Eminescu a murit, a doua oară, acum 45 de ani. Iar noi i-am profanat amintirea!

Printre cei 1.424 de plecați din București, în urma marelui cutremur din 4 martie 1977, s-a găsit și Corneliu M. Popescu, considerat, la doar 19 ani, cel mai mare traducător de-al Eminului în limba engleză. Corpul său a dispărut, de la morgă, sicriul său fiind coborât gol în țărână. UNESCO a decis să-l omagieze, iar Ion Rațiu a acordat o bursă cu numele său

 

Conform spuselor tatălui, Corneliu era un bun sportiv, practicând înotul, patinajul, schiul și baschetul

 

Istă istorioară-i tristă, cum tristă fuse și viața celui pe care l-a tradus cu atâta măiestrie. Dar așa-s geniile, fulgere ale căror tunete se propagă peste ani și ani...

În seara aceea, avea meditații. Proful îl sunase să-l întrebe dacă nu poate să vină mai devreme ca de obicei. Dăduse răspuns pozitiv, mersese acolo. Ajunsese acasă, în imobilul din Strada Popa Rusu, la numărul 11, la un cioc de barză de Armenească. Doar el și mama, Maria Domnica. Tatăl se afla la o recepție. Pământul se scutură din toate încheieturile. Echipele venite să caute printre dărâmături îi găsesc morți pe cei doi. Îmbrățișați pentru ultima oară...

Corneliu M. Popescu venise pe lume în 1958. Unic fiu, familie bună prietenă cu cărțile. 1965 îl găsește la Școala Generală numărul 122 ”Antim”, într-o clasă experimentală, cu dascăli de specialitate pentru fiecare disciplină. Lumea nu prinsese, încă, a o lua razna, școala era școală. Noroc imens, dacă ne gândim că limba străină studiată atunci era, în mare proporție, rusa. Fiind într-o grupă specială, Corneliu prinde ore în graiul lui Shakespeare. Are fix 10 ani când traduce, de unul singur, din engleză în română, romanul lui Robert Louis Stevenson, ”Insula Comorilor”. Primul semnal.

”Era un copil obișnuit, foarte sociabil, vesel. Nu era un visător, îi plăceau foarte mult excursiile, în care mergea împreună cu colegii”, povestește doamna Elena Zamfirescu, ultima rudă în viață. ”De 1 Martie, mama lui îl trimitea la noi cu mărțișoare. Bunicul lui avusese o fabrică de încălțăminte în perioada interbelică și, după naționalizare, mai rămăsese cu un mic atelier. Una dintre cele mai mari plăceri ale lui Corneliu era să se ducă la atelier și să se joace acolo”.

Talentul cu care s-a născut trebuie dezvoltat, are nevoie de un mentor, de cineva care să-l ajute. Providența apare aici sub forma profesorului de engleză Ion Kleante Gheorghiu. Lordul acesta, fost ambasador al României la Londra, acuzat și închis apoi de autoritățile comuniste pentru că ar fi fost spion și ar fi luptat contra Uniunii Sovietice, e profesorul de care avea nevoie. Băiatul se topește după limba ”Lebedei din Avon”. ”În timpul vacanțelor școlare mă însoțea uneori în acțiunile științifice internaționale. Corneliu a avut astfel posibilitatea să cunoască persoanlități de prestigiu ale vieții culturale și științifice internaționale: laureați ai premiului Nobel, observatori ONU. Contactul direct cu cei care vorbeau curent limba engleză a contribuit la crearea încrederii în posibilitățile lui de însușire a simțului viu al limbii”, avea să-și amintească tatăl său.

 

”Tatăl păstra secretul traducerilor”

Pe la 16 ani începe să-l traducă pe Mihai Eminescu în engleză. ”Munca lui Cornel nu era un secret, dar numai părinții și profesorii de la școală aveau cunoștință despre aceasta”, completează Elena Zamfirescu. Sincer, lumea literară nici nu auzise despre el. ”Tatăl său îl octorea, păstra secretul absolut în privința încercărilor sale”, rememora Andrei Brezeanu, cel ce avea să prefațeze prima ediție a traducerilor.

Aproape de 18 ani, Corneliu discută cu tatăl său posibilitatea publicărilor operelor. Dar examenul de admitere la facultate bate la ușă, așa că părinții îl roagă să se concentreze pe asta, să amâne, puțin, traducerile. Familia dorea ca unicul fiu să devină medic. Cu toate acestea, în toamna anului 1976, Mihail Popescu, tatăl, a început a dactilografia manuscrisul fiului, păstrând o copie, cu intenția de a o arăta unor specialiști, însă nici el nu și-a dat seama de adevărata valoare a operei. Cu toate acesta, Corneliu a continuat să lucreze, pe varianta sa, făcând retușuri.

”Cutremurul de la 4 martie 1977, pe care nimeni nu l-a putut prevedea sau imagina, a lovit nedrept, pentru toată viața, cu o cruzime de neconceput, de nejustificat și de neînțeles. A făcut o rană ce nu se va mai vindeca. A rupt mult prea de timpuriu firul vieșii fiului meu, Corneliu M. Popescu, și a soției mele, Maria Domnica Popescu; a fiului meu, care întrunea în mod armonios deosebite însușiri intelectuale, morale și fizice și care, prin munc, prețuind demnitatea, dreptatea și cinstea, a reușit la o vârstă foarte tânără să-și formeze propria personalitate; și a soției mele, izvor nesecat de înțelepciune și de veselei, un exemplu fidel de tot ceea ce poate avea mai bun în conținut cuvântul mamă... dăruind cu multă generozitate familiei, și în special copilului, tot ceea ce a avut mai bun ființa ei. Aveau o mare dorință de viață și erau prețuiți și iubiți de toți cei din jurul lor”, scria Mihail Popescu la un an de la tragedie.

Rândurile ce urmează sunt și mai greu de lecturat...

Durerea uriașă a tatălui după dubla pierdere din seara de 4 martie 1977 este amplificată de dispariția... trupurilor neînsuflețite!!! Cadavrele fuseseră scoase de sub dărâmături de către echipele de intervenție și duse la morgă. Ce dramă mai mare pentru acest om care trebuie să confirme că pe masa cea rece stau, și mai reci, soția și fiul său! Trupurile dispar A DOUA ZI! Nu întrebați cum! Din respect pentru amintrea acelor oameni, nu faceți scenarii! Dispar! Numai câteva rude apropiate știu că la îngropăciune sicriele sunt goale. Orice om ar fi cedat. Nu și domnul Popescu! Un an de zile nu are somn. Caută, întreabă, află. În 365 de zile îmbătrânește cu un secol. Tot fără explicații, trupurile apar. Dar PROFANATE! ”Lui Corneliu i se furaseră blugii pe care-i purta în momentul morții, mamei îi dispăruseră bijuteriile”, își aduce aminte, printre suspine, Elena Zamfirescu.

 

Cutremurul din 4 martie 1977 a luat cu el mulți artiști, personalități de seamă ale culturii noastre

 

Seniorul nu-și mai revine niciodată, dar are puterea să-și aducă aminte, după ce se reculege, de poeziile traduse! Culmea, le recuperase de sub dărâmături, dar cui îi stătea capul la publicări? Așa cum îi promisese fiului, duce foile la un specialist. Omul se uită, recitește, apoi e clar ca lumina zilei: vorbim despre un GENIU! Este momentul în care Mihail Popescu decide să promoveze opera lui Corneliu. Primul volum apare, în 1978, la editura... ”Eminescu”. Lumea literară simte că e ceva de calitate, se trezește. Academia Română îi acordă, post-mortem, un premiu. Tatăl ajunge la Ion Rațiu. Acesta acceptă să instituie o bursă cu numele ”Corneliu Popescu”, de 1.500 de lire sterline, acordată din doi în doi ani. Dar vremurile-s ciudate pe atunci! La prima ediție, cea din 1983, autoritățile române stau într-o parte, Ion Rațiu, în cealaltă, dar ambele ”tabere” îl elogiază pe cel mai bun traducător eminescian în engleză. Popescu nu se oprește aici și, în 1989, reeditează opera. Cei de peste Canalul Mânecii află că se găsesc în fața celui mai precis traducător. UNESCO nu-l uită, fiind omagiat în cadrul Congresului Mondial de Poezie de la Madrid.

Ca și versul lui Eminescu, ca și al său vers, Corneliu M. Popescu odihnește, pe vecie, înnemurit, la Cimitirul Bellu, alături de Maria Domnica. Pe piatra funerară stă scrisă, pre limba lui Shakespeare, ultima strofă din ”O, mamă”, capodopera Eminului:

”Iar dacă împreună va fi ca să murim,

Să nu de ducă-n triste zidiri de țintirim,

Mormântul să ni-l sape la margine de râu,

Ne pună-n încăperea aceluiași sicriu;

Mereu va plânge apa, noi vom dormi mereu”.

 

Cimitirul Bellu. Mamă și fiu, dimpreună, pentru eternitate, ca în ultimele clipe de viață

 

Cel mai nou articol

Sorry, there are errors on the page: