Eroului îi stă bine cu moartea sa. Vasile Motrescu. Partizanul surghiunit 14 ani!

Motto: ”Da, stau prigonit de frații mei trădători, care și-au vândut țara și sufletele lor dracilor din Rusia, pe un kg de zahăr și un litru de ulei și au dus țara în suferință, căci acum simte și pruncul din fașă că trăiește în <<raiul>> bolșevic”

 

Motto: ”Da, stau prigonit de frații mei trădători, care și-au vândut țara și sufletele lor dracilor din Rusia, pe un kg de zahăr și un litru de ulei și au dus țara în suferință, căci acum simte și pruncul din fașă că trăiește în <<raiul>> bolșevic”

Vasile Motrescu

 

Din 1944 și până la a sa execuție, în miez de 1958, partizanul Vasile Motrescu a avut două uri infinite: comuniștii și rușii. A luptat, cu arma, în munți, contra a tot ce era ”roșu”. A fost condamnat la 31 de ani de închisoare, a primit alți 23, l-au trimis la moarte. Nu și-a trădat camarazii nicio secundă, a sperat, mereu, că vor veni americanii. A lăsat poezii, a lăsat manifeste, a ținut un jurnal – unicat, acolo, printre jivine și scorburi. Rândurile păstrate ustură și dor. A fost vândut de-ai lui și ucis la zid, la Botoșani, după ce 60 de persoane apropiate – rude, prieteni – primiseră 700 de ani de temniță! Azi, puțini mai vorbesc despre omul sinonim cu demnitatea...

Vasile Motrescu. Da, imaginea nu e clară, dar cui îi stătea de poze cu prigoana pe urmele sale?

 

”Spune, mă, nenorocito, știi ce face banditu’ ăla al tău în munți? Îți zic eu ce face dacă nu deschizi tu gura! Îmi omoară mie soldații, asta face! Hristoșii voștri de criminali! Cum e, mă, rahatul ăla, poezie aia sau ce dracului e? <<Ține, Doamne, partizanii, până vin americanii???>> Da, mă, așa e? Lasă că vă arăt eu vouă imperialiști! Sunteți elemente reacționare, a, vă opuneți regimului instaurat de popor?”

Și, zbuf, bocancul greu, model rusesc, pleacă spre burta femeii care se înjumătățește. Ofițerul, educatorul nației, se oprește doar pentru a trage o ”Națională”. Apoi continuă să suduie. Continuă să lovească. ”Ai dracului de chiaburi!” Zbuf! Boțul de humă însuflețit apucă doar să mai spună ”Doamne, ai grijă de mine!” Leșină. ”Nu vrei să spui pe unde respiră banditu’ ăla, a?”

”Banditu’” e al său bărbat, Vasile Motrescu. Tatăl celor doi copii. Unul dintre marii eroi ai nației noastre.

Plecase la drum, în viață, în octombrie 1920, la Vicovu de Jos, în Suceva lui Ștefan cel Mare și Sfânt. Șase clase primare. Agricultor. Se purta după moda vremii, cu părul dat pe spate și mustăcioară á la Clark Gable, dacă această comparație ne este permisă. Ura rușii. Prin venele sale curgea un sânge ce nu suporta bolșevicii. Scârba față de ei o purta în ADN. Luptase pe frontul de Est, în al Doilea Război Mondial. Prin primăvara lui 1944, întors acasă, se băgase în primele cete de partizani antisovietici – gruparea lui Macoveiciuc, cea de ședea sub protecția Comandamentului româno-german din Câmpulung Moldovenesc. Antrenați la Sadova. După întoarcerea armelor, se pitulase în munți. Urgia cea mare se stinsese. Gândea că a scăpat. Familie, doi copilași.

 

Dosarul numărul 43363

 

Dar ”roșii” nu uitau și nu iertau! În ’49 l-au luat la prigoană. ”Fond de urmărire penală, dosarul numărul 43363”. ”Acțiuni subversive îndreptate contra armatei sovietice”. Iar a apucat calea munților. Sus, la Rădăuți. I-au dat așa, de control, 31 de închisoare. Condamnați în contumacie de către un Tribunal din Iași. El, 31, Constantin Cenușă, 31. ”Activități desfășurate în spatele trupelor sovietice în primăvara anului 1944”. Când încă luptam de partea germanilor...

Careva îi dă de veste că soața e bătută-n burtă cu bocancul. Că ăi mici sunt puși să traverseze satul, prin zăpadă, în picioarele goale. Nu rezistă. Le zice tovarășilor de arme. ”Decât să fiu împușcat la zid, mai bine mă duc la partizani!” Ăștia nu-i pricep zisele. Saltă mâinile-n aer și se predă Securității. De-afară pare miros de trădare, dar el știe perfect ce face! E diavoleasca vămuire a sufletului, însă el poartă Biblia-n raniță, nu se desparte de Domnul.

 

 

La reconstituire, după ce a fost prins, arătând bordeiul în care a stat ascuns în perioada 1952 - 1958

Milițienii-l ung element acoperit infiltrat. Apăruseră ”Bandele”. Adică securiștii luau niște oameni ”mânjiți”, îi trimiteau să le cucerească încrederea partizanilor și, pac, la momentul oportun, interveneau! Motrescu e lipit de Anghel Nicolae, de Vrabie Ion, de Boian Ioan, fost legionar, să meargă să ajute la capturarea grupului Gavrilă - Ogoranu, Everestul luptătorilor din munți. Face jocul aproape până la capăt. Aproape. Când trădătorii sunt la un pas de-al duce la cabana cu mâncare otrăvită pe simbolul Ion Gavrilă - Ogoranu, cel mai mare erou al nostru de după 1945, colo, pe apa Zârnei, trage-n aer și urlă: ”Fraților, sunteți vânduți și înconjurați! Pe românii ăștia vreți voi să-i ucideți, mă, nenorociților?”

Primește alți 23 de ani și șase luni, pentru ”tâlhărie”, în urma acestor eșecuri. Se refugiază, a treia oară, cu arma, un ”Z.B.” în munți. E 29 mai 1952 când își vede, pentru ultima oară, prichindeii și soția. De la aceasta primește o singură pâine, de atât mai are timp. Trebuie să se ascundă...

Pruncule, da, tu, care citești aceste rânduri! Și, tu, unchiule cu tâmple arămite! Oamenii aceștia nu luptau doar de dragul de-a muri! Nu se jucau de-a Sfântul Petru! Uite vorbele ”banditului” Gavrilă Vatamaniuc: ”Eram conștienți că forțele noastre erau prea slabe pentru a putea răsturna regimul instaurat de sovietici. Era o disproporție uriașă de forțe în defavoarea noastră. Scopul era de a întreține vie flacăra speranței în rândurile maselor de țărani exploatați și batjocoriți de comuniști, speranța în izbăvirea României prin venirea americanilor pe care-i așteptam ca pe eliberatori. Declanșarea războiului dintre americani și sovietici era momentul potrivit pentru a trece cu adevărat la acțiune”.

Gavrilă se ascundea din 1948. Vasile se lipește de el. De el și de frații Chiraș - Ioan și Gheorghe. Cu toții inițiază mai multe atacuri împotriva unor cabane ale lucrătorilor forestieri, comuniști notorii. Merg la stâne, ciobanii le dau de bunăvoie brânză și smântână. Apoi, pentru ca Securitatea să nu intre la bănuieli, creionează tot felul de scenarii. Astfel apare ideea că ”banditul” Vatamanicu și ”banditul” Motrescu omoară oameni nevinovați...

 

Un Jurnal ce frige și azi...

Scrie multe scrisori autorităților. Le explică nemulțumirea existentă în rândul țăranilor bucovineni, în fața colectivizării forțate. Cere grațierea deținuților politici. Strigă pentru eliberarea lui Constantin Cenușă. Afirmă că dacă aceste cereri îi sunt îndeplinite, iese și se predă. Se apucă de scris. Da, tăranul cu șase clase posedă o inteligență sclipitoare! După 1990, Ion Gavrilă Ogoranu îi face o descriere senzațională. Motrescu recita camarazilor ”Testamentul lui Ștefan cel Mare”. Cunoștea istoria Moldovei, a Bucovinei, putea ține, oricând, prelegeri în fața unei aule. Tras, veșnic, la bundă țărănească. ”Biblia”, de care nu se despărțea niciodată, o adormea pitualtă în raniță. O proteja cu o năframă cu flori, dăruită de a sa mumă și păstrată mai ceva ca ochii din cap. Scrie poezii. Da, poezii. ”Ascultați versurile mele”, ”Frați români”, ”Robie”, ”Haiducii”, ”Odă Bucovinei”. Are încercări timide de a învăța, singur, engleza ori limba lui Voltaire!

Ține un jurnal. Doar el și Mircea Dobre, din gruparea Pop-Achim, care acționa în Munții Țibleșului, au mai lăsat așa ceva. Rândurile se citesc greu, pentru că după fiecare frază simți nevoia să te oprești și să privești către cer.

 

                                         Marți, 24 martie 1953

”Ne chinuim mai mult cu mămăligă friptă, cir și ceapă, căci zăpada pe unele locuri trece de un metru. Am făcut pândă puțin, să văd ce mișcare este la baraca Ursoaia. La baracă, la Negru, am ajuns înghețat de frig. Vărsam venin verde și mă durea grozav capul. Sunt flămând, bolnav și amărât. Am început să plâng”...

 

Joi, 2 aprilie 1953

”Până la amiază am citit din Biblie iar dup- amiază mi-am adunat lemne și mi-am aranjat cobilița. Am mâncat apoi m-am culcat fără foc”.

 

                               Vineri, 3 aprilie 1953 (Vinerea Paștilor)

 

”Paști petrecut în necaz, sunt disperat și fără nicio nădejde și eu din mila Domnului, până se va îndura Dumnezeu și mă va strânge după pământul celor vii.

Stau la soare și mă gândesc la cei dragi de acasă, cum de Paști orice suflet cât de sărac și tot se bucură cel puțin de libertate și e la un loc cu toți oamenii. Numai eu stau pe pustii și îmi plâng păcatele singur și fără nicio mângâiere.

Cât necaz, câtă trudă, durere, suferință, oboseală și gânduri fără niciun rost am întâmpinat în acești patru ani de prigoană, de temniță, de captivitate, trupul meu istovit și mintea mea obosită. Nu există ființă de om pe fața pământului, să-și poată imagina viața mea de câine...În vârful Gruetului, pe un fag, am găsit numele meu, încă din 1944, toamna de când stam fugar pe aceste meleaguri. Atunci eram prigonit de ruși, acum sunt de frații mei români. Și atunci am trăit greu, dar nu ca acum!”

Simte că obosește, dar nu cedează. E singur. Deprinde graiul jivinelor. Pe cel al oamenilor l-a uitat. Sau a vrut să-l uite. E fără hrană, e izolat de familie, frații au fost obligați să-l uite, se confruntă cu urmăritorii, doarme-n ger, face pândă zilnică.

                                                      

Tot la reconstituire, legat cu o funie groasă, umilit, arătând arma pe care o luase de la milițieni

Adunați, anii de pribegie-s peste 10. Se fac 13, 14...”Oare de ce nu am fericirea să trăiesc cel puțin în sat să mai am pe cineva cu mine, să nu fiu singur, să stau în pustiu cu fiarele pădurii, să duc viața de pustinic la vârsta de 32 de ani, să mă conformez regulilor partizanatului...Frigul, foamea, lipsa de îmbrăcăminte și toate cele ce are nevoie un om...pentru cine le suferi?”

Lațul se strânge. Între 1955 și 1958 se ascunde prin pădurile Bucovinei. E pitulat de consătenii săi, de nea Ghiță Calancea ori de Sile Marciuc. La 30 ianuarie 1956 este condamnat, pentru a treia oară, la moarte prin împușcare. ”Crima de acte de teroare”. Securitatea îl etichetează drept șef al grupării Vatamaniuc. Fuge de 5.110 zile. În perioada asta e condamnat de trei ori: pentru tâlhărie, pentru agitație publică, pentru port ilegal de armament.

Află, apoi, că bestiile i-au surghiunit mama. A fost trasă la grindă cu funia. Femeia, în etate, n-a mai rezistat. Sparge liniștea nopții, de furie. Descarcă un întreg încărcător – printre ultimele - în aer. Urlă de durere, de neputință, de-l trezește și pe Zeus, plecat la culcare. Neamul Motreștilor plătește pentru el. 60 de persoane arestuite, cu 700 de ani de închisoare și toată averea confiscată. Șapte sute de ani de temniță!!!

Vine spre sat, chipul mamei îi apare în fiecare noapte. Îl desenează. Desenează și casa visurilor sale. Acolo, pe Obcina Mare, face, din creion, fiecare colțișor. Uneori, de foame, aiurează...

E trădat de Toader Șfichi a lui Ilie a Mățului, la mijloc de ianuarie 1958. Nu, trădătorii nu primesc bold, caracter îngroșat. În simplitatea sa, gândise că dacă se lasă prins, ajunge lângă ființa care-i dăduse viață, pe care voia s-o protejeze, căreia dorea a-i săruta pălmile cele aspre. E 13 spre 14 ianuarie 1958. Valeria Sfichi se pregătește de culcare. E 10 seara, când câinele de la poartă prinde a lătra insistent. Casa e înconjurată. Să tot fie 10, hai, 12 inși, toți cu haine civile, care intră în a sa cameră.

  • Vasile este aici?
  • Da!
  • E înarmat?
  • Nu are nici un fel de armă la dânsul.

Vasile Motrescu, din camera alăturată, aude discuția. Gata! Sunt aproape 15 ani de surghiun, 15 ani de când cei dragi sunt otrăviți. Iese!

  • Unde-i arma?
  • Nu am armă la mine, decât un cuțit de tăiat pâine.

Se lasă cu percheziție. Îi leagă cu o bucată de fânghie. Pe el, pe femeie și pe soțul acesteia. Vestea lunecă pân’ la București. L-au prins pe ”bandit”! L-au prins pe Motrescu! Au dibuit cel mai căutat dușman al clasei muncitoare ce merge-n Paradis!

E ”cazat” la Penitenciarul Botoșani. E anchetat doar de fațadă. E anunțat că se aplică sentința din 1956, cea în care era condamnat la moarte. Face recurs. Degeaba! Cere grațiere! La fel!

Pe 29 iulie 1958, la orele 21.30, Vasile Motrescu, ultimul erou-partizan din Bucovina este executat. Precum un câine, lângă un zid, nu în codru, așa cum își dorea.

 

“Sub umbra morții, pe stânca goală, în genunchi, în lacrimi m-am rugat pentru copii, de mila lor șI pentru mult iubitul sat. Dar moartea în față m-a privit și-a spus că niciodatș n-o să ajung să-mi văd copiii și pe iubitul tată. Dar eu i-am spus cu hotărâre, cu fruntea sus, senină, de-o fi să mor și mort mă duc în dulcea Bucovină.

 

George și Sofia, copilașii, nu au voie să studieze mai mult de patru clase. Mama se alege cu 20 de ani de temniță. Constantin Cenușă e eliberat în 1964. Câteva zile mai târziu, e găsit spânzurat în propria casă.

La doi ani de la a sa plecare, casa mult visată în desene, apare în satul natal.

Fratele, Gheorghe, întors cu picioarele paralizate din pușcărie, găsise schițele…

 

Lunca Sucevei la Vicovu de Sus, locul pe care l-a visat, noapte de noapte, vreme de un deceniu și jumătate

 

Cel mai nou articol

Sorry, there are errors on the page: