Eroul uitat al Unirii: a zburat la minus 30 de grade, carlingă descoperită!!!

Vasile Niculescu a fost cel desemnat să ducă documente de o importanță istorică de la Bacău la Blaj, în noiembrie 1918. Iarna era grea, organizatorii Marii Uniri nu putea comunica terestru. Știa traseul, cu un an în urmă lansase manifeste peste Ardeal. S-a uns cu parafină, și-a pus haine groase. Aeroplanul n-avea carlingă închisă! A trecut Carpații, a aterizat pe Câmpia Libertății. S-a întors cu mesaj că cei din Transilvania se vor regăsi cu cei din patria-mumă.

Nu i-au dat medalii, nu i-au acordat nimic. A continuat să zboare. Puțini oameni și-au mai adus aminte de el și de al său eroism. S-a făcut ceasornicar, în Rădăuți. Picta chipurile semenilor și apoi le făcea cadou planșa. S-a stins în anonimat. Repauzează în singurul cimitir din lume prin care trece o cale ferată ”activă”

 

Vasile Niculescu avea 27 de ani când a fost numit pentru misiune: ”Am acceptat imediat, fără nici cea mai mică reținere”

 

 

Rădăuțiul anului 1961 e liniștit. O depeșă aterizează pe strada ”Stadionului”, la numărul 6. Când vede expeditorul, bunicul de 70 de ani apucă scrisoarea cu mâini tremurânde:

”Nu este prilej de sărbătoare creștinească și națională, care să nu trezească în mine amintirea zborului Domniei tale la Blaj, atunci, la începutul iernii, în anul 1918. Zborul acesta rămâne înscris în istoria și în analele întregirii neamului românesc. Camarazii tăi zburători te-au așezat pe cel mai înalt punct al unei întreprinderi zburătorești din războiul cel mare și sfînt. S-a văzut nedreptatea pe care consucătorii țării din acele vremuri au avut-o față de dumneavoastră, de a nu vă acorda cinstea cuvenită pentru acel zbor istoric. Nu știu de ce, dar parcă tot n-am pierdut nădejdea că voi asista la preamărirea și la actul de dreptate ce vi se cuvine”.

Rândurile-s semnate de marele aviator, generalul Andrei Popovici, fostul comandant al Grupului 2 Aeronautic Tecuci, personalitate uriașă a aeronauticii noaste. Lacrimile blajinului ceasornicar pleacă la drum...

Vasile Niculescu a plecat la drum, în viață, pe 21 noiembrie 1891, la Fălticeni. A absolvit Seminarul Teologic în 1915, dar era clar că nebunia vântului îl atrăgea. Iubea zborul, iubea avioanele, așa că în același an, pe 24 ianuarie, a plecat spre București. S-a înscris la Școala de Pilotaj de la Băneasa, absolvită. La 10 iulie a fost avansat plutonier și a ajuns în Corpul de Aviație, fiind avansat, din nou, sublocotenent.

În momentul intrării țării noastre în luptele Primului Război Mondial, Niculescu cere să fie trimis pe front. Face parte din Escadrila de recunoaștere și bombardament ușor F4. Se reamarcă în mai multe bătălii, apoi este mutat cu a sa unitate în Basarabia, unde bombardează, cu succes, trupele bolșevice de pe teritoriul românesc. Trece peste Nistru, atacă pozițiile inamice de la Moghilev.

Întâia mare conflagrație mondială a omenirii e gata, dar Regatul tot nu e unit cu Transilvania. Se aude zvon de Reîntregire, însă lucrurile nu-s limpezi, trebuie mare grijă.

La mijloc de noiembrie 1918, Vasile Niculescu, acum locotenent, e chemat în biroul superiorilor. I se spune că a fost ales pentru o misiunea cu însemnătate imensă și că avea să treacă peste Carpați, în Ardeal! E desemnat pentru că știa traseul: cu un an în urmă, plecase peste crestele munților pentru a lansa manifeste fraților de dincolo. Iarna era aspră, trebuia cineva cu experiență, mai ales că zborul avea să ducă documente vitale. Nu se putea comunica terestru! E 23 noiembrie 1918, dimineața. Căpitanul Atanase Enescu, erou aviator, este cel care pregătește aparatul de zbor. ”Am acceptat fără nici cea mai mică ezitare”, începea povestea Vasile Niculescu, într-un interviu radio acordat în 1979. Deși timpul trecuse, își amintea tot, la perfecțiune. ”Ne-am dat fețele cu parafină, eu și maiorul Precup, pasagerul. Am băgat și mănușile în soluție, să nu ne înghețe. Știam că acolo, sus, la 2.600 de metri, e ger năprasnic. Când am văzut mitraliera, am cerut să fie scoasă. Nu ne era teamă, vorbeam despre un zbor de pace, ce trebuință să avem de o mitralieră? Era liniște în lungul Siretului. Doar olecuță de aburi. Am luat direcție spre Moinești, Miercurea Ciucului. Ceahlăul avea căciulă mare de zăpadă. Am zburat între Târnave. Deasupra Blajului am văzut agitațiune mare. Ne-am rotit de câteva ori, dar nu prea aveam unde să aterizăm. Vreme grea, Câmpia Libertății era accidentată. Am ales malurile Târnavei, am încercat acolo. Ne-am oprit fix lângă o cale ferată, ziceai că totul a fost calculat”.

Avionul Farman 40, cu numărul de serie 3.240, rezistase. El, pilotul și pasagerul. La minus 30 de grade!!! Zborul Bacău – Blaj fusese un succes. Guvernul român, aflat încă în exil la Iași, și Consiliul Național Român Central din Transilvania trebuiau să comunice, dar, din cauza iernii crunte, acest lucru se putea face doar par-avion… Un sac plin de manifeste pentru Unirea cu patria mumă, dar și o geantă sigilată, în care se găsea, printre alte documente, scrisoarea lui Ion I.C. Brătianu, prim-ministrtul țării, adresată Consiliului Național, un act de o importanță crucială, pentru că vorbea despre Unirea de peste câteva zile. Niculescu dusese toate acestea la Blaj fără mitralieră, fără armament, fără parașute, cu carlinga deschisă, cu câteva sute de ore înainte primei zile de decembrie!!!

”La început erau puțini. Apoi, când s-a dat vestea, oamenii au început să se strângă pe Câmpia Libertății. Discursuri, cântece. S-au uitat puțin ciudat la noi, eram îmbrăcați cu căciuli mari, haine groase. Apoi, după ce și-au dat seama cine suntem, s-au bucurat. Vreo 10 studenți și profesori au spus că au grijă, în noapte aceea, de avion. Au zis că nu se mișcă de acolo, că-l apără cu trupurile lor. Au făcut foc lângă și au stat așa, până dimineață”, își aducea aminte Niculescu. ”Armata noastră nu trecuse, încă, Munții Carpați. Eu, da!” Au venit și soldați din Garda Națională, chiar acolo, lângă aeroplan. S-au pus și ei de veghe, schimbându-se din oră în oră, din cauza gerului.

 

”Noi vrem să ne unim cu Țara!”

S-a mers la Palatul Metropolitan, s-au analizat documentele. La șase ale serii s-a ajuns la restaurantul ”Patria”, cel ce avea să găzduiască ședința festivă. Acolo, mitropolitul Vasile Suciu, președintele Consiliului Național Român din Blaj, a anunțat hotărârea ca echipajul Niculescu-Precup să revină la Bacău, pentru a da vestea că românii din Transilvania se vor uni cu țara. Mai spre noapte, s-a purces, din nou, la drum, spre Mitropolitan, unde s-a decis ca Marea Adunare Națională de la Alba Iulia să aibă loc pe 1 decembrie. Orele astrale ale neamului nostru.

 

Fotografia-simbol de la Marea Unire. Fără aportul lui Vasile Niculescu, lucrurile nu s-ar fi putut mișca atât de repede

 

Niculescu a mers să se culce. ”A doua zi de dimineață, odihnit, am zburat înapoi. Iar față dată cu paragfină, iar haine groase. Însă eram extrem de fericit”. La plecare, pe lângă actele importate, pilotul a primit de la frații de peste Carpați, în mod simbolic, o bucată de piatră care se păstrase din monumentul ridicat în anul 1848 de către românii de pe Câmpia Libertății și care fusese distrus de austro-ungari. Sute de români i-au cerut pilotului să-I lase să se semneze pe pânza avionului, cu un creion chimic muiat în gură. Pe lângă însemnătatea imensă pentru Actul de la 1 Decembrie, zborul Bacău-Blaj și retur însemna prima legătură a Regatului cu Transilvania, după Pacea de la București, impusă de către Puterile Centrale în primăvara anului 1918.

 

”Din Țara Românească ne-a sosit azi la ora 1 d.d. loctoenent pilot Niculescu din Armata română și căpitanul Precup, originar din Transilvania: au sosit cu aeroplanul, împrăștiind apelul pentru Blaj. Dânșii au plecat de la Bacău și au parcurs drumul până la Blaj în două ore. Lumea a alergat în toate părțile, aclamând aeroplanul cu culorile românești. După câteva virajuri peste oraș, aeroplanul a aterizat pe Câmpul Libertății. Toată lumea a grăbit într-acolo, prin gheață, zăpadă și tină, ca să se strângă mâna fraților ce ne-au adus solia mântuirii. Ei ne-au spus că Armata română a trecut Carpații prin zăpada de peste 2 m și că vin să ne îmbrățișeze cu drahoste de frați și să anunțe locuitorilor străini de pe plaiurile românești că vin în numele păcii și a libertății tuturor neamurilor”.

Ziarul ”Unirea” din Blaj, 24 noiembrie 1918, anul XXVIII, nr. de propagandă 10, sub titlul: ”Prima solie”

 

Aviatorul Vasile Niculescu, cel care cu doar trei zile înainte adunase 27 de ani, se întoarce la unitatea sa și la acțiunile de luptă. Nu-i dezamăgit, nu făcuse asta pentru medalii, dar, în jurul său, toată lumea vorbește că trebuie să primească Ordinul ”Mihai Viteazul”, clasa a III-a. Lucru ce nu se petrece. La 23 iunie 1919, având de efectuat o acțiune de recunoaștere în Transnistria, aterizează forțat în spatele liniilor bolșevice. Are o defecțiune la motor. E luat prizonier de comuniști și dus la închisoare, la Odesa, avea să fie eliberat peste o lună.

După terminarea Primului Război Mondial, pilotul face parte din Grupul 1 Aeronautic. Pe 24 octombrie 1923, la cinci ani de la istorica sa misiune, se avansat căpitan. 1925 îl găsește într-un stagiu de pregătire în Cehoslovacia.

În 1926 părăsește aviația, la cerere. E transferat la Centrul de Recrutare Rădăuți, apoi la Regimentul 96 infanterie. Pe 31 octombrie 1937 demisiionează din armată, cu gradul de căpitan.

Oamenii îl uită. Nu și foștii camarazi de arme. Andrei Popovici îi trimite scrisoarea. Apoi, pe 1 noiembrie 1967, primește alta. E semnată de Ionel Pop, membru al Consiliului Național Român Central. Iar se cutremură:

”… sunt cu sufletul înălțat de amintirea glorioaselor zile din iarna anului 1918 și nu-mi lipsesc câteva lacrimi din ochii obosiți. Da, mult stimate domnule locotenet-aviator, sunt același Ionel Pop, care la 23 noiembrie 1918, a alergat într-un suflet să vă primească și să vă îmbrățișeze pe Câmpia Libertății din Blaj unde ați aterizat. Nu se uită marele fapte ale unui zburător-erou. Îl uită numai politicienii, cei care au luptat pentru România Mare nu pot să facă așa ceva. Iar Dumneavoastră ați contribuit din plin la Marea Unire. Și asta nu se uită!”

 

Mormântul ”Pilotului Unirii” din cimitirul din Rădăuți

 

Dar regimul comunist vine cu data de 23 August. 1 Decembrie e uitat. Cum uitat e și eroul-pilot. Devine ceasornicar. Are talent cu pensula, cu creionul. Face portrete celor din Rădăuți, le dăruiește, apoi, gratis, planșa. Prin 1979, Constantin Ivăneș, redactor la Radio Cluj, vine să facă un mini-interviu cu Vasile Niculescu. Singurele vorbe rămase de la el.

Se stinge ”în anonimat total”, așa cum spun toți cei care l-au cunoscut. Pilotul ”Zborului Unirii” urcă la cer pe 24 aprilie 1980. E înmormântat în cimitirul din Rădăuți, singurul din țară traversat de o cale ferată în uz…

Cel mai nou articol

Sorry, there are errors on the page: