Moraru, cel care spunea că ”Toma nu se poate povesti. El trebuie văzut și auzit, pentru că modalitatea lui de expresie era una foarte specifică. Își patina vocala și, din când în când, apăsa pe o pedală numai de el știută”. Caragiu e magistral, iar cele două monologuri ale sale – când se găsește în fața legionarilor și cel de la final, de pe scenă - sunt unice. ”Păi de 2.000 de ani poporul ăsta râde, râde cu sau fără voia cuiva! Și când a trebuit, a luat și toporul în mână! Și voi vreți să nu mai râdă, să nu mai iubească, să se plimbe pe străzi cu mutre lungi ca ale voastre de sfinți impotenți? Să nu mai râdă poporul român, mă? Asta vreți voi, o Românie cenușie?”

Magistral, ca și insinuările. Poți lua peste picior comunismul  la el acasă? Poți face bâza de îndoctrinare, de cenzură, de frică, de ură? Da, poți dacă ești Toma Caragiu!

20.30         

Sosește Andu Bocăneț. Actorul scoate pe masă o sticlă de whisky. Ce tare! Toarnă în două pahare, deși regizorul nu bea. Maestre, ce e cu dumneavoastră, ce prevestiți?

20.40         

Primește un telefon de la un prieten care se află la ”Capșa”. Îl refuză? De ce, Tomiță, de ce?

20.55         

La ușă sună un prieten, cu logodnica sa. Îl roagă să-l scuze, îi trimite la plimbare. Le salvează viața. Dragoș, nepotul care i-a plimbat cățelul, pe ”Puși”, e îndreptat și el, spre a sa casa. Alt suflet salvat.

La 21.22 orașul se cutremură apocaliptic. Nu era prima dată. O făcuse și pe 14 octombrie 1802. Două minute și 50 de secunde. 7,7 grade pe Scara Richter. Pagube uriașe. O făcuse și pe 11 ianuarie 1838, cu cinci biserici culcate la pământ și peste 50 avariate. O făcuse și pe 10 noiembrie 1940, cu 7,4 pe Scara Richter, cu faimosul bloc ”Carlton” transformat în moloz. Dar acum parcă cineva de sus se supărase pe oameni.

Câinele, ”Puși”, stă de strajă ușii și scheaună jalnic. Plutonierul major Dinu, de gardă în fața Ambasadei Republicii Socialiste Cehoslovacia, situată vis-a-vis de blocul lui Toma Caragiu, depune mărturie...oculară. Imobilul de pe ”Colonadelor 3” s-a prăvălit, s-a dezintegrat, lent, parcă filmat așa, cu încetinitorul, întâi partea de sus, alunecând etaj cu etaj. Apoi, întreaga masă a clădirii s-a năruit cu un huruit apocaliptic, impregnat în urechi...                                             

Rămășițele blocului de pe ”Colonadelor”, unde avea să-și găsească sfârșitul marele Toma Caragiu

21.30         

Sună telefonul, dar, la numărul apelat, 16.61.48, nu mai răspunde nimeni...

 

”A câta zi o fi?”

”Un soldat TR (n.r. – termen redus), cu o mască de tifon pe față, cu părul blond, cară targă după targă. Generalul Lavric îmi spune că e actor la Turda. Acum își face stagiul militar. Mă apropii de el. Își dă masca jos. E foarte tânăr și emoționat”.

• De când lucrezi aici?
• De la început!
• Te superi dacă te întreb cum te cheamă?
• Nu! Manolache!
• Ai dormit ceva?
• Nu mi-e somn! Vreau să-l găsesc pe maestrul Caragiu.
• Îl iubeai?
• Era idolul meu.

Dialogul e purtat printre planșee și praf, mult praf, între soldatul care scurmă - iertat fie termenul – printre dărâmături, la ”Colonadelor”, și actoru Ion Besoiu. Au venit și cascadorii lui Sergiu Nicolaescu, cei care, cu mâinile goale, îl vor păcăli pe Sfântul Petru de 150 de suflete! Sunt șase zile și șase nopți de căutări, de negăsiri, și soldatul Manolache spune că nu-i este somn!!! Nu l-au aflat pe Toma Caragiu acolo, în spatele statuilor de la Universitate, lângă Biserica Rusă. Doar se presupune că ar fi.

Jean Constantin privește, de jos, de ore întregi, apartamentul lui Toma. Nu spune nimic, aproape că nu răsuflă. Nu înțelege cum în imensitățile acelea de moloz, de beton, de amestecături de plăci de BCA, locul unde viețuia Tomiță, la al doilea cat, este întreg. Păi dacă e așa, unde e Caragiu?

 

Un 10 martie și o fâlfâire de aripi

Se face 10 martie. 10. E nițeluș trecut de ora 13.00. Cascadorii Aurel Popescu și Mircea Pascu, cei care au fost și la ”Scala”, și la ”Nestor” și la ”Dunărea”, strigă ceva. Buldozerele se opresc. La fel și oamenii. De acolo, de sus, de pe dărâmături, flutură un obiect mic. Pare a fi o ramă de ochelari. Besoiu zice că liniștea e atât de sinistră, că-ți sparge timpanele. Generalul Lavric urlă la un soldat. Ion coboară cu rama. Caramitru, de jos, bâiguie. ”Ochelarii lui”... Atât poate să spună. Lângă umărul său, Jean Constantin se cutremură. Repetă ca o placă de patefon stricată, pe care acul refuză să mai toarcă: ”De ce n-a rămas în casă? De ce?”

Artistul stătea la etajul al II-lea. ”Sunt doi oameni îmbrățișați, două vieți, două destine: Bocăneț și Toma Caragiu. Au murit din prima clipă. Casa scărilor s-a prăbușit peste ei, undeva, la parter. Mai aveau câțiva metri până la ieșire. Sunt încremenit, doar bărbia îmi tremură. Caut să mă stăpânesc”, scrie Besoiu în revista ”Luceafărul”. Soldatul Manolache plânge și el. N-are voie, el servește patria, e ostaș de nădejde al R.S.R. Dar plânge!

E 13.30. Toma Caragiu și Alexandru Bocăneț sunt urcați în două ambulanțe. Actorul are părul alb. ”De la praf?”, întreabă careva. ”Nu, nu e moloz! Nea Tomiță a albit într-o secundă, de teamă, în momentul căderii”, zice un cascador. Ecaterina Oproiu (n.r. – autor, biograf, critic de film, dramaturg, magistrat, realizator de filme documentare, scriitor și traducător român) stă nemișcată. Besoiu încearcă s-o dea deoparte.

”De ce vrei să vezi toate astea, Catrinel?”

”Pentru că vreau să scriu, trebuie să scriu despre asta toată viața”.

Cascadorul Aurel Popescu se trage mai lângă actor. E sărutat pe obrajii plini de praf. ”Nea Ioane, am terminat, bre! Mă duc să mă culc”. Besoiu știe că nu se va opri acasă. Ci la un alt bloc prăbușit...

E 11 martie 1977. Cimitirul ”Bellu”. 18.00. ”Totul s-a terminat”, își aducea aminte Ion Besoiu. ”Zeci de coroane au acoperit un destin mare și tragic. Zeci de mii de oameni s-au înclinat în fața lui. Zeci de mii de oameni s-au descoperit la vederea fotografiei care-l arăta în ultimul lui mare rol, cel din <<Lungul drum al zilei către noapte>>. Zeci de mii de oameni au venit să-l petreacă pe acest drum lung. Mormântul lui e vis-a-vis de cavoul lui Constantin Tănase. Dacă o să priviți de pe prima alee, ochii dumneavoastră or să citească pe o cruce simplă: TOMA CARAGIU. Și, puțin mai sus, la vreo câțiva metri, or să vadă un cărăbuș pe un cavou și un nume: CONSTANTIN TANASE. Ieșim încet, tăcuți, duși de șuvoiul de oameni. Conduc atent. La un cinematograf rulează filmul <<Actorul și sălbaticii”. Jucam și eu în el. Juca și Toma. Îl juca pe Constantin Tănase”...

”Morții lipsesc de la un timp dintre noi”...

(Toma Caragiu, ”Poeme și alte confesiuni”)

Ne amintim, puțin, finalul? Facem un efort pentru memoria Maestrului? Știți, scenariul inițial prevedea ca Toma Caragiu, Caratase, să fie dus pe pat, după ce suferă un nou atac de cord. Actorul insistase să fie modificat, cerând ca el să moară într-un cadru în picioare. Așa-i că-l zăriți ca pe o Fata Morgana? E acolo, pe scenă! Uite-l! Nea Tomiță! ”Ați râs? Vă mulțumesc! E bine că ați râs. De prostie, de minciună, de ridicolul sălbăticiei. E bine, dragii mei! E bine să râdeți! Și după ce eu nu voi mai fi, să vă fac să râdeți”...

 

Surse: ”Filmat în România”, ”Cronologia Bucureștilor”, ”File de jurnal”, Ion Besoiu, revista ”Luceafărul”, nr. 14, 2 aprilie 1977