Eminescu a fost ucis în două accidente rutiere: la Coșereni și lângă Chișinău!

Eminescu a fost ucis în două accidente rutiere: la Coșereni și lângă Chișinău!

Grigore Vieru i-a unit – pe Doina și pe Ion Aldea-Teodorovici. Apoi, tustrei au plămădit unul dintre cele mai frumoase cântece scrise vreodată. Prin vene le curgea românism, unitate. Nu erau patriotarzi, nu scoteau drapelul plin de colb doar de Ziua Națională. Iubeau Eminul, Soarele multora de pe celălalt mal al Prutului, pe care-l doreau sorbit pe vecie. Dar Cerul i-a luat în două nopți triste. Iar ei ne-au lăsat săraci, fără Poet...

”La zidirea soarelui se știe,

Cerul a muncit o veșnicie,

Noi, muncind întocmai, ne-am ales cu,

Ne-am ales cu domnul Eminescu.
Domnul cel de pasăre măiastră,

Domnul cel de nemurirea noastră,

Eminescu, Eminescu.”

Ea. Născută la Chișinău, în miez de noiembrie, unamienouăsutecincizecișiopt. Când a deschis ochii, în jurul său numai cărți. Familie de intelectuali: tatăl, alergător meșteșugit pe cărările dintre cuvinte; mama, profesoară de limba și literatura română într-o patrie unde ”Stalin”, ”Lenin” ori ”Lomonosov” erau cuvintele de ordine. Pe la un șase anișori, micuța Doina - căci despre ea facem vorbire – dete primele semne că-n al său suflet mustește simțul artistic. Începe să dubleze, în română, peliculele la ”Moldova-Film”. Dă drumul, în particular, la studiul muzicii. Vârsta buletinului o află în ansamblul ”Moldoveneasca”. Merge prin toată lumea, din Cuba-n Mongolia, din Germania-n Algeria. Termină școala româno-franceză, simte cum sunetele rusești îi rănesc scărița și nicovala. Prin ’79, termină Universitatea de Stat din Chișinău – specialitatea limba și literatura română, clar, nu? Apoi devine profesoară de ”universală”.

El. Tatăl, preot, scos, cu forța, din biserică, atunci când Moldova de peste Prut a devenit R.S.S. Moldovenească. S-a băgat solist la Capela corală ”Doina”, așa că ăst mic a moștenit de la el dragostea față de muzica sacră. De la cinci ani studiază pianul și vioare. Rămas fără senior, e dus de mumă la Chișinău, la Școala de Muzică. Trece pe clarinet, studiază saxofonul. Apoi trebuie să servească patria. E artilerist la Zaporojie. Când să plece la manevreme militare, un general bătrân, de modă veche, ”fiert” pe jazz, aude melodia ”Crede-mă, iubire”, semnată de tânărul compozitor. Scapă de ”Salt înainte! Culcat!” Se bagă în formația ”Contemporanul”, scoate ”Seară albastră”.

 

”Mi-l furară, Doamne, adineauri

Pe înaltul domn cu tot cu lauri

Mă uscam de dor, în piept cu plânsul,

Nu știam că dor mi-era de dânsul,

Nu știam că doina mi-o furară

Cu străvechea și frumoasa țară,

Eminescu, Eminescu”.

 

Celălalt El. Lumina zilei o văzuse în Hotinul interbelic, partea a României Mari, ”Dodoloațe”, acolo unde Alexandru cel Bun săltase faimoasa cetate, de care marele Ștefan cel Mare și Sfânt avea să aibă grijă. Familie de plugari, Eudochia și Pavel. Grigore debutează cu o plachetă de versuri pentru copilași, ”Alarma”. Termină ”Filologia” și ”Istoria”. În 1960, leagă destinele de cele ale Raisei, profesoară de română și de latină. E redactor la ”Nistru” . Aici publică ”Bărbații Moldovei”, cu o dedicație pentru naționalistul Nicolae Testimițeanu, reputat chirurg moldovean. Întregul tiraj este oprit, dedicația dispare. Nu se potolește. Închină volume de versuri poeților Nicolae Labiș ori Marin Sorescu, ist lucru consemnându-se pentru întâia dată în lirica basarabeană postbelică.

Apoi, prin 1973, Grigore trece Prutul în cadrul unei delegații de scriitori sovietici. Participă la întâlnirea cu redactorii revistei ”Secolul XX”, stă, mult, pe lângă Zaharia Stancu, președintele Uniunii Scriitorilor de la noi, vizitează Transilvania. Este momentul în care se îmbolnăvește, grav, de românism. E în tranșeele primei linii a Mișcării de Eliberare Națională din Basarabia, într-o vreme în care sun singur cuvințel scăpat greșit însemna un drum către Moscova.Și, de acolo, ceva mai departe. Poate doar dus...

 

”Suntem în cuvânt și-n toate

Floare de latinitate

Sub un cer de stele sudice!

De avem sau nu dreptate,

De avem sau nu dreptate,

Eminescu să ne judece,

Eminescu”.

 

Prin 1980, celălalt El, Grigore Vieru, le face cunoștință: Ea, Doina Marin, se ia cu El, Ion Aldea, în 1981. Un an mai târziu, duetul Doina și Ion Aldea-Teodorovici este lansat la o seară de creație a poetului.

Solistul își ia chitara și pleacă a colinda prin Moldova de dincolo. Uite-l, în 1985, la Vadul lui Vodă, la școala pentru tinerii savanți! Cântă, alături de Doina - nume mai frumos ca acesta există? – peste tot. În 1986 pun bazele formației ”Telefon”, apoi ”DIATE”. Înainte de 1990 ajung la Suceava, la Iași, la Botoșani. Vieru e organizatorul Marii Adunări Naționale din 27 august 1989. E activ la dezbaterile seziunii a XIII-a a Sovietului Suprem din Republica Sovietică Socialistă Moldovenească, în care se votează ca limba română să devină oficială, trecându-se la grafia latină. Oamenii acești nu bravează, nu-s naționaliști de duminică-dimineața. Simt și trăiesc românește, chiar dacă viețuiesc pe celălalt mal. Vântul schimbării adie din ce în ce mai puternic.

Evenimentele din 1989 – 1990 îi găsesc militând pentru românitate. Vine ”Podul de flori de peste Prut”. Scot melodii precum ”Suveranitate”, ”Sfântă ni-i casa”, ”Mănăstirea Căpriana”. În 1991, cântă pentru Independență, apoi fug la Festivalul de la Mamaia. Doina prinde microfonul și zice: ”Vin aici direct din Piața Marii Adunări Naționale din Chișinău, să vă aduc salutul libertății noastre”. Dar vremurile-s tulburi. Transnistrenii aruncă securea războiului. Doina, și Ion, și Grigoreși Adrian Păunescu, și Andrei Păunescu merge acolo, pe front, să cânte pentru trupele moldovenești aflate la grea încerare pe Nistru.

Apoi, cei trei scot ”Răsai” și ”Eminescu”. Ion Aldea-Teodorovici pune melodie capodoperei. Unii spun că este cel mai frumos cântec românesc. Doina se trage la port popular, așa glăsuiește. Sunt alintați Romina și Al Bano. Vin la ”Cerbul de Aur”, Tâmpa plânge când aude ”Știu că frate-mi ești, și-mi ești părinte / Acum nimeni nu mă poate minte”...

 

”Acum am și eu pe lume parte:

Pot îmbrățișa măistra-ți carte,

Știu că frate-mi ești, și-mi ești părinte,

Acum nimeni nu mă poate minte.

Bine ai venit în casa nostră,

Neamule, tu, floarea mea albastră -

Eminescu, Eminescu”.

 

Ei pleacă primii.

DN2, noaptea de 29 spre 30 octombrie 1992. Ora 02:15. Cetățeanul urcainean Alexandr Ceakaunov, de 33 de ani, e la volanul ”Opel”-ului. Adoarme la Coșereni. Mașina lovește un copac. Viteză mare. Doina și Ion se află pe bancheta din spate. El moare pe loc. Peste 15 minute, o salvare o preia pe solistă. Sunt 49 de kilometri până la București. Acolo, pe targă, pare că-și recapătă cunoștința. Spune, aproape stins, ”Au, mă doare tot corpul!” Apoi pleacă spre o lume mult mai bună. E însărcinată cu o fetiță... Se lansează tot felul de teorii, dar accidentul rămâne accident. Totul e perceput ca o tragedie națională. Cristofor, copilul de numai 10 ani, rămâne orfan.

Pe 3 noiembrie, la îngropăciune, lumea e strânsă ca la Proclamarea Independenței. ”La 12.30, sicriile sunt scoase și purtate prin marea de oameni. Înregistrarea de pe bandă magnetică - răsună vocea Doinei și a lui Ion Aldea-Teodorovici. Ce doi neîntrecuți cântăreți, nedespărțiți în moarte ca și în viață, au rămas să-și doarmă somul de veci alături”, scrie ziarul ”Moldova Suverană”...

Odihnesc lângă biserica vechiului cimitir al Chișinăului...

 

El i-a urmat.

Ceasurile arată 01.30. Noaptea dinspre 15 spre 16 ianuarie 2009. Da, așa e, pe 15 ianuarie e născut Mihai Eminescu... Traseul R-3, Chișinău – Hâncești – Cimișlia – Basarabeasca. La volan e Gheorghe Munteanu, artist emerit al Republicii Moldova și director adjunct al Ansamblului de dansuri populare ”Joc”. Accident. Grigore Vieru e într-o stare critică: politraumatism, traumatism cranio-cerebral închis, contuzie cerebrală, traumatism toracic închis, contuzia cordului și a plămânilor, contuzia organelor abdominale. Se stinge două zile mai târziu. E înmormântat în Cimitirul Central, cu mii de oameni la catafalc – ”diviziile lui Grigore Vieru”, cum măiastru i-a alintat Dan Dungaciu. Chișinăul nu mai cunoscuse funeralii de asemenea proporții de la...înmormântarea soților Doina și Ion Aldea-Teodorovici...Epitaful său? ”Sunt iarbă. Mai simplu nu pot fi”

Ea avea, la plecare, 34 de ani. El, 38. Poetul, nițeluș peste suma amândurora.

Da, cărțile, fade, ne învață că marele Mihai Eminescu s-a stins, la 39 de ani, pe 15 iunie 1889. Asta, prima oară.

A doua, a fost ucis în două accidente rutiere, mult mai târziu.

 

”Suntem în cuvânt și-n toate

Floare de latinitate,

Sub un cer de stele sudice.

De avem sau nu dreptate,

De avem sau nu dreptate,

Eminescu să ne judece!”

 

Cel mai nou articol

Sorry, there are errors on the page: