Ecaterina Teodoroiu a murit de două ori: în 1917 și în 2000!

Cu tatăl, nea Vasile, agicultor, luat prizonier la nemți și cu trei frați decedați pe frontul Primului Război Mondial, fata din Vădeni, Târgu-Jiu, face cerere de-a pleca în tranșee, să-și răzbune famila. E rănită de două ori.

 

Cu tatăl, nea Vasile, agicultor, luat prizonier la nemți și cu trei frați decedați pe frontul Primului Război Mondial, fata din Vădeni, Târgu-Jiu, face cerere de-a pleca în tranșee, să-și răzbune famila. E rănită de două ori. Apoi, se duce vestea că o femeie luptă alături de bărbați. E gonită acasă. Iar scrie rugăminte către generali. Regina Maria află despre ea. O decorează. E gata de Mărășești. Soldații o respectă și-o ascultă. Îi trage după ei. Două gloanțe vrăjmașe o ucid, în august 1917...

Peste mulți ani, o figurantă din Turda primește rolul dorit de 400 de actrițe. Cel al ”Eroinei de la Jiu”. Film frumos, plăcut, destin tragic...

Cum te duci, casa-i pe mâna dreaptă. Mică, din chirpici, cu două camere. Poftim? Două odăi la nouă suflete? Ne arde de șagă? Nu, de-acolo plecase la drum, în a sa scurtă viață, Ecaterina Teodoroiu! La comună-i zicea Vădeni, azi e parte din Târgu-Jiu. Elena și Vasile erau agricultori, din asta hrăneau cele șapte suflete, viața lor. Fetița – despre care unii spun că se numea Toderoiu - Cătălin Vasile Toderoiu – se ițise pe istă lume prin 1894. O deteră la ”primara” de acolo, din comună, apoi mersese la Școala româno-germană. 1915 o găsește în parfum de București, absolventă a Școlii de Moașe. Se înscrie în Asociația Cercetașilor din România. E la un gimnaziu-pension, pe lângă Grădina Cișmigiului, dorind a se face învățătoare.

 

Casa din Vădeni – azi parte din Târgu-Jiu, unde s-a născut Ecaterina Teodoroiu, e ridicată la 1884. Din 1938 este muzeu memorial

Când intrăm în focurile Primului Război Mondial, Ecaterina Teodoroiu e în cohorta ”Domnul Tudor”, la ”Cercetași”. Are grijă de soldații răniți. E devotată, așa că Regina Maria o cheamă la o întrevedere.

Află că tatăl său fusese făcut prizonier. Unul dintre frați, sublocotenent în Regimentul ”7 Călărași”, e mort. Altul din ”5 Vânători”, piere și el, pe front. Pe 6 octombrie 1916, pierde alt frate, din Regimentul ”18 Gorj”, căzut în lupte. Legenda spune că Ecaterina mersese să-i ducă lui Nicolae de mâncare, pe Dealul Sâmbotin. Un obuz cade pe acolo. E alături de Nicu în ultimele sale clipe. ”La revedere, frate, o să te răzbun!”, strigă. ”Negăsind nici pe mama mea și lipsită de orice ajutor, m-am hotărât a mă înscrie voluntară pentru a-i răzbuna pe ai mei”, scrie ea. Merge la Domnul Colonel Jipa, cere voia să plece pe front, să coboare-n în tranșee alături de soldații domniei sale. Ofițerii se uită nițeluș ciudat, dar inima fetei e prea mare. E prevăzută la Regimentul ”18 infanterie”, Batalionul II, Compania a 8-a, comandată de locotenentul Gheorghițoiu, la Grupul II din plutonul I.                                                     

Ecaterina Teodoroiu într-o fotografie din 1916

Luptă pentru apărarea orașului Târgu-Jiu, ”trasă” la o manta soldățească bărbătească ceva mai mare. E capturată de către nemți, care se freacă la ochi văzând o femeie! Trage cu revolverul în santinela care o escortează. Fuge alături de alți prizonieri. Un soldat german, însă, auzind împușcătura, slobozește și el glontele. Teodoroiu e rănită în piciorul drept. Apoi, la început de noiembrie, lângă Filiași, e atinsă de schijele unui obuz la ambele picioare. E evacuată la București, apoi la Iași, la Spitalul ”Regele Ferdinand”. Regina Maria vine de o vede și o recompensează cu 400 de lei lunar. Apoi îi pune, pe o sanie, 400 de kilograme de sare de bucătărie și mii de țigări pentru soldați. Împarte, totul, cu ai ei camarazi de arme.

Dar vrea să lupte. În ianuarie 1917, îngrijește de răniți. Pe front, i se duce vestea. Însă bărbații nu pot accepta o femeie printre ei. I se face un denunț ”anonim”.  ”Domnul maior Mareș mi-a dat ordin să părăsesc regimentul. N-am insistat ca să rămân și nici n-am căutat să aflu motivele pentru care am fost izgonită”, scrie ea, apoi adaugă: ”Exprimându-vă curățenia sentimentelor mele de româncă care vrea cu arma în mână să-și dezrobească colțul de patrie cotropit, vă rog să binevoiți a ordona să fiu primită în oricare alt regiment”. Se pornește o anchetă, iar căpitanul Liviu Teiușanu trimite superiorilor concluziile: ”Cercetașa Teodoriu a fost o domnișoară corectă și a dat dovadă de mult curaj, abnegație până la deznădejde și iubire familiară. Purtarea sa a fost din cele mai morale, deși a trăit până acum în mijlocul bărbaților, dar este fecioară”...

Regina Maria decide ca Ecaterina Teodoroiu să fie decorată cu  ”Virtutea Militară” clasa a II-a. Se reîntoarce pe front, chiar dacă nu în mijlocul luptelor, în februarie 1917. Își găsește regimentul în refacere, la Codăești. Se implică în combaterea tifosului exantematic ”și chiar de multe ori a gătit la bucătărie pentru soldați”. Participă un fel de cursuri unde se discută despre ”aplicarea noilor metode de luptă”.

 

”Cu tot respectul, țin să iau parte la lupte!”

Marele general Ernest Broșteanu vrea să o protejeze, n-o aruncă direct în tranșee în bătăliile din Campania lui ’917. Ecaterina simte ceva, i se propune să fie mutată la un spital mobil, dar ea refuză: ”Cu tot respectul, ți să iau parte la lupte!”. Ceva ciudat se petrece înlăuntrul ei. ”Nu mai eram copilă, vream să lupt, să pot urma, să fiu alături de ostași..., și să răzbun pe ai mei și țara. N-am plâns, dar am simțit în suflet atâta ură și-atât dor să fac ceva de seamă; o sete de sânge, de moarte, că m-am speriat singură de schimbarea ce s-a făcut în mine”...

Pleacă, efectiv, pe front, în august 1917. Colonelul Pomponiu avea să-i facă descrierea. ”E îmbrăcată ofițerește și are asupra sa: arma, ranița, cartușiera cu 160 de cartușe, 5 grenade, mai purta și un sac de pesemeți, în care avea însă tot cartușe – <<hrană pentru nemți>>, cum le zicea ea. Toate marșurile inerente intrării regimentului pe front le-a executat pe jos, dând pildă soldaților de rezistență și de bărbăție, cu tot drumul accidentat și noroios, adesea până la genunchi”.

Coboară-n tranșeele de pe Dealul Secului. Germanii atacă pozițiile noastre. E miercuri, 22 august 1917, ora 21.15. Le arată camarazilor direcția de înaintare. Are arma în mâna stângă câd țipă: ”Înainte băieți, înainte, nu vedeți că sunt între voi?” E lovită de două gloanțe de mitralieră. Moare pe loc. E ridicată de brancardieri și dusă la postul de comandă. ”În această luptă am pierdut pe eroina noastră, voluntara Ecaterina Teodoroiu, care a căzut vitejește în capul plutonului ei, îmbărbătându-și soldații”...

E citată pe ordinea de zi. Pe-o targă-s puse crengi de brad. Acolo doarme. Soldații trec, în liniște, unul câte unul, pe lângă Ecaterina ”a lor”. Unul se oprește olecuță. Plouase, iar fetei i se lipise de buza de jos, în cel din urmă ceas, la cea din urmă suflare, la cea din urmă adiere de vânt, o frunză de trifoi. Un băiat de la bucătărie, pe care-l învățase tainele gătitului, dă să-nlăture lucerna. E lovit peste mână de-un caporal din Gorjul ei: ”Nu-i strica somnul domnișoarei!” Oamenii aceia, căliți în lupte, oamenii Mărășeștiului, locul fără de care azi nu existam ca nație, plâng precum niște țânci în prima zi de grădiniță. Ioana D’Arc a României e coborâtă-n Câmpiile Elizee în Valea Zăbrăuciorului, lângă casa viei Apostoleanu, alături de mormântul căpitanului Morjan Dumitru, plecat în lumea celor drepți cu o zi înainte.

 

”Astfel a pierdut Regimentul 43/59 Infanterie această fecioară inimoasă, vitează, demnă de moșii și strămoșii ei și ca o pildă atât pentru Regimentul cu care a luptat și și-a dat viața pentru apărarea Patriei cât și pentru toți românii, și, în special, pentru femeile române, fiind unicul exemplu în istoria Patriei, ca o fecioară tânără să aibă atât de mare însuflețire să-și jertfească viața pentru pământul strămoșesc”.

Colonelul Pomponiu

După terminarea urgiei, se face un pelerinaj la crucea din comuna Fitionești. Apoi se merge la părinții și frații supraviețuitori din Vădeni.

 

Monumentul Ecaterinei Teodoroiu din Târgu-Jiu, realizat din travertin italian

La patru ani de la plecarea sa, pe 4 iunie 1921, osemintele îi sunt mutate la Târgu-Jiu, în cavoul din fața Primăriei. Patria-i dă onorul la Focșani, la București. Vagonul e acoperit de flori și îmbrăcat în verdeață și-n tricolor. Două tunuri, capturate la Jiu și Mărăști, îi cinstesc memoria. Ulterior, cavoul e decorat cu un sarcofag, opera sculptoriței Milița Pătrașcu.

Trec anii.

În 1931, Ion Niculescu-Brună face un ”film național de război”, o viziune eroică a celor petrecute pe front. Mama eroinei, Elena Teodoroiu, își joacă aici, în pelicula mută, propriul rol în timp ce partitura Ecaterinei îi aparține Feliciei Frunză.

Anii trec iar.

Regimul comunist începe s-o recunoască drept eroină națională. Regizorul Dinu Cocea începe să caute o actriță care să evolueze în rolul principal într-un film de anvergură.

 

Afișul filmului din 1978, cu Stela Frucovici în prim plan

 

Se lasă cu casting. 400 de chipuri. Nume sonore: Aimé Iacobescu, Irina Petrescu ori Violeta Andrei vin la probe. Întâmplător, Cocea vede afișul unei piese de teatru ce se juca la Turda. Acolo o zărește pe Stela Furcovici, o tânără de numai 24 de ani. Nu-i actriță, e ”tinereancă”, figurantă. Gata, e convins că aceasta e... Ecaterina Teodoroiu! ”Semăna foarte bine, temperamental, cu eroina. Un argint viu. Nestatornică. Tonică. Explozivă. Un spirit de revoltă o frământa mereu. De asta a și fost dată afară de la U.N.A.T.C., unde era studentă la clasa actorului Dem Rădulescu. Pentru că nu s-a dus la orele de armată... Trăgeam la Sibiu. Vine și-m zice că are râie. Văleu, stop toată filmarea! O mie de costume băgate la etuvă, am trimis probele la laborator. După două săptămâni, sosește răspunsul. <<Nu e dom’ne, nicio râie!>> Nu mai avusese chef să filmeze!”, își amintea regizorul.

Pelicula-i frumoasă, cu Mihai Mereuță, cu Ion Caramitru, cu Amza Pellea, cu Florina Cercel. Premiera e pe 4 decembrie 1978. Dinu Cocea o trage după el și în ”Iancu Jianul Haiducul” ori ”Iancu Jianu Zapciul”.

Dar în ea domnește revolta. Fuge cu iubitul în munți, se ascunde pe acolo o lună, e căutată cu Miliția. Cocea se ocupase să fie ”unsă” actriță, juca la Cluj. Degeaba, viață dezordonată, amantlâc cu Bachus. Se căsătorește, divorțează, se recăsătorește iar...

Anii trec și mai mult.

Pe 30 octombrie 2000, cu o lună înainte să împlinească 47 de ani, Stela Furcovici, actrița ce-o întruchipase pe Ecaterina Teodoroiu, e în Turda natală. Poartă o eșarfă ce se agață de oglinda unui turism în timp ce ea traversează printr-un loc nepermis. E trântită pe caldarâm, se lovește, grav, la cap. Nu pleacă atunci. Ci în drum spre spital, gonind în ambulanță. Destin tras la indigo cu cel al Isadorei Duncan, cea mai mare dansatoare din toate timpurile...

Trist și paradoxal, Ecaterina Teodoroiu murise de două ori: atunci, în luptele Mărășeștiului; în 2000, într-o tristă zi de toamnă...

 

Cel mai nou articol

Sorry, there are errors on the page: